Expropriation under Decree 223/1974 and Law 10/2001: in-kind restitution scope and judicial cost allocation for abusive land seizures

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

A. Primul ciclu procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 04 aprilie 2005, sub nr. x/2005, contestatorul A. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 530/28.02.2005, emisă de intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor, prin care a fost respinsă cererea sa de restituire în natură a imobilului sau de acordare de despăgubiri băneşti, pentru motivul că preluarea imobilului nu s-a făcut abuziv, întrucât autorii săi ar fi fost îndestulaţi prin preţul primit în baza Decretului nr. 223/1974, solicitând desfiinţarea acesteia şi restituirea în natură a imobilului situat în localitatea Feldioara, judeţul Braşov, intabulat în CF x Feldioara nr. top. x, cu drept de folosinţă asupra terenului pe durata existenţei construcţiei sau acordarea de măsuri reparatorii, constând în despăgubiri băneşti, reprezentând echivalentul valoric al imobilului.

În motivarea în fapt a cererii, contestatorul a arătat că Ministerul Administraţei şi Internelor a respins cererea de restituire în natură sau acordarea de despăgubiri băneşti, motivat de faptul că preluarea imobilului notificat nu s-a făcut abuziv, întrucât autorii contestatorului au fost îndestulaţi prin preţul primit în baza Decretului nr. 223/1974, arătând că temeiul invocate în susţinerea acestei dispoziţii este art. 14 lit. B)2 şi pct. 1.5 din H.G. nr. 498/2003.

Contestatorul a considerat că preluarea imobilului este abuzivă, că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, considerând totodată că Decretul nr. 223/1974 nu este un titlu valabil, ceea ce echivalează cu o preluare abuzivă, nefiind respectate dispoziţiile Constituţiei din 1965, a tratatelor internaţionale şi a legilor civile în vigoare la momentul preluării, respectiv cele ale C. civ., privind condiţiile de valabilitate ale convenţiei civile, art. 498 şi art. 953-961 privind consimţământul.

A susţinut că în cauză nu se poate reţine existenţa unui titlu valabil al statului în condiţiile în care preluarea s-a bazat pe vicierea consimţământului proprietarului bunului, cât şi în condiţiile în care nu au fost respectate dispoziţiile legale în vigoare la data preluării.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 213/1998, Legii nr. 10/2001 şi H.G. nr. 498/2003.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1512 din 20 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că în mod corect a fost emisă dispoziţia nr. x/28.02.2005 de respingere a notificării, întrucât din înscrisurile anexate notificăriia rezultat că preluarea imobilului în proprietatea statului s-a făcut prin cererea nr. x/1988 a autorilor reclamantului, astfel că preluarea nu s-a făcut abuziv, titularii dreptului de proprietate fiind îndestulaţi prin preţul primit în baza Decretului nr. 223/1974.

În consecinţă, faţă de dispoziţiile pct. 1.4. lit. B) pct. 2 şi pct. 1.5. din H.G. nr. 498/2003, instanţa a constatat că în mod legal a fost emisă dispoziţia de respingere a notificării privind restituirea în natură, iar preluarea imobilului a avut loc cu titlu valabil, fiind respectate condiţiile formale de fond instituite de acest act normativ pentru a realiza transferul dreptului de proprietate de la fostul proprietar.

În plus, instanţa a mai reţinut că autorii reclamantului aveau posibilitatea de a contesta nelegalitatea deciziei de preluare conform art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974, însă nu au făcut-o.

În ceea ce priveşte cererea de despăgubiri băneşti, prima instanţă a apreciat că reclamantul are la dispoziţie procedura prevăzută de art. 16-19 din Legea nr. 247/2005.

3. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei, a declarat apel reclamantul A..

Apelantul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de fond sub aspectul existenţei contradicţiei dintre sentinţa apelată şi jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a legislaţiei în materie cu referire la Legea nr. 10/2001, a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate de H.G. nr. 498/2003, Decretului nr. 223/1974, a Legii nr. 213/1998, Deciziei nr 399/21.05.1998 a Consiliului Popular al Judeţului Braşov.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 439 din 13 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul.

5. Recursul declarat în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul A., solicitând modificarea soluţiei în sensul admiterii apelului, cu consecinţa admiterii contestaţiei împotriva deciziei de respingere a notificării nr. x din 28 februarie 2005 emise de Ministerul Administraţie şi Internelor.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 3131 din 18 aprilie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul; a admis apelul; a desfiinţat sentinţa civilă nr. 1512 din 20 decembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal.

Pentru a decide astfel, instanţa supremă a reţinut că în dispoziţiile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 au fost incluse a fi preluate abuziv şi acele imobile preluate de stat cu titlu valabil astfel cum acestea sunt definite de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, categorie în care se încadrează şi imobilele preluate de acesta va urmare a aplicării Decretului nr. 223/1974.

Preluarea lucrărilor în aplicarea acestui decret este abuzivă indiferent dacă imobilul a fost trecut în proprietatea statului ca acţiune aplicată persoanelor care au plecat fraudulos din ţară sau dacă acesta a fost înstrăinat către sta de către persoana care a făcut cerere de plecare defintivă din ţară, ambele situaţii fiind regşementate prin dispoziţiile Decretului nr. 223/1974.

Astfel, instanţa de fond în mod greşit, în baza aceloraşi considerente ale instanţei de apel, a reţinut că imobilul preluat în baza Decretului nr. 223/1974 nu intră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi după disctincţiile prevăzute de aceasta.

B. Al doilea ciclu procesual

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 20 iunie 2010, sub nr. x/2008.

La data de 09 februarie 2010, contestatorul a depus la dosar o cerere precizatoare prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului construcţie compus din două corpuri de clădire, şopron, grajd, şură şi teren construit şi neconstruit, în suprafaţă de 1.315 mp şi, de asemenea, a solicitat rectificarea înscrierii suprafeţei de teren în cartea funciară. Această precizare a fost făcută după depunerea la dosarul cauzei a rapoartelor de expertiză, ca urmare a concluziilor acestora cu privire la suprafaţa de teren şi la construcţiile ce au fost identificate.

La termenul de judecată din data de 27 septembrie 2010, intimatul a invocat excepţia tardivităţii formulării cererii precizatoare, în raport de dispoziţiile prevăzute de art. 132 alin. (1) din C. proc. civ.

1. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1514 din 11 octombrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia tardivităţii formulării cererii precizată, invocată de intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor; a respins contestaţia precizată ca neîntemeiată, formulată de reclamantul A.; a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată, reţinând că reclamantul nu a dovedit calitatea de moştenitor de urma defuncţilor A. şi B..

2. Apelul declarat în cauză

Împotriva sentinţei, a declarat apel reclamantul A..

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 411 A din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul; a schimbat în tot sentinţa apelată; a admis contestaţia; a anulat dispoziţia nr. x/28.02.2005 a Ministerului Administraţiei şi Internelor şi a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie de acordare a măsurilor reparatorii în natură pentru imobilul din judeţul Braşov comuna Feldioara, str. x, format din construcţie.

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut, în urma probatoriului administrat în apel, că sunt îndeplinite dispoziţiile art. 23 din H.G. nr. 250/2007, apelantul-contestator făcând dovada de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în natură în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru imobilul preluat în mod abuziv de către stat din proprietatea autorilor săi, imobil ce se află în continuare în posesia Statului Român.

Ulterior pronunţării acestei decizii, prin cererea înregistrată pe rolul instanţei de apel la data de 08 iulie 2011, petentul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Ministerul Administraţiei şi Internelor, completarea deciziei civile nr. 411A 13 aprilie 2011.

În motivarea acestei cereri, apelantul a arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea formulată la data de 11 iulie 2011, apelantul a solicitat lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 411 A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, în temeiul prevederilor art. 2811 din C. proc. civ., în sensul de a se preciza dacă intimatul este obligat să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului din judeţul Braşov, comuna Feldioara, str. x, format din construcţie.

