Appeals of Apartment Purchasers Upheld; Annulled, Remanded After Appeal Court Exceeded Devolution Limits in Reivindicatio Claim.

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2020

asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 26 aprilie 2000, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar general să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. x, imobil compus din teren şi construcţie.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480-481 C. civ., art. 35 din Legea nr. 33/1994.

La data de 15 decembrie 2000, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a numiţilor B. şi C., D., E., F., G., H. şi I., J., K. şi L., M., N., O., P., Q., R., S. şi T., U. şi V., modificând cadrul procesual pasiv şi completând cererea introductivă de instanţă cu o acţiune în revendicare îndreptată şi împotriva acestor persoane fizice, cumpărători ai unora dintre apartamentele din imobilul în discuţie.

În drept, cererea modificatoare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 57 C. proc. civ., fiind reiterate cele ale art. 480-481 C. civ. şi cele ale Legii nr. 33/1994.

La data de 7 mai 2001 s-au formulat cereri de intervenţie de W., una în interesul pârâtei Primăria municipiului Bucureşti şi cealaltă în interes propriu.

Prin sentinţa civilă nr. 993 din 21 decembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins cererea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, apreciind că nu s-a făcut dovada identităţii între autorul reclamantului, X. şi persoana de la care a fost preluat imobilul, Y..

Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin decizia civilă nr. 246A din 23 mai 2002 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, iar prin decizia nr. 1846 din 18 martie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul declarat de reclamant, s-a casat decizia recurată, s-a admis apelul şi s-a desfiinţat hotărârea primei instanţe, cauza fiind trimisă spre rejudecarea fondului la acelaşi tribunal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 28 noiembrie 2008 sub nr. x/2008.

Prin sentinţa nr. 487 din 8 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului A., a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului şi l-a obligat pe reclamant să plătească pârâtului Z. cheltuieli de judecată în sumă de 1968,85 RON.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, mai întâi, că în primul ciclu procesual, s-a statuat că cererea reclamantului are natura juridică a unei acţiuni în revendicare şi, în al doilea rând, că pârâţii persoane fizice deţin imobilul în baza unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În acest context, tribunalul a constatat că în cauză acţionează principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius), în speţă, teoria aparenţei dreptului şi eroarea comună şi invincibilă operând în favoarea pârâţilor, deoarece nu puteau cunoaşte existenţa unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terţe persoane, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit existenţa unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar general, tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat prin Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950, acte normative cu privire la care a fost adoptată Legea nr. 10/2001 şi, constatând că reclamantul a formulat notificările nr. x/2001 şi nr. y/2001 cu privire la imobilul din str. x, Bucureşti, formându-se dosarele nr. x şi nr. 29929 (conexate), prevalându-se astfel de prevederile legii speciale de reparaţie, a apreciat că cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun.

A fost făcută trimitere la dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, arătându-se că, întrucât reclamantul nu a renunţat la cererea de chemare în judecată şi nici nu a solicitat suspendarea judecării cauzei, acţiunea întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. este neîntemeiată, reclamantul urmând să îşi valorifice dreptul prin procedura instituită de legea specială.

Faţă de soluţia adoptată cu privire la cererea principală, tribunalul a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de W., iar în ceea ce priveşte intervenientul S.C. Centrul Istoric S.A., s-a reţinut că introducerea sa în cauză a fost dispusă de instanţă din oficiu, deci nu există o cerere asupra căreia să se pronunţe.

Prin decizia nr. 1373 A din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

S-a constatat că reclamantul a sesizat instanţa de judecată, la data de 28 aprilie 2000, cu o acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1864, formulată iniţial în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti şi completată ulterior, prin cererea din data de 15 decembrie 2000, prin chemarea în judecată şi a persoanelor fizice dobânditoare ale spaţiilor locative din imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Acţiunea fiind formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că dispoziţiile legii speciale nu sunt incidente în cauză, nefiind relevant că reclamantul a înţeles să solicite restituirea imobilului ce a aparţinut autorului său şi în baza noului act normativ, formulând notificările pe care judecătorul fondului le-a avut în vedere atunci când a apreciat că "cererea sa nu mai poate fi valorificată pe calea dreptului comun".

