Rejection of state appeal in claim for market-value restitution of privatized property under Law 10/2001

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 07.12.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. x, apartament 1, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, potrivit art. 453 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal.

Prin sentinţa nr. 1215 din 20 septembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acţiunea astfel cum a fost precizată de reclamantă şi 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 460.625 RON către reclamantă, reprezentând preţul de piaţă al apartamentului nr. x situat în Bucureşti, str. x, sector 2 şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3.600 RON, onorariu avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel.

Prin decizia nr. 452 A din 4 aprilie 2019, Curtea de Apei Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca nefondat.

Prin aceeaşi decizie, pârâtul a fost obligat la plata către intimata-reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 1785 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Prin cererea de recurs, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin criticile formulate, recurentul-pârât, în esenţă, susţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 501 din Legea nr. 10/2001, arătând că în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului.

Recurentul-pârât mai susţine că hotărârea instanţei de apel este eronată şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 24 martie 2020.

S-a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 452A din 4 aprilie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Fixează termen de judecată la data de 24 martie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Apărările formulate în cauză.

În termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, la data de 07 octombrie 2019 prin care a invocat respingerea recursului formulat de Ministerul Finanţelor Publice, cu consecinţa menţinerii hotărârii instanţei de apel ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin prima critică din cadrul memoriului de recurs se arată că hotărârea instanţei de apel ar fi fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiţii prevăzute de dispoziţiile legale menţionate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi să fi fost desfiinţat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă a imobilului.

Această critică întemeiată pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este fondată, pentru a fi incident motivul de nelegalitate suscitat este necesar ca instanţa să fi dat o hotărâre cu aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material.

În cauză, Curtea de Apel a interpretat şi aplicat în mod just art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel în mod legal a confirmat aplicarea acestui text în speţa de faţă. Astfel, art. 501 din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare." Premisele acestui text presupun încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, Înalta Curte constatând însă că instanţele de fond în mod legal au reţinut că ambele cerinţe ale textului sunt îndeplinite în cauză.

Înalta Curte apreciază că "desfiinţarea" nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noţiune de gen, nulitatea (de ex.) fiind o cauză de ineficacitate (şi altele, ce nu interesează cauza), prin urmare, o specie a genului. Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legii care cârmuieşte încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de vânzare cumpărare avută în vedere de norma analizată, contrar celor susţinute prin motivele de recurs. Aşa fiind, rezultă că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este caducitatea actului de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică şi în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 (precum în speţă), sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate", ceea ce înseamnă (contrar susţinerilor din motivele de recurs) că premisa aplicării lui este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste condiţii cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică şi istorico-teleologică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilităţii în cauză a prevederilor art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea efectului repunerii părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei. Pe când în cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (21) coroborată cu art. 501, legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Drept urmare, constatându-se că cererea reclamantei întruneşte premisele aplicării art. 501din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod legal instanţa de apel a confirmat soluţia acordării preţului de piaţă al apartamentului, în sumă de 460.625 RON către reclamantă.

Aşadar, instanţa de apel a apreciat în mod just că sunt întrunite cele două condiţii prevăzute de textul legal aplicabil, susţinerile recurentului pârât neputând fi primite.

Recurentul-pârât mai susţine că hotărârea instanţei de apel este eronată şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu ar fi în culpa procesuală.

Această susţinere nu conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată şi cum în cauză este verificată culpa procesuală a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, în mod corect l-a obligat pe intimat la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1785 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli reprezentând onorariu de apărător.

Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 452A din data de 4 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

De asemenea, având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.785 RON către intimata-reclamantă A., cheltuieli reprezentând onorariu de apărător.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 452A din data de 4 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Obligă pe recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.785 RON către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 iunie 2020.