La data de 18 iulie 2011, reclamantul A. a depus o cerere de precizare a cererii de completare a deciziei civile nr. 411 A/2011 în sensul că a solicitat să se dispună şi cu privire la omisiunea instanţei de a se pronunţa referitor la dreptul de folosinţă special asupra terenului restituit în natură, intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară, respectiv componenţa imobilului construcţie, restituit în natură.

Prin decizia civilă nr. 711 A din 14 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins cererea de completare a deciziei civile nr. 411 A din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, ca şi cererea precizatoare privind acordarea dreptului de folosinţă specială asupra terenului; a admis cererea de lămurire a dispozitivului acestei decizii; a lămurit dispozitivul deciziei nr. 411 A din 13 aprilie 2011 în sensul că a obligat pe pârât să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului-construcţie situate în judeţul Braşov, comuna Feldioara, str. x.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a constatat că cererea de completare a dispozitivului referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată este nefondată, întrucât nu a fost efectuată dovada onorariului de avocat, luând în considerare şi faptul că acesta nu s-a prezentat niciodată în faţa instanţei pentru susţinerea cauzei.

Curtea de apel a dispus lămurirea dispozitivului deciziei în sensul înlocuirii dispoziţiei referitoare la acordarea de măsuri reparatorii în natură, cu aceea de obligare a pârâtului să emită o nouă dispoziţie de restituire în natură a imobilului - construcţie situată în judeţul Braşov, comuna Feldioara, str. x.

Instanţa de apel a respins cererea precizatoare a celei de lămurire a dispozitivului formulată la data de 18 iulie 2011 privind acordarea unui drept de folosinţă asupra terenului pe durata existenţei construcţiei, cât şi intabularea în cartea funciară a construcţiei şi terenului, apreciind că apelantul a făcut dovada dreptului de proprietate numai pentru construcţie, iar intabularea imobilului urmează să aibă loc în condiţiile prevăzute de dispoziţiile Legii nr. 7/1996.

Pe de altă parte, dreptul de folosinţă asupra imobilului nu a făcut obiectul contestaţiei la dispoziţia de respingere a notificării nr. x/28.02.2005, astfel că instanţa nu s-a putut pronunţa decât în ceea ce priveşte cererile formulate prin notificare referitoare la restituirea în natură a imobilului - construcţie.

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva ambelor decizii ale instanţei de apel, a declarat recurs reclamantul A., iar pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 411A din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

5. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 5645 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursurile, a casat ambele decizii şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că prin soluţiile anterioare pronunţate în cauză s-a dat dezlegare în drept unor aspecte ale pricinii, astfel: s-a stabilit prin decizia de casare că imobilul ce face obiectul notificării intră în domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind preluat în baza Decretului nr. 223/1974, ceea ce îl circumscrie unei preluări abuzive potrivit art. 2 lit. h) din Legea 10/2001; s-a confirmat calitatea recurentului-reclamant de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, constatându-se prin decizia recurată că reclamantul este moştenitor al autorilor săi deposedaţi abuziv, după cum s-a reţinut şi dovedirea dreptului de proprietate al acestora. Totodată, instanţa de apel a procedat şi la corecta identificare a măsurii reparatorii, constând în restituirea în natură a imobilului, având în vedere că acesta se află în posesia unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (Ministerul Administraţiei şi Internelor) şi, în plus, nu s-a indicat şi nici identificat vreun impediment legal la măsura restituirii în natură.

Înalta Curte a constatat a fi fondate atât criticile reclamantului, cât şi ale pârâtului cu privire la neidentificarea imobilului supus restituirii şi întinderea dreptului reclamantului, ceea ce decurge dintr-o incompletă stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de apel. Într-o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, instanţei de apel i se impunea concluzia dovedirii dreptului de proprietate al autorilor reclamantului nu numai pentru construcţie, aşa cum a reţinut, ci şi pentru teren (800 mp), date fiind şi dispoziţiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, recurentul-reclamant solicitând măsuri reparatorii pentru ambele componente ale proprietăţii autorilor săi, iar curtea de apel era ţinută să se pronunţe în limitele învestirii sale, potrivit art. 129 alin. (6) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte întinderea dreptului de proprietate pentru care urmează a se dispune restituirea în natură (pentru teren fiind, într-adevăr, incidente prevederile art. 2 Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002 care prevăd vocaţia reclamantului doar la un drept de folosinţă special cu privire la teren, dată fiind cetăţenia germană a acestuia), reprezintă o chestiune neelucidată de instanţa de apel atât cu privire la teren, cât şi cu privire la construcţie.

Cu referire la teren, s-a constatat că dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 115/1938 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 se opun a recunoaşte reclamantului întinderea unui drept (drept de folosinţă, în cazul său) dincolo de limita celor 800 mp, suprafaţă corespunzătoare nr. top. x din CF Feldioara, astfel încât, expertiza topo va trebui refăcută pentru identificarea celor 800 mp în limita celor 1.212 mp determinaţi de expert ca fiind ocupaţi de pârât ca teren aferent acestui imobil; urmând ca expertul topograf să identifice suprafaţa de 800 mp (sau 250 mp) pornind de la amplasarea pe teren a construcţiilor vechi ce au aparţinut autorilor reclamantului, iar nu a celor eventual edificate de pârât după preluare.

Totodată, în rejudecare, era necesar ca instanţa de apel să lămurească dacă măsura restituirii acestuia (sub forma dreptului de folosinţă special) poate privi întreaga suprafaţă de 800 mp sau doar cea de 250 mp, date fiind menţiunile din Decizia nr. 399/1988 emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, potrivit căreia doar 250 mp teren şi casa cu anexele gospodăreşti au fost preluaţi prin aplicarea acestui act normativ, în timp ce această decizie menţionează că "restul terenului în suprafaţă de 550 mp rămâne în proprietatea CAP Feldioara."

Cu referire la construcţie, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a identificat-o (pe teren aflându-se în prezent mai multe construcţii) şi nu i-a indicat compunerea, iar dintre edificiile ce se află pe terenul de 1.212 mp (identificat de expertul topo, cu depăşirea titlului autorilor reclamantului) nu se poate şti care dintre construcţii este cea supusă restituirii.

Înalta Curte a înlăturat ca nefondată critica recurentului privind nelegala soluţionare a cererii de intabulare a dreptului său de proprietate (asupra construcţiei), întrucât în mod corect instanţa de apel a constatat că acesta va trebui să se adreseze cu o cerere necontencioasă oficiului de carte funciară competent pentru înscrierea dreptului său, dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 7/1996 nefiind incidente; totodată, considerentele sunt pe deplin valabile şi în ce priveşte înscrierea dreptului de folosinţă special ce va fi recunoscut reclamantului în condiţiile art. 2 din Titlul II al O.U.G. nr. 184/2002.

Pe de altă parte, în rejudecare, instanţa de apel urma să aibă în vedere şi critica pârâtului privind obligaţia de restituire a despăgubirilor încasate de către autorii reclamantului la momentul preluării imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, în aplicarea prevederilor art. 12 din Legea nr. 10/2001, republicată.

C. Al treilea ciclu procesual

În a treia rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 10 decembrie 2012, sub nr. x/2008*.