S-a apreciat că aplicarea Legii nr. 10/2001 ar fi devenit posibilă doar dacă exista opţiunea reclamantului în acest sens, faţă de dispoziţiile art. 47 din actul normativ în discuţie, însă reclamantul a înţeles să continue acţiunea potrivit dreptului comun, astfel că soluţionarea cauzei se realizează în raport cu regulile prevăzute de art. 480 C. civ., iar, din perspectiva acestora, premisa esenţială în soluţionarea acţiunii în revendicare o reprezintă stabilirea modalităţii de preluare a imobilului de către stat, în raport de acest aspect urmând a se da câştig de cauză celui care a dobândit de la adevăratul proprietar al bunului.

S-a constatat că prima instanţă s-a limitat la a aminti modalitatea în care fostul AA. a fost preluat de stat, fără a examina valabilitatea preluării din perspectiva cerinţelor celor două acte normative pe care le reţine, Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950, examinare esenţială, întrucât problema şi necesitatea verificării bunei-credinţe a cumpărătorilor chiriaşi, în aplicarea regulii "error communis facit jus", apare subsidiar modalităţii de preluare a imobilului şi doar în ipoteza unei preluări nevalabile.

Or, din considerentele sentinţei apelate, a rezultat că argumentul pentru care prima instanţă a apreciat că se impune a fi menţinute contractele încheiate în baza Legii nr. 112/1995 l-a constituit faptul că pârâţii persoane fizice "nu puteau cunoaşte existenţa unui drept real asupra imobilului în favoarea unei terţe persoane, în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit existenţa unor cereri formulate cu privire la imobil anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu privire la imobil", apreciere globală şi incompletă, din care nu se poate desprinde concluzia trasă de judecătorul fondului cu privire la valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului şi care nu evidenţiază analiza îndeplinirii condiţiilor de validitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele, unele dintre acestea fiind perfectate ulterior înregistrării acţiunii în revendicare pe rolul instanţei de judecată.

S-a reţinut că această motivare nu respectă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care vizează necesitatea enunţării motivelor de fapt şi de drept care au fundamentat convingerea instanţei în pronunţarea soluţiei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, astfel că, neputându-se considera că tribunalul a intrat în cercetarea fondului cauzei şi dată fiind solicitarea expresă a apelantului-reclamant de trimitere a cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 297 C. proc. civ. (forma în vigoare la data sesizării instanţei de judecată), curtea a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis dosarul aceleiaşi instanţe, în rejudecare urmând a se proceda la verificarea valabilităţii titlurilor în conflict din perspectiva regulilor consacrate în aplicarea art. 480 C. civ. şi ţinându-se cont de legislaţia în vigoare la momentul încheierii fiecăruia dintre actele de înstrăinare către pârâţii persoane fizice.

Împotriva deciziei au declarat recurs, prin două memorii distincte, pârâţii Z. şi BB. şi H..

1. Recurenţii-pârâţi CC. au susţinut următoarele aspecte de nelegalitate:

- Decizia a încălcat limitele judecăţii în apel (art. 292 C. proc. civ., raportat la art. 304 alin. (1) pct. 1 şi 9 C. proc. civ.) întrucât deşi apelantul-reclamant a atacat în tot sentinţa fondului, fără a distinge cu privire la categoriile de părţi, apelul motivat al acestuia provoacă o nouă judecată doar în limita motivelor, care sunt diferite în funcţie de pârâţii cauzei: Municipiul Bucureşti şi pârâţii persoane fizice.

Or, din analiza motivelor de apel rezultă că nu este formulată nicio critică în ceea ce priveşte valabilitatea şi eficacitatea titlului statului şi respectiv valabilitatea şi eficacitatea titlului exhibat de către pârâţii-recurenţi (contractul de vânzare-cumpărare al autorilor acestora).

În ce priveşte valabilitatea titlului statului, apelantul a invocat la fond o singură cauză de ineficacitate a acestuia, care ar atrage preferabilitatea titlului reclamantului şi dreptul la restituirea imobilului expropriat, conform Legii nr. 33/1994, dedus din nerealizarea scopului exproprierii. Un astfel de drept la restituire este un drept nou, care se constituie şi nu se recunoaşte cu efect retroactiv, ceea ce înseamnă că nu a exhibat la data cumpărării apartamentului de către chiriaşi, conform Legii nr. 112/1995.