1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 702 A din 8 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a admis în parte contestaţia completată; a anulat dispoziţia nr. x/28.02.2015 şi a obligat pârâtul să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului din comuna Feldioara, judeţul Braşov, alcătuit din construcţiile C1, C2, C3 şi C5 în suprafaţă totală construită de 546 mp, conform raportului de expertiză topografică efectuat de expert C., a constituit un drept de folosinţă specială asupra terenului identificat prin acelaşi raport de expertiză în limita a 800 mp şi a obligat pe apelant să restituie despăgubirea actualizată la data plăţii a sumei de 35.000 RON primită cu titlu de despăgubire; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat pe apelant la achitarea diferenţei de onorariu de 3.000 RON către BLET de pe lângă Tribunalul Braşov; a obligat pe pârât la cheltuieli de judecată parţiale către apelant, în sumă de 4.600 RON fond şi 7.500 RON în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că bunicul apelantului, A., deţinea în proprietate potrivit înscrierilor în CF x Foile A şi B la nivelul lui septembrie 1969 un imobil în comuna Feldioara de 2464 teren şi construcţii, fiind înscris în Foaia A a cărţii funciare la nr. topografic x un imobil alcătuit casă de piatră din teren şi teren cu destinaţie curte de 1249,2 mp (347 stînjeni de pământ), iar la nr. top. x teren cu destinaţie grădină intravilan de 1296,8 mp (388 de stînjeni). În Foaia B din CF x s-a înscris la poziţia 2, la data de 21.10.1969, (în temeiul contractului de vânzare-cumpărare şi de dezmembrare sub semnătură privată din 11.10.1969 a unei părţi din imobilul înscris la CF x sub nr. top x, de către bunicul apelantului, A.), menţiunea vânzării către tatăl apelantului, A. şi soţia acestuia, B.-părinţii apelantului A.- a unei case de locuit formate din două corpuri, şopron, grajd, şi şură şi a curţii, teren de 800 mp teren şi dezmembrarea nr. topografic x în: nr. top. x compus din respectiv a unei case de locuit formate din două corpuri, şopron, grajd, şi şură şi a curţii-teren de 800 mp teren, şi în nr. top. x, compus din curte şi grădină.

La imobilul nr. top. x s-a menţionat direct, fără a opera vreo înscriere de comasare a proprietăţilor de la 101/2 cu 102) că însumează 1845 mp, din unirea restului de suprafaţă din 101, respectiv a nr. top x de (1249,2 mp -800 mp vânduţi), adică a circa 500 mp, cu restul de teren de la nr. top. x, teren cu destinaţie grădină intravilan de 1296,8 mp; la A3 din CF x s-au intabulat 1845 mp, rezultaţi din însumarea aproximativă a circa 500 mp cu circa 1297 mp (pentru numărului topografic x nu s-a operat deci în cartea funciară CF x comasarea terenului cu nr. top x de 500 mp cu cel cu nr. top x de 1249,2 mp).

La B4 din CF x s-a intabulat dreptul de proprietate a CAP Feldioara asupra imobilului cu nr. top x şi a celui 101/2 direct sub nr. top x la cererea bunicului apelantului, potrivit menţiunilor din CF.

Totuşi, potrivit adeverinţei nr. x/1969 a CAP Feldioara, certificatului Comitetului Executiv al Consiliului popular al Comunei Feldioara din 16.09.1969 şi schiţei topografice anexate la raportul de expertiză topografică nou efectuat de expert C., şi întocmite anterior şi în scopul vânzării către tatălui apelantului, A. şi către soţia acestuia B.-părinţii apelantului A. - a imobilului în litigiu, rezultă clar că terenurile intravilane înscrise în CF x ale lui A., bunicul apelantului, care avea calitatea de cooperator, de 1249,2 mp şi 1363 mp erau la momentul anului 1969 în proprietatea CAP Feldioara, cu excepţia a 800 mp care sunt proprietatea bunicului apelantului şi rezulta şi aşezarea terenurilor proprietatea bunicului apelantului, terenul cu nr. top. x, fiind în prelungirea terenului cu nr. top x care la rîndul lui era în prelungirea terenului ce urma a fi înstrăinat către părinţii apelantului, 101/1.

Şi în schiţa de la dosarul Curţii de Apel Braşov, a rezultat că cele două corpuri de locuit aveau 113,4 mp, respectiv 57,4 mp, grajduri de 162 mp şi 20 mp, cuptor şi 26,2 mp, şură de 135 mp în fundul curţii pe hotarul cu proprietatea de la nr. top x) şi curte de 265 mp, în total terenul construit şi neconstruit fiind de 800 mp.

Apoi, s-a deschis CF x Feldioara, unde în foaia A şi B la poziţia 1 este menţionată proprietatea părinţilor apelantului asupra nr. top x reprezentând casă de locuit şi curte, iar la poziţia 3, respectiv 4 din foile B şi C ale CF menţionate se notează sub nr. x/29.03.1989 că în baza adresei nr. x/23.02.1980 a ICRAL Braşov şi deciziei nr. 399/21.05.1988 a Consiliului Popular al Judeţului Braşov, se înscrie în favoarea statului dreptul acestuia de proprietate asupra 250 mp teren şi a locuinţei şi anexelor gospodăreşti, iar restul de 550 mp de teren rămâne în proprietatea CAP Feldioara.

La poziţia 4 din Foaia C se menţionează transmiterea dreptului de administrare operativă asupra imobilului alcătuit de 250 mp teren şi a locuinţei şi anexelor gospodăreşti de către ICRAL Braşov în favoarea Ministerului de Interne, Inspectoratul Judeţean Braşov.

Pe de altă parte, prin decizia nr. 107/18.02.1989 a fostului Consiliu Popular al Judeţului Braşov se decide transmiterea din administrarea ICRAL Braşov către Ministerului de Interne, Inspectoratul Judeţean Braşov imobilul proprietatea părinţilor apelantului, din fosta strada 23 august, nr. 57 a două corpuri de casă şi anexe de 720 mp şi a terenului de 555 mp, totalizând 1275 mp construiţi şi neconstruiţi.

Din coroborarea tuturor înscrisurilor noi dispuse în faza rejudecării apelului pentru lămurirea situaţiei juridice a suprafeţelor de teren de 250 mp proprietatea statului şi acelei de 550 mp, suprafeţe aflate în proprietatea autorilor apelantului, cu cele anexate celui de-al doilea raport topografic refăcut de către expert C., cu raportul de expertiză construcţii, instanţa de apel a constatat că intabularea cotei de 11/16 din terenul de 800 mp, corespunzând suprafeţei de 550 mp de teren din cel de 800 mp în favoarea CAP Feldioara a fost întocmită înafara vreunui act decizional justificativ care să ateste transmiterea proprietăţii asupra acestui teren în favoarea CAP Feldioara şi s-a întemeiat pe o eroare rezultând din identitatea numelui tatălui apelantului cu cel al bunicului apelantului dat fiind faptul că circa 500 mp din proprietatea bunicului apelantului din CF x nr. top x, compus din curte şi grădină, proprietatea rămasă după dezmembrarea din 1969 nu a fost menţionată distinct în CF x ca suprafaţă şi nici nu s-a operat vreo înscriere de comasare a proprietăţilor cu nr. top x cu cea cu nr. top. x, proprietăţi trecute în proprietatea CAP Feldioara ca reprezentând 1845 mp, din unirea restului de suprafaţă din nr. top. x, respectiv a nr. top x cu cel cu nr. top. x de circa 1250 mp, iar această suprafaţă menţionată ca fiind 1845 mp, în loc de 1750 cât rezulta din totalizarea celor două proprietăţi, este cea care în mod cert a trecut în proprietatea CAP Feldioara.