Instanţa de fond nu a validat un atare drept şi reclamantul nu a criticat soluţia sub acest aspect.

În realitate, imobilul a intrat în patrimoniul Statului Român prin efectul Decretului nr. 92/1950, iar reclamantul nu a învestit instanţa de fond şi nici pe cea de apel, în mod direct sau incidental, cu analiza validităţii titlului statului.

În aceste condiţii, instanţa de fond nu putea decât să aplice prezumţia de validitate a preluării, iar în apel limitele judecăţii nu au fost completate în niciun fel.

În acest context, hotărârea atacată reţine nelegal, în ce-i priveşte pe recurenţi, ca prima instanţă nu ar fi intrat în cercetarea fondului pentru că nu a analizat validitatea Decretului de naţionalizare nr. 92/1950, analiză ce se impune a se realiza la rejudecare. Or, instanţa de fond a indicat titlul statului a cărui analiză sub aspectul valabilităţii presupunerea invocarea unei cauze de nevalabilitate şi a reţinut că dobânditorii nu puteau cunoaşte o eventuală pretenţie a reclamantului asupra imobilului, deci a analizat cauza în limitele învestirii.

Tot astfel, în ce priveşte eficacitatea titlului înfăţişat de către pârâţii-recurenţi, adică a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 de către autorii lor, valabilitatea acestuia n-a fost pusă în discuţie nici direct, înăuntrul termenului de 18 luni prevăzut de art. 46 din Legea nr. 10/2001, nici incidental în compararea de titluri.

- Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. referitoare la rezolvarea procesului fără a se intra în cercetarea fondului.

Aceasta întrucât tribunalul a realizat o cercetare a fondului în ceea ce-i priveşte pe pârâţii-recurenţi, aducând un argument de preferabilitate consacrat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi confirmat de acest act normativ-respectiv, teoria aparenţei, eroarea obştească creatoare de drept.

Câtă vreme Statul Român avea titlu aparent valid de preluare, a cărui nevalabilitate nu fusese contestată, iar reclamantul nu a formulat nicio pretenţie de restituire în natură, anterior vânzării apartamentului către autorii recurenţilor, era imposibil pentru cumpărători să cunoască o eventuală neregularitate a înstrăinării.

- Instanţa de apel reţine în mod nelegal reguli de drept aplicabile dezlegării acţiunii în revendicare, în special cu excluderea totală a incidentei Legii nr. 10/2001 (art. 304 alin. (1) pct. 5 şi 9 C. proc. civ.).

Astfel, soluţia primei instanţe este corectă în raport cu Municipiul Bucureşti pentru că, urmând procedura Legii nr. 10/2001, care a ajuns în faza judiciară, se poate considera că reclamantul a optat irevocabil, ceea presupunea renunţarea la acţiune sau suspendarea judecării acesteia.

Apoi, sunt eronate dezlegările instanţei de apel cu privire la modalitatea de soluţionarea acţiunii în revendicare, în sensul că Legea nr. 10/2001 ar fi total nerelevantă în speţă întrucât reclamantul a învestit instanţa anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Or, pârâţii s-au apărat invocând preferabilitatea titlului lor, decurgând din dispoziţiile de drept material ale Legii nr. 10/2001, care sunt de ordine publică şi ca atare, sunt incidente proceselor în curs.

În acest sens sunt prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că reclamantul are doar opţiunea căii procedurale (acţiunile de drept comun sau notificările formulate conform legii speciale), fără să poată înlătura de la aplicare dispoziţiile de drept material ale noii legi.

Această soluţie, a posibilităţii invocării în apărare a Legii nr. 10/2001, se impune şi din punct de vedere al normelor specifice aplicării legii în timp. Având în vedere că în cadrul unei acţiuni în revendicare sau în restituire a unui imobil, situaţia juridică de încălcare a proprietăţii pretinsă este una în curs şi legea nouă este întotdeauna aplicabilă situaţiilor juridice în curs, potrivit dreptului comun.