Această concluzie a rezultat şi din faptul că întreaga proprietate justificată cu CF x Feldioara, nr. top x a părinţilor apelantului, cuprinzând suprafaţă de teren de 800 mp şi construcţiile edificate pe aceasta, au rămas în administrarea intimatei Ministerului de Interne IPJ Braşov fără emiterea unui act juridic justificativ al transmiterii dreptului de administrare de la pretinsul proprietar CAP Feldioara, şi din coroborarea întregului probatoriu administrat în cauză (adresele OCPI Braşov, adresele Primăriei Feldioara, S.C. D. etc) rezultă că pentru suprafaţa de 550 mp corespunzând cotei de 11/16 mp nu s-a justificat niciodată trecerea în proprietatea CAP Feldioara şi nici nu s-a aflat vreodată în posesia CAP Feldioara ci a trecut în fapt în proprietatea statului român şi în administrarea ICRAL Braşov, astfel cum rezultă din decizia nr. 107/18.02.1989 a fostului Consiliu Popular al Judeţului Braşov, prin care se transmite din administrarea ICRAL Braşov, către Ministerul de Interne, Inspectoratul Judeţean Braşov, imobilul proprietatea părinţilor apelantului, din fosta strada 23 august, nr. 57 dar şi teren şi construcţii suplimentare, respectiv două corpuri de casă şi anexe de 720 mp şi a unui teren de 555 mp, totalizând 1275 mp construiţi şi neconstruiţi (autorii apelantului deţinuseră în proprietate 800 mp construiţi şi neconstruiţi, restul de 475 mp teren construit şi neconstruit rezultând din vecinătatea imobilului notificat cu alte imobile alăturate aflate în administrarea ICRAL Braşov (probabil cu terenul cu nr. top. x, trecut în proprietatea CAP Feldioara în anul 1969 fără comasare, ca urmare a cererii de intrare în CAP a bunicului apelantului, cum rezultă printre altele din adeverinţa nr. x/1969 a CAP Feldioara anexă la raportul topografic refăcut de C. coroborată cu înscrierea din Foaia B poziţia 4 din CF x pentru 1845 mp, dacă acest teren fusese transmis ICRAL Braşov, aspect care nu este relevant în cauză).

Instanţa de apel a reţinut că intabularea suprafeţei de 550 mp la CAP Feldioara fie s-a datorat erorii mai sus menţionate, pe care intimatul, titular al dreptului de administrare încredinţat de stat, nu avut niciodată interesul să o rectifice, câtă vreme altminteri nu ar fi putut justifica trecerea în proprietatea tabulară a statului a 800 mp construiţi şi neconstruiţi prin decizia nr. 399/21.05.1988 decât pentru 250 mp teren şi pentru locuinţa şi anexele gospodăreşti, iar pentru restul de 550 mp de teren ar fi rezultat că au trecut de fapt în proprietatea statului şi ulterior în administrarea sa de fapt.

Mai mult, nici potrivit art. 5 din Statutul CAP şi art. 17 alin. (7) din Legea nr. 58/1974 nu se poate considera că se justifică înscrierea proprietăţii CAP suprafeţei de 550 mp deoarece aceste texte prevedeau că suprafaţa ce depăşea 250 mp se includea în calculul lotului atribuit în folosinţă. Din coroborarea adreselor menţionate privind situaţia juridică a terenului, cu concluziile raportului de expertiză construcţii efectuat de către expert E. şi cu raportul topografic refăcut de C., instanţa de apel a reţinut că pe terenul identificat de către expertul topograf ca fiind folosit de către intimat şi având în fapt o suprafaţă de 1171 mp, se află edificate cinci construcţii, în suprafaţă totală construită desfăşurată are 732 mp, şi având amprenta la sol de 664 mp respectiv: construcţia C 1 casă de locuit cu anexe 2 magazii şi 2 grajduri cu suprafaţă construită la sol de 354 mp şi suprafaţă desfăşurată de 422 mp, despre care în expertiza de construcţii se menţionează că are o vechime de peste 60 de ani; construcţia C 2 casă de locuit corp 2 cu anexe cu suprafaţă construită la sol de 93 mp şi suprafaţă desfăşurată de 93 mp despre care în expertiza de construcţii se menţionează că are o vechime de peste 60 de ani, parţial posibil de 40 de ani; construcţia C 3 şopron cu suprafaţă construită la sol de 20 mp şi suprafaţă desfăşurată de 20 mp; construcţia C 4 şură parţial prăbuşită amplasată în spatele curţii cu suprafaţă construită la sol de 186 mp şi suprafaţă desfăşurată de 180 mp, cu vechime de peste 60 de ani; construcţia C 5 şopron de lemn amplasată în dreapta curţii cu suprafaţă construită la sol de 11 mp; chioşc din lemn de 7,73 mp vechi de un an.

Aceste suprafeţe construite, potrivit concluziilor rapoartelor construcţii coroborate cu cea topografică refăcută (cu excepţia chioşcului din lemn deci demontabil şi construcţiei C4) sunt realizate anterior anului 1988, când au fost preluate de la autorii apelantului (şi chiar şi construcţia C4 edificată pe terenul proprietatea învecinată) fac parte din cei 700,88 mp construiţi menţionaţi ca fiind preluaţi de stat, potrivit concluziilor raportului de construcţii, şi corespund parţial cu cele în suprafaţă de 532 mp construiţi menţionaţi în CF x Fila B poziţia 2 (potrivit concluziilor raportului de construcţii), în care figurează componenţa construcţiilor ca fiind: casă de locuit cu două corpuri, şopron, grajd, şi sură;

în schiţa din 1969 de la dosarul Curţii de Apel Braşov ce a stat la baza înscrierii nr. 2824/1969 în CF nr. x de la poziţia 2 Foaia B se menţionează suprafeţele construcţiilor ca fiind, după cum menţionează şi expertul construcţii E..: cele două corpuri de locuit aveau 113,4 mp, respectiv 57,4 mp, 2 grajduri 162 mp şi 20 mp, cuptor de 18 mp şi şură de 135 mp în fundul curţii pe hotarul cu proprietatea de la nr. top x şi curte de 265 mp, în total terenul construit şi neconstruit fiind de 800 mp.

Expertiza în specialitatea construcţii a concluzionat că pe perioada deţinerii de către intimat nu s-au efectuat lucrări de demolare sau de edificare sau extindere de construcţii, că nu s-au identificat corpuri noi de clădire edificate după 1988, doar C1 şi C2 fiind amenajate; a rezultat că C1 şi C2 sunt ocupate de postul de Poliţie Feldioara. Instanţa de apel a înlăturat susţinerile apelantului din cererea precizatoare formulată în apel şi concluziile raportului de expertiză topografică efectuat de expert C. prin care se stabileşte, contrar prevederilor art. 17 din Decretul nr. 115/1938, că întinderea dreptului de proprietate asupra terenului proprietatea autorilor apelantului ar fi de fapt de 1171 mp, şi nu cea de 800 mp menţionată în cuprinsul CF x Feldioara, nr. top x, suprafaţa imobilului cu nr. top. x fiind determinată şi înscrisă în CF eronat deoarece nu au fost efectuate măsurători la momentul preluării imobilului, întrucât, consideră expertul, suma suprafeţelor construcţiilor este de 664 mp faţă de 250 mp trecută în decizia de preluare.

Aceasta întrucât autorii apelantului, A. şi B. s-au întemeiat în prezentul litigiu pe dreptul lor de proprietate pe înscris în CF x a localităţii Feldioara nr. top. x, care privea o suprafaţă de teren de 800 mp şi construcţiile edificate pe această suprafaţă de teren, iar potrivit dispoziţiilor art. 17 din Decretul nr. 115/1938, în sistemul cărţilor funciare, intabularea are efect constitutiv, neputându-se susţine că dreptul intabulat este mai întins în lipsa rectificării înscrierii tabulare. Apoi, potrivit dezlegării date prin ultima decizie de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, s-a statuat clar că textul legal indicat şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 se opun a se recunoaşte reclamantului întinderea unui drept (drept de folosinţă, în cazul său) dincolo de limita celor 800 mp, suprafaţă corespunzătoare nr. top. x din CF Feldioara.

De asemenea, după cum a rezultat din notificarea nr. x/2001 expediată de Executor Judecătoresc din Braşov, aflată la fila x din volumul III al dosarului de apel apelantul a solicitat unităţii deţinătoare a imobilului restituirea în natură a imobilului alcătuit din construcţii şi teren în suprafaţă de 800 mp invocând dreptul său de proprietate intabulat în CF x a localităţii Feldioara nr. top. x, or în CF menţionată erau înscrişi părinţii apelantului cu 800 mp şi construcţii.

Dacă la momentul preluării imobilului proprietatea autorii apelantului, nu s-au efectuat măsurători, acest lucru se datorează faptului că întinderea suprafeţei imobilului rezultă din înscrierile din CF, ce au efect constitutiv al dreptului de proprietate, sens în care la acel moment nici nu era necesară vreo măsurare a proprietăţii preluate şi nu pot conduce la concluziile dorite de către apelant, respectiv acelea potrivit cărora ar fi îndreptăţit să dobândească teren pentru care n-a formulat notificare şi pe care nu-l justifică cu înscrierile în CF.

În aplicarea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi potrivit planului de amplasament anexă la raportului de expertiză topografică efectuat de expert C., instanţa de apel a constatat că pârâtul trebuie să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului din comuna Feldioara, judeţul Braşov, alcătuit din construcţiile C1, C2, C3 şi C5 în suprafaţă totală construită (desfăşurată) de 546 mp şi cu amprenta la sol de 468 mp conform raportului de expertiză topografică efectuat de expert C. şi să constituie un drept de folosinţă specială asupra terenului identificat prin acelaşi raport de expertiză în limita a 800 mp din cei 1171 mp măsuraţi de expert.

Instanţa de apel nu a obligat pârâtul a restitui construcţia C4 reprezentând şura parţial prăbuşită în suprafaţă construită desfăşurată de 186 deoarece aceasta este edificată în afara limitei de teren de 800 mp solicitaţi prin notificare (după cum rezultă din simpla scădere din suprafaţa totală măsurată faptic de expert, de 1171 mp a suprafeţei şurei, de 186 mp); nici faptul că această şură a fost edificată pe terenul învecinat cu cel al autorilor apelantului, de aceştia, anterior preluării de către stat nu justifică restituirea acestei construcţii şi a terenului pe care este ea edificată, şi pentru care nu a fost formulată notificare şi nici nu este justificat cu CF x a localităţii Feldioara nr. top. x.

Prin încheierea de şedinţă din 19 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis cererea formulată de reclamantul A. şi a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 702 A/08.06.2018, în sensul că imobilul în privinţa căruia a fost obligat intimatul să emită dispoziţie de restituire în natură este reprezentat de construcţiile înscrise în CF nr. x Feldioara, nr. top x fost nr. CF x; despăgubirea actualizată de 35.000 RON este evaluată în RON vechi (ROL) la 35.000 RON; diferenţa de onorariu datorat de apelant BLET Braşov se cuvine pentru expertul C..

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei, a declarat recurs reclamantul A., iar pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei şi a încheierii pronunţate de instanţa de apel în al treilea ciclu procesual.

Reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 702 A din 08 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi a legilor din materia cărţilor funciare în ce priveşte restituirea imobilului din comuna Feldioara, înscris în CF x nr. top. x, întrucât înscrierile din cartea funciară, potrivit Decretului lege nr. 115/1938 garantează proprietatea şi nu suprafaţa care reprezintă o notare şi nu o intabulare.

Conform probelor dosarului şi susţinerilor reclamantului, suprafaţa terenului înscrisă în cartea funciară nu este doar de 800 mp, cum eronat reţine instanţa de apel, ci de 1171 mp, suprafaţă care a fost validată de OCPI Braşov, instituţie care a recomandat şi rectificarea înscrierii în CF. Statul a preluat scriptic 800 mp, însă, în realitate, a preluat o suprafaţă mai mare.

Împrejurarea că prin notificare s-a solicitat restituirea unei suprafeţe de 800 mp nu are relevanţă, întrucât la acel moment nu fuseseră efectuate măsurători asupra suprafeţei, iar dreptul de proprietate al antecesorilor reclamantului viza nr. top. x. Suprafaţa înscrisă în CF nu este un element esenţial, ci un aspect faptic în raport de care se pot face probe contrare, aşa cum s-a întâmplat şi în cauză; -Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legislaţia din materia cărţilor funciare şi a ignorat dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 atunci când a apreciat că Şura C4 este construită în afara limitei de teren de 800 mp solicitaţi în notificare.

Şura C4 este poziţionată pe nr. top. x şi a fost în proprietatea familiei F., aşa cum rezultă din actele existente la dosar şi din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, respectiv, actul de dezmembrare şi vânzare-cumpărare nr. x/1969, încheierea CF din 21.10.1969, răspunsurile la obiective din raportul-construcţii, răspunsurile la obiectivele nr. 2, 3, 9 din raportul expertului C..

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 213 din C. proc. civ. atunci când a obligat reclamantul la achitarea diferenţei de onorariu de 3000 RON către BLET de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fără a preciza cărui expert sau căror experţi se datorează această sumă şi fără a motiva soluţia adoptată.

Pe de altă parte, onorariul de 3000 RON către expert C. a fost achitat din data de 22.03.2018, conform chitanţei nr. x/1, depusă în original la dosar.

Instanţa de apel nu a motivat soluţia prin care nu au fost acordate reclamantului în integralitate cheltuielile de judecată solicitate, respectiv, în primul ciclu procesual 6700 RON (onorariu avocat- 5000 RON şi onorariu experţi1700 RON), iar în prezentul ciclu procesual 14.319 RON (onorariu avocat -3190 RON, onorarii experţi-11.129 RON).

Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei împotriva deciziei nr. 702 A din 08 iunie 2018 în sensul constituirii unui drept de folosinţă special asupra terenului în limita a 250 mp cu menţinerea dispoziţiilor referitoare la obligarea instituită în sarcina apelantului de a restitui despăgubirea actualizată la data plăţii a sumnei de 35.000 RON primită cu titlu de despăgubiri.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierii din 19 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâtul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. (corespondent art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865) şi a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate, iar în rejudecare, să se dispună următoerele măsuri: înlăturarea termenului "actualizată" din cupprinsul sintagmei "despăgubirea actualizată de 35.000 RON vechi", menţinându-se dispoziţiile instanţei de apel privind actualizarea despăgubirii de 35.000 RON vechi la data plăţii; respingerea cererii de îndreptare a erorii materiale în sesnul menţionării în cuporinsuol deciziei civile nr. 702A din 08 iunie 2018 a datelor de carte funciară ale imobilului, respectiv imobilul înscris în CF nr. x Feldioara (nr. CF x) nr. Topo x.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a arătat că instanţa de apel a dispus constituirea unui drept de folosinţă în favoarea reclamantului în limita a 800 mp, deşi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei nu reiese că aceasta este suprafaţa pe care a deţinut-o anterior preluării, în condiţiile în care prin decizia nr. 399/21.05.1988 au trecut în proprietatea statului 250 mp, iar restul terenului în suprafaţă de 550 mp a rămas în proprietatea CAP Feldioara.

A susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că intabularea acestei suprafeţe în favoarea CAP a fost făcută în afara vreunui act decizional justificativ, deşi niciuna dintre instituţiile statului de la care s-au solicitat relaţii nu a învederat instanţei în mod explicit că suprafaţa de 550 mp a fost preluată fără titlu. În plus, din raportul de expertiză rezultă că pârâta a avut un drept de administrare operativă asupra construcţiei şi a 250 mp teren, iar din adresa nr. x/7.03.2018 a MAI-IGPR-IJP Braşov rezultă că imobilul în discuţie măsoară 595 mp teren, astfel că instanţa a restituit o suprafaţă mai mare decât cea existentă efectiv.

În ceea ce priveşte construcţia, în evidenţa contabilă apar 4 construcţii, corp I (post de poliţie şi locuinţă de serviciu), corp II (depozit arhivă, cameră armament, bucătărie de vară, grup sanitar), depozit lemne de foc şi sură.

A apreciat că soluţia instanţei s-a întemeiat pe probe indirecte şi nu pe probe directe.

În ceea ce priveşte încheierea atacată a arătat că instanţa a dispus asupra a mai mult decât ceea ce s-a cerut prin cererea de îndreptare, deoarece sintagma "despăgubirea actualizată de 35.000 RON este evaluată în RON vechi (ROL) la 35.000 RON", generează concluzia că această sumă este deja actualizată, ceea ce este vădit nelegal, în condiţiile în care actualizarea trebuie să se facă la momentul plăţii effective.