Or, din dispoziţiile art. 45 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 18 alin. (1) lit. c) ale Legii nr. 10/2001, rezultă că nu poate avea loc o restituire în natură a bunului, ci numai prin echivalent, în situaţia cumpărătorului de bună-credinţă, ceea ce denotă preferabilitatea titlului dobânditorului de bună-credinţă.

Această interpretare este confirmată şi de Decizia nr. 33/2009 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, decizie conform căreia s-a statuat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt prioritare, ca norme speciale, în raport cu dreptul comun, iar revendicarea este posibilă şi admisibilă numai dacă nu intră în conflict cu dreptul cumpărătorului de bună-credinţă, ocrotit şi de jurisprudenţa CEDO.

Mai mult, preferabilitatea titlului dobânditorului de bună credinţă se impunea şi în absenţa unui text legitimat în Legea nr. 10/2001, conform interpretării obligatorii a Curţii Constituţionale (decizia nr. 191/2002) care în legătură cu neretroactivitatea dispoziţiilor art. 45 alin. (2), a reţinut că textul nu este novator, soluţia fiind de conceput şi anterior, în aplicarea principiilor securităţii dinamice a circuitului civil, a aparenţei în drept.

În consecinţă, considerentele altminteri neclare şi imprecise ale instanţei de apel, care stabilesc în sens contrar, al neaplicării normelor de drept material ale Legii nr. 10/2001, invocate de pârâţi în apărare, sunt eronate şi trebuie înlăturate.

2. Recurentul-pârât Z. a criticat decizia din apel pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.

S-a susţinut că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut şi chiar ce nu s-a cerut, prin soluţia de desfiinţare cu trimitere, pentru ca instanţa fondului să procedeze la verificarea valabilităţii titlurilor în conflict, ceea ce nu a solicitat nimeni nici la instanţa de fond şi nici în apel.

În speţă, s-a observat că statul are un titlu valabil, întrucât naţionalizarea s-a realizat cu privire la un imobil ce avea destinaţia de hotel, modalitate de preluare prevăzută ca atare în Constituţia de la acea dată.

Soluţia instanţei de apel, de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare pentru verificarea valabilităţii titlurilor în conflict, deşi nicio parte nu a solicitat acest lucru, este nelegală. De asemenea, este lipsită de suport o verificare a titlurilor cumpărătorilor de bună-credinţă, de vreme ce nu a existat nicio îndoială sau contestare a titlului statului în baza căruia aceştia au cumpărat.

Analizând cele două recursuri exercitate în cauză, Înalta Curte constată că acestea deduc judecăţii critici fondate în limitele şi potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare.

1)Recursul pârâţilor CC. susţine în primul rând, în mod corect, o depăşire a limitelor judecăţii în apel, cu trimitere la dispoziţiile art. 292 C. proc. civ. şi în mod corespunzător, la incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (referitor la încălcarea regulilor/formelor desfăşurării procesului civil).

Astfel, potrivit art. 292 C. proc. civ., devoluţiunea în apel este dată, pe de o parte, de ceea ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă (tantum devolutum quantum iudicatum) şi pe de altă parte, de criticile formulate prin exercitarea apelului (tantum devolutum quantum apellatum).

În speţă, criticile din apelul reclamantului au vizat greşita respingere a acţiunii prin reţinerea incidenţei Legii nr. 10/2001 - în contextul în care aceasta a intrat în vigoare după data promovării acţiunii în revendicare de drept comun, la 26.04.2000 - ceea ce ar fi trebui, într-o logică juridică, să conducă la soluţia de inadmisibilitate a acţiunii (şi nu la respingerea acesteia pe fond). Or, s-a arătat, excepţia de inadmisibilitate nu a fost pusă niciodată în discuţia părţilor.

Cel de-al doilea aspect al criticilor din apel a vivat nemotivarea sentinţei, întrucât nu poate fi reţinută buna-credinţă a pârâţilor fără a se arăta de ce sunt înlăturate probele reclamantului, respectiv notificările.

Astfel învestită şi respectând limitele devoluţiunii date prin dispoziţiile art. 262 C. proc. civ., instanţa de apel nu putea reţine o neanalizare a valabilităţii titlului statului şi pe acest temei să pronunţe soluţia de desfiinţare cu trimitere în raport cu toţi pârâţii, decât cu nesocotirea cadrului judecăţii.