În mod greşit, în opinia recurentului-pârât, a fost admisă cererea de îndreptare privind omisiunea indicării datelor de carte funciară a imobilului în litigiu. În cartea funciară nr. x Feldioara nr. topo x nu sunt înscrise toate construcţiile identificate de către expert asupra cărora instanţa de apel a dispus în sensul restituirii, ci numai corpul de construcţie C1, fără referiri la suprafaţa construită.

În aceste condiţii, îndreptarea admisă sub forma "…imobilul în privinţa căruia intimatul a fost obligat să emită dispoziţie de restituire în natură este reprezentat de construcţiile înscrise în CF nr. x Feldioara…", este ambiguă şi lasă loc de interpretări.

Instanţa de apel nu a precizat poziţia exactă a suprafeţei de 800 mp pentru care se va constitui un drept de folosinţă special, în condiţiile în care acelaşi expert topo a identificat o altă suprafaţă de teren (1171 mp).

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursurile pârâtei solicitând respingerea acestora, ca nefondate.

În ceea ce priveşte decizia recurată, reclamantul a susţinut că pârâtul nu arată care este legea încălcată iar soluţia instanţei, astfel cum a rezultat din probele administrate, este corectă.

Referitor la încheiere, a considerat că este esenţial ca hotărârea să menţioneze datele de identificare în Cartea Funciară, că parte din critici excedează limitelor judecăţii unei cereri de îndreptare eroare materială, iar suma de 35.000 RON nu este cea actualizată.

3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 484 din 06 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamant; a casat în parte decizia atacată; a înlăturat obligarea apelantului-reclamant la plata diferenţei de onorariu expert de 3.000 RON şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, pe aspectul cheltuielilor de judecată în fond şi apel; a menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate; a respins ca nefondate recursurile declarate de pârât împotriva deciziei şi a încheierii.

Pentru a hotărî astfel, a reţinut că în ambele recursuri declarate împotriva deciziei, părţile au criticat greşita reţinere a unei suprafeţe de 800 mp ca făcând obiect al cererii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, reclamantul-contestator a susţinut că autorii lui au deţinut în proprietate o suprafaţă de 1171 mp, ce se impune a fi restituită, iar pârâtul consideră că instanţa nu poate dispune decât de 250 mp, transferaţi în administrarea sa.

Criticile astfel formulate au fost încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., întrucât ţin nu doar de întinderea suprafeţei, dovedită faptic prin probele existente la dosar, ci şi de analiza regimului juridic al terenului pe perioada cuprinsă între momentul preluării şi cel al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţii, aplicabilă în speţa dedusă judecăţii, analiză necesară pentru a se putea dispune asupra întinderii dreptului în litigiu, care, în cazul de faţă, nu reprezintă un drept de proprietate, ci un drept de folosinţă specială.

Înalta Curte a reţinut cu privire la solicitarea reclamantului de restituire a unei suprafeţe mai mari decât cei 800 mp înscrişi în Cartea Funciară, că analiza întinderii dreptului de proprietate al autorilor reclamantului a fost făcută în ciclul procesual anterior.

În acest sens, prin decizia de casare nr. 5645 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel trebuie să se pronunţe în limitele învestirii sale asupra dovedirii dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 800 mp, stipulând că dispoziţiile art. 17 din Decretul nr. 115/1938 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001 se opun a recunoaşte reclamantului întinderea unui drept (drept de folosinţă în cazul său), dincolo de limita celor 800 mp, suprafaţă corespunzătoare nr. top. x din CF Feldioara.

În acest sens a dispus, în rejudecare, ca expertiza topografică să identifice cei 800 mp în limita celor 1212 mp determinaţi a fi ocupaţi de pârât ca teren aferent acestui imobil.

Prin urmare, susţinerile reclamantului, inclusiv cele referitoare la efectul pe care distincţia între intabulare şi notare l-ar produce asupra caracterului constitutiv de drepturi cu privire la întinderea suprafeţei de teren, nu mai pot fi analizate, opunându-se autoritatea de lucru judecat a dezlegărilor irevocabile din ciclul anterior. Cu toate acestea, instanţa de casare nu a statuat exclusiv asupra existenţei, nu şi asupra întinderii dreptului în litigiu, în condiţiile în care indicaţia deciziei de casare dată instanţei de rejudecare cu privire la identificarea celor 800 mp este explicită şi neechivocă.

În acest sens, s-a constatat că, ceea ce a dispus instanţa de control judiciar în sarcina instanţei de apel, a fost să se identifice dacă, în limitele acestei suprafeţe, măsura restituirii, sub forma unui drept de folosinţă special, poate privi pe toţi cei 800 mp sau doar 250 mp, cât susţine intimatul că a preluat.

Din acest punct de vedere, intimatul a susţinut că instanţa a restituit o suprafaţă mai mare decât cea existentă efectiv în posesia sa în condiţiile în care instanţa de apel a constatat, într-o amplă analiză ce a presupus atât stabilirea situaţiei concrete din teren, astfel cum a rezultat din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, cât şi a celei juridice, rezultate din înscrisurile aflate în posesia instituţiilor statului, că terenul de 500 mp aflat efectiv la CAP Feldioara a aparţinut bunicului şi nu părinţilor reclamantului, eroarea de Carte funciară provenind din asemănarea de nume, precum şi din faptul că, în privinţa acestui teren, nu operase comasarea în Cartea Funciară.

În schimb, terenul în litigiu, de 800 mp, a fost transmis de bunic, părinţilor reclamantului, şi a făcut obiectul preluării prin Decretul nr. 223/1974, fiind predat de către fostul ICRAL Braşov în administrarea MAI spre folosinţă, nefiind niciodată în posesia CAP.

Constatând caracterul abuziv al preluării în totalitate a terenului şi împrejurarea că acesta se află în întregime în deţinerea intimatei, în mod corect această instituţie a fost obligată la adoptarea măsurilor reparatorii în natură pentru întreg imobilul.

Recurentul-pârât nu a combătut, prin criticile formulate în recurs, raţionamentul judiciar al instanţei de apel, mulţumindu-se să afirme că aceasta s-a întemeiat pe probe indirecte, deşi, astfel cum s-a arătat, instanţa s-a raportat la toate mijlocele de probă administrate pentru a stabili situaţia faptică şi juridică a imobilului, considerente a căror nelegalitate intimatul nu a demonstrat-o în recurs.

În ceea ce priveşte construcţiile solicitate a fi restituite în natură, prin decizia de casare s-a dispus identificarea celor edificate pe cei 800 mp supuşi măsurilor reparatorii, sens în care instanţa s-a conformat, înlăturând construcţia C4, edificată cu depăşirea suprafeţei pentru care autorii reclamantului deţineau un titlu de proprietate. Afirmând că Şura C4 este edificată pe terenul cu nr. top. x, respectiv pe cel de 800 mp ce constituie obiect al cererii întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantul a contrazis situaţia de fapt stabilită în cauză pe baza probatoriilor administrate în apel, însă o atare susţinere nu a constituit o critică de nelegalitate şi nu putut fi verificată de instanţa de control judiciar, care este ţinută de constatările din apel referitoare la situaţia de fapt şi probele pe care se întemeiază.

Prin urmare, chiar dacă Şura C4 ar fi fost edificată de către autorii reclamanţilor, la limita dintre proprietăţile care, anterior, aparţineau aceluiaşi proprietar, câtă vreme ea nu s-a regăsit pe terenul pe care părinţii reclamantului l-au deţinut în proprietate tabulară, potrivit Cărţii funciare, nu poate fi restituită în natură.

În consecinţă, criticile părţilor ce au vizat modalitatea de aplicare a Legii nr. 10/2001 prin decizia atacată, au fost apreciate ca nefondate.

A fost găsită întemeiată critica reclamantului din recursul îndreptat împotriva deciziei sub aspectul dispoziţiilor referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată în sensul în care în mod greşit instanţa de apel l-a obligat pe reclamant la plata diferenţei de onorariu expertiză pentru expertul C., astfel cum a precizat în încheierea de îndreptare a erorii materiale prin care a corectat omisiunea de indicare a numelui expertului, în condiţiile în care onorariul fusese deja achitat, astfel cum rezultă din recipisa nr. x/22.03.2018.

Totodată, a fost apreciată ca întemeiată şi critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a motivat soluţia prin care nu au fost acordate reclamantului în integralitate cheltuielile de judecată astfel cum au fost pretinse, respectiv în primul ciclu procesual în cuantum de 6700 RON (onorariu avocat- 5000 RON şi onorariu experţi 1700 RON), iar în al doilea ciclu procesual în cuantum de 14.319 RON (onorariu avocat -3190 RON, onorarii experţi-11.129 RON).

Deşi s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 274 raportat la art. 276 din C. proc. civ., acordând 4.600 RON pentru judecata în fond şi 7.500 RON în apel, instanţa de apel nu a motivat această măsură, ceea ce a împiedicat verificarea, în recurs, a legalităţii adoptării ei.

Astfel, din considerentele deciziei nu a rezultat care este cuantumul cheltuielilor stabilite pe cicluri procesuale, dacă diminuarea acestora a fost determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., în privinţa onorariului avocaţial, dacă s-a avut în vedere interdicţia de diminuare a onorariilor pentru expertize, prevăzută de art. 274 alin. (2) din C. proc. civ., în măsura în care, ca mijloc de probă, au avut un caracter util, pertinent şi concludent în soluţionarea cauzei.

De asemenea, nu a rezultat care a fost modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 276 din C. proc. civ., respectiv dacă cheltuielile de judecată au fost stabilite proporţional cu cererile admise sau dacă s-a procedat la o eventuală compensare a acestora.

În consecinţă, Înalta Curte a admis recursul reclamantului în baza art. 304 pct. (7) din C. proc. civ., a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, sub aspectul cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în fazele procesuale precedente; a respins ca nefondat recursul declarat de pârât împotriva aceleiaşi decizii.

De asemenea, a respins ca nefondat recursulul declarant de pârât împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale.

Astfel, Înalta Curte a apreciat corectă reţinerea instanţei de apel în sensul că imobilul asupra căruia s-a reconstituit un drept real trebuie să conţină şi datele de carte funciară în vederea unei corecte identificări, eroarea materială, contrar susţinerilor pârâtului, nevizând construcţiile, care fuseseră indicate chiar în dispozitivul deciziei, ci numărul de carte funciară unde figurează acestea şi în care se va nota restituirea, conform expertizei.

Totodată, Înalta Curte a reţinut că nu poate fi analizată critica recurentului-pârât cu privire la faptul că instanţa de apel nu a precizat poziţia exactă a suprafeţei de 800 mp pentru care urmează a se constitui un drept de folosinţă special, din cei 1171 mp identificaţi de expertul topo, fiind străină de conţinutul cererii de îndreptare a erorii materiale.

De asemenea, a apreciat ca nefondată susţinerea acestuia în sensul că menţiunea cu privire la faptul că suma de 35.000 RON este exprimată în ROL ar determina concluzia că această sumă este deja actualizată, fiind evidentă şi neechivocă dispoziţia instanţei în sensul restituirii acestei sume, indicată în cuantumul de la data preluării imobilului, la valoarea sa actualizată de la data plăţii.

D. Al patrulea ciclu procesual

În a patra rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 08 mai 2019, sub nr. x/2018.

1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 1287 A din 27 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 711 A din 08 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008; a obligat pe intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne la plata către apelantul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată de 23.326,29 RON reprezentând onorariu de avocat de 10.790 RON şi onorariu de expert de 12.536,29 RON.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că este învestită cu analizarea cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 711 A/08.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, iar nu cu o veritabilă rejudecare a apelului pe aspectul cheltuielilor de judecată în fond şi apel deoarece, la un moment dat, pe parcursul soluţionării pricinii pendinte, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Ca urmare a cererii de completare formulate de contestator, în dosarul nr. x/2008, au fost pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă de apel, două decizii (nr. 411A/13.04.2011 privind apelul şi nr. 711 A/14.09.2011 privind completarea hotărârii pe aspectul cheltuielilor de judecată în fond şi apel), ambele casate cu trimitere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În rejudecare, instanţa de apel a pronunţat doar decizia civilă nr. 702 A/08.06.2018, prin care a soluţionat atât apelul, cât şi chestiunea cheltuielilor de judecată, iar decizia civilă menţionată a fost parţial casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie doar pe aspectul cheltuielilor de judecată în fond şi apel, dosarul fiind reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2018.

Astfel fiind, a apreciat că este învestită cu rejudecarea fondului cererii de completare, soluţie în mod repetat casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, a apreciat că nu putea fi exercitat apel din partea contestatorului de vreme ce hotărârea de completare a fost ea însăşi pronunţată direct de instanţa de apel şi nu există un "recurs" de soluţionat, căci recursul a fost deja admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Cu referire la istoricul litigiului, instanţa de apel a constatat că reclamantul a depus următoarele cheltuieli de judecată: la dosarul nr. x/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă se află dovada onorariului de avocat de 300 RON + 500 RON + 800 RON + 2.000 RON (adică 3.600 RON); la dosarul nr. x/2008 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă se află dovada onorariului de avocat de 850 RON + 3.250 RON + 900 RON (adică 5.000 RON), la fila x dovada onorariului de expert specialitatea construcţii civile (expert G.) de 700 RON, la fila x dovada onorariului de expert specialitatea topografie (expert H.) de 700 RON, adică 1.400 RON; al fila x din acelaşi dosar se mai află şi dovada diferenţei de onorariu de expert specialitatea construcţii civile (expert G.) de 300 RON achitată de contestator la propria sa iniţiativă, nesolicitat de expert şi neîncuviinţată în vreun fel de instanţă.

A avut în vedere că apelantul-reclamant a depus în dosarul nr. x/2008 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dovada cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat de 2.190 RON (la fila x, vol. III); onorariul de expert specialitatea construcţii civile (expert E.) de 800 RON; diferenţa de onorariu de expert specialitatea construcţii civile (expert E.) de 3.200 RON; onorariul de expert specialitatea topografie (expert I.) de 800 RON; diferenţa de onorariu de expert specialitatea topografie (expert I.) de 2.436,29 RON .

Prin încheierea din data de 13.06.2016, instanţa a dispus refacerea raportului de expertiză specialitatea topografie, iar apelantul-reclamant a achitat: onorariul de expert specialitatea topografie de 900 RON . Expertul J. desemnat iniţial a fost înlocuit cu expertul C., fiind achitată şi diferenţa de onorariu de expert specialitatea topografie de 3.000 .

Curtea de apel a reţinut că onorariul de avocat achitat de contestatorul A. a fost de 10.790 RON (fond şi apel), respectiv suma de 8.600 RON la fond şi suma de 2.190 RON în apel, motiv pentru care a acordat întreg onorariul de avocat achitat în cauză, întrucât contestatorului i-au fost admise în integralitate pretenţiile formulate, astfel cum a rezultat din detalierea obiectului pricinii, precizările găsite ca neconstituind o modificare a obiectului acţiunii, ci doar o precizare a câtimii, în temeiul art. 132 alin. (2) din C. proc. civ. din 1865, astfel cum a rezultat din considerentele sentinţei civile nr. 1514/11.10.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2008 şi dispozitivul deciziei civile rămase definitive sub acest aspect nr. 702 A/08.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008.

A reţinut că onorariul de expert achitat de contestatorul A. a fost de 12.536,29 RON (fond şi apel), respectiv suma de 1.400 RON la fond şi suma de 11.136,29 RON în apel.

Totodată, nu a acordat diferenţa de onorariu de expert specialitatea construcţii civile (expert G.) de 300 RON achitată de contestator la propria sa iniţiativă, deoarece nu a fost încuviinţată în vreun fel de instanţă şi nici nu a fost solicitată, de altfel, nici de expert.