La fel, reţinând că trebuie analizată, cu ocazia rejudecării, valabilitatea preluării din perspectiva cerinţelor a două acte normative - Decretul nr. 174/1949 şi Decretul nr. 92/1950 - instanţa de apel nesocoteşte limitele devoluţiunii şi din perspectiva celuilalt aspect al acestui principiu - se devoluează ceea ce a făcut obiect al judecăţii în primă instanţă.

Or, ceea ce a pretins reclamantul prin cererea dedusă judecăţii (şi ulterior, prin cererea completatoare, prin care a extins cadrul procesual, chemând în judecată şi pârâţii - persoane fizice) a fost nerealizarea scopului exproprierii, ceea ce l-ar îndreptăţi la restituirea imobilului (întrucât n-a mai fost demolat, nerealizându-se obiectivul exproprierii).

Aceasta fiind aspectele de nelegalitate susţinute de reclamant pe tot parcursul procesului, o astfel de analiză, impusă de instanţa de apel sub aspecte neinvocate de parte, depăşeşte cadrul judecăţii.

- De asemenea, este întemeiată critica pârâţilor referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. şi pronunţarea soluţiei de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă sub motiv că aceasta nu ar fi intrat în cercetarea fondului raporturilor juridice.

Sub acest aspect, decizia din apel este eronată întrucât pe de o parte, nu distinge între situaţia juridică a diferitelor categorii de pârâţi atraşi în proces şi pe de altă parte, nu distinge între normele de drept procedural şi cele de drept material ale Legii nr. 10/2001 (care au, în funcţie de această natură, o aplicare diferită).

Astfel, reţinând că reclamantul a transmis şi notificări conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea imobilului, prima instanţă a fondului a stabilit că acţiunea în revendicare a reclamantului nu mai poate fi primită faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti întrucât acesta optase pentru valorificarea dreptului potrivit legii speciale.

Cenzurând această statuare a tribunalului, instanţa de apel a reţinut corect că, fiind vorba despre o acţiune introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, aceasta din urmă nu se poate opune judecării cererii, câtă vreme reclamantul a înţeles să continue acţiunea potrivit dreptului comun, în acord cu prevederile art. 47 din actul normativ menţionat.

Ca atare, nu a existat într-adevăr o statuare asupra fondului raportului juridic faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, în privinţa căruia solicitarea de restituire a vizat o suprafaţă de 210 mp (identificată ca atare prin raportul de expertiză) care nu a făcut obiect al înstrăinărilor în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această situaţie juridică şi soluţia adoptată de tribunal în raport cu pârâtul Municipiul Bucureşti, justificau aplicarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., fără ca soluţia să poată fi extinsă însă în privinţa pârâţilor - persoane fizice, care se aflau într-o altă poziţie juridică.

Stabilind că faţă de aceşti pârâţi, prima instanţă n-ar fi intrat în cercetarea fondului, instanţa de apel reţine că s-ar fi făcut o aplicare "globală şi incompletă" atunci când a fost aplicat principiul "error communis facit jus", cu consecinţa menţinerii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, fără "să rezulte analiza condiţiilor de valabilitate a actelor de înstrăinare în raport de cadrul juridic existent la data încheierii fiecăruia dintre ele".

În realitate, această analiză globală pe care o realizează prima instanţă este justificată de faptul că pârâţii persoane fizice se aflau în aceeaşi situaţie juridică, dată de încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în anii 1997 - 1998 (potrivit raportului de expertiză depus la data de 25.04.2012 - care a identificat suprafaţa rămasă în proprietatea statului şi suprafeţele înstrăinate chiriaşilor - precum şi a anexelor la acest raport), înaintate deci, de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi de transmiterea oricărei notificări de către fostul proprietar.

Existenţa aceleiaşi situaţii juridice a foştilor chiriaşi -cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 justifica tragerea aceleiaşi concluzii cu privire la incidenţa teoriei validităţii aparenţei în drept şi a principiului "error communis facit jus" fără să fie necesară o analiză distinctă, în raport cu fiecare contract de vânzare-cumpărare în parte, pentru ca instanţa de apel să poată trage concluzi unei necercetări a fondului.

Împrejurarea relevată prin motivele de apel - şi reţinută ca atare de instanţă - cum că unii pârâţi ar fi cumpărat apartamentele după promovarea acţiunii în revendicare, nu putea susţine concluzia instanţei, a necercetării fondului pentru o neanalizare particulară’ a fiecărui contract de vânzare-cumpărare.

Aceasta întrucât respectivii pârâţi au achiziţionat apartamentele de la dobânditorii în temeiul Legii nr. 112/1995, autorii lor încheind cu toţii contractele, cum s-a arătat, în anii 1997 - 1998, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi contestării în vreo modalitate a titlului statului (ceea ce îi situează, în calitate de subdobânditori, în aceeaşi poziţie juridică cu a autorilor, în relaţia cu statul, transmiţătorul iniţial şi cel care a preluat imobilul revendicat).

De asemenea, dacă în ce priveşte aplicarea normelor de procedură conţinute de Legea nr. 10/2001 - care permit părţii reclamante să continue judecata de drept comun sau să ceară renunţarea ori suspendarea acesteia, pentru a-şi valorifica pretenţiile pe calea notificării - instanţa de apel face o corectă aplicare, nu tot astfel se-ntâmplă cu normele de drept material ale acestui normativ (cărora instanţa de apel le neagă deopotrivă incidenţa, reţinând că "dispoziţiile legii speciale nu sunt incidente în cauză").

Or, aşa cum corect arată recurenţii, normele de drept material interesând dreptul de proprietate, titularul şi regimul juridic al acestuia, sunt de imediată aplicare, partea interesată putându-se prevala de acestea, pentru a tinde la paralizarea acţiunii în revendicare.

Asemenea dispoziţii neputând fi suspendate de la aplicarea lor şi dat fiind faptul că există în cadrul normativ la momentul judecăţii, pot fi invocate de pârâţi în apărare (respectiv, încheierea cu bună-credinţă a actului; necontestarea acestuia în termenul special de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (4).

Ca atare, potrivit considerentelor arătate, în pronunţarea soluţiei, instanţa de apel a încălcat limitele decurgând din aplicarea principiului devoluţiunii (art. 292 C. proc. civ.), precum şi dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., atunci când pronunţând soluţia de desfiinţare cu trimitere, a constatat o necercetare a fondului raporturilor juridice, fără să ţină seama de situaţia diferită a părţilor chemaţi în judecată.

În consecinţă, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ceea ce atrage casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare.

2. În acelaşi sens, al depăşirii limitelor judecăţii din apel, sunt întemeiate criticile recurentului-pârât Z., care susţinând că instanţa "a dat mai mult decât s-a cerut şi chiar ceea ce nu s-a cerut", face referire la considerentele deciziei care vizează neanalizarea valabilităţii titlului statului.

În realitate, critica se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. (în care va fi încadrată conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ.) şi nu celor ale art. 304 pct. 6 C. proc. civ., indicate eronat de pârât, urmând a fi găsită fondată, potrivit considerentelor arătate pe acest aspect în analiza celuilalt recurs.

Faţă de neregulile procedurale constatate cu privire la judecata din apel, în temeiul art. 313 coroborat cu art. 312 alin. (3) şi art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recursurile vor fi admise, casată decizia atacată şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

La reluarea judecăţii se va ţine seama, conform art. 315 C. proc. civ., de dezlegările date prin prezenta decizie în legătură cu limitele judecăţii, în legătură cu situaţia juridică distinctă a pârâţilor (Municipiul Bucureşti şi respectiv, pârâţii - persoane fizice), ceea ce a făcut să aibă loc o analiză de fond în primă instanţă în raport cu pârâţii-cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995. Se va ţine seama de aspectele invocate prin acţiunea reclamantului (cea iniţială şi completatoare) vizând nevalabilitatea titlului statului, precum şi de distincţia între normele de procedură şi cele de drept material conţinute de Legea nr. 10/2001, coincidenţa acestora din urmă în cauzele aflate în curs de judecată, ca norme de imediată aplicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii BB. şi H. şi de Z. împotriva deciziei nr. 1373 A din 31 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2020.