Reţinând că înlocuirea unui expert nu are de plano semnificaţia existenţei unor motive imputabile acestuia, că instanţele nu au dispus, odată cu refacerea diferitelor rapoarte de expertiză, şi restituirea sumelor primite de experţi pentru activitatea de expertiză tehnică judiciară efectuată în cauză până în momentul înlocuirii; art. 221 alin. (1) din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară prevede numai o simplă posibilitate, iar nu o obligaţie, în sarcina instanţei, de a dispune şi restituirea onorariului de expert încasat, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei care au impus înlocuirea expertului şi cum o astfel de eventuală omisiune nici nu a constituit obiect de critică în faţa instanţei care ar fi putut dispune restituirea, instanţa de apel a acordat reclamantului întreaga sumă reprezentând onorariul de expert achitat în cauză în contextual în care administrarea probei cu expertiza tehnică specialitatea topografie şi cu expertiza tehnică specialitatea construcţii civile a fost necesară, utilă, concludentă şi pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

De asemenea, a reţinut că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii, iar fapta acesteia declanşează o răspundere civilă delictuală al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat, adică de restituire a sumelor pe care partea care a câştigat procesul a fost nevoită să le suporte.

A invocat decizia Curţii Constituţionale nr. 401/2005 (publicată în M. Of. nr. 848 din 20 septembrie 2005) care a statuat că prerogativa instanţei de a cenzura cuantumul onorariului avocaţial convenit, prin prisma proporţionalităţii sale cu amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cert, lichid şi exigibil.

În acelaşi sens a apreciat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006) arătându-se că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.

Curtea de apel a reţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, anume există un prejudiciu, o faptă ilicită, un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul.

În ceea ce priveşte cuantumul prejudiciului, a analizat ca şi criterii realitatea cheltuielilor care priveşte sarcina probei, ce revine întotdeauna reclamantului conform art. 1169 din C. civ. din 1864, iar necesitatea lor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului în funcţie de calitatea acestuia, considerată ca o garanţie a succesului său; caracterul rezonabil al cheltuielilor semnifică faptul că, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul implicat de existenţa litigiului şi/sau reputaţia celui care acordă asemenea servicii, să nu fie exagerate. De asemenea, tot subscris caracterului rezonabil, ele trebuie să fie şi previzibile, adică să fie la timp recunoscute de cel împotriva căruia se fac, pentru ca acesta să aibă dreptul a le contesta şi combate.

În concluzie, a reţinut că onorariul avocaţial de 10.790 RON în etapa judecării cauzei în primă instanţă şi apel are un cuantum rezonabil faţă de complexitatea pricinii şi în raport de munca prestată de avocat, neimpunându-se a se face aplicarea art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., iar onorariul de expert de 12.536,29 RON va fi acordat, la rândul lui, în integralitatea sa, întrucât dispoziţiile art. 247 din C. proc. civ. din 1865 nu prevede posibilitatea reducerii motivate a părţii din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul experţilor judiciari, iar pe de altă parte, chiar recurgând la criteriile de drept comun de apreciere a prejudiciului, cheltuielile arătate au fost în mod real efectuate, având şi un caracter necesar şi rezonabil.

2. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei, pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a declarat recurs.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că instanţa de apel a făcut o confuzie referitoare la limitele învestirii, susţinând că era învestită cu analizarea cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 711 A din 08 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, iar nu cu o veritabilă rejudecare a apelului pe aspectul cheltuielilor de judecată în fond şi apel, întrucât pe parcursul soluţionării pricinii pendinte instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere accesoriu având ca obiect obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Cu toate că instanţa de apel a reţinut că au fost pronunţate două decizii de către Curtea de Apel Bucureşti, anume nr. 411 A din 13 aprilie 2011 şi 711 A din 14 septembrie 2011, ambele casate cu trimitere spre rejudecare de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspectele statuate în cuprinsul deciziilor menţionate privesc soluţionarea fondului dedus judecăţii.

Astfel, numai decizia nr. 702 A din 08 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti putea face obiectul reanalizării sub aspectul acordării parţiale a cheltuielilor de judecată, în fond şi apel.

Prin urmare, soluţia instanţei de admitere a cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 711 A din 08 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a în dosarul nr. x/2008, este vădit nelegală, întrucât asupra acesteia s-au pronunţat cu putere de lucru judecat instanţele de control judiciar.

În acest sens prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. instituie regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul.

Aceasta presupune că instanţa de fond nu mai poate repune în discuţie aceste chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le mai poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.

Pe de altă parte, decizia civilă nr. 1287 A din 27 septembrie 2019 este nelegală prin prisma cheltuielilor de judecată acordate de către instanţă într-un cuantum vădit disproporţionat, solicitând instanţei să dea eficienţă prevederilor art. 274 din C. proc. civ. şi să reducă motivat cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial.

Dispoziţiile legale menţionate permit instanţelor să procedeze la diminuarea cheltuielilor de judecată constând în onorarii avocaţiale, atunci când acestea sunt vădit disproporţionate în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Totodată, măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

După cum s-a reţinut în jurisprudenţa instanţelor naţionale, revine în sarcina instanţei ca, în virtutea dreptului său de apreciere, să protejeze partea căzută în pretenţii de orice abuz din partea celeilalte părţi prin raportarea sumelor solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial la mărimea pretenţiilor şi complexitatea cauzelor.

În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că obligarea la plata cheltuielilor de judecată se va realiza numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi care au fost făcute, în mod real, în limita unui cuantum rezonabil.

Sub aspectul modului în care aprecierea asupra corespondenţei mărimii onorariului cu reperele legale se face în concret, se reţine că această apreciere se face global, asupra ansamblului cauzei, fără a fi necesar ca instanţa să aprecieze asupra fiecărei componente a activităţii în parte.

În cauza de faţă, cheltuielile de judecată au fost generate de obligarea pârâtului la restituire în natură a imobilului din comuna Feldioara, judeţul Braşov, alcătuit din construcţiile CI, C2, C3 şi C5 în suprafaţă totală construită de 546 mp conform raportului de expertiză topografică efectuat de expert C. şi constituirea unui drept de folosinţă specială asupra terenului identificat prin acelaşi raport de expertiză în limita a 800 mp.

Fără a minimaliza munca prestată de avocatul reclamantului, aceasta s-a concretizat, în esenţă, în redactarea cererii de chemare în judecată şi prezenţa la câteva termene de judecată, şi nu la majoritatea termenelor, aşa cum a reţinut instanţa, în mod greşit, deoarece aşa cum reiese din preambulul sentinţelor civile pronunţate în cauză, judecata s-a desfăşurat în lipsa reclamantului şi a apărătorului ales.

3. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termenul legal, intimatul-reclamant a solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului, pentru neîncadrarea criticilor în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ., invocate ca temei de drept al recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, a arătat că recurentul-pârât a indicat în mod formal art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. în condiţiile în care nu a arătat care ar fi motivele contradictorii sau străine cauzei ori de ce hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

A susţinut că, rejudecând cauza, Curtea de Apel Bucureşti nu îşi putea analiza propria hotărâre, o asemenea măsură ar fi fost posibilă doar într-o cale de atac de retractare.

A apreciat că prin decizia nr. 1287 A/2019, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o analiză riguroasă a deciziilor care s-au succedat în dosarul nr. x/2008, anume decizia nr. 411 A/2011, prin care a fost admis apelul contestatorului A., şi decizia nr. 711 A/2011, prin care a fost respinsă cererea de completare a dispozitivului formulată de A. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ambele fiind atacate cu recurs.

Cu referire la soluţiile pronunţate în recurs şi în rejudecare după casare în primul ciclu procesual, apoi în rejudecare în al doilea ciclu procesual, intimatul-reclamant a arătat că în dosarul nr. x/2018 s-a impus doar rejudecarea cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 411/2011, întrucât în legătură cu acest aspect Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat soluţia, astfel încât nu se pune problema rejudecării apelului propriu-zis.

A considerat că în decizia nr. 1287 A/2019 s-a strecurat o eroare materială în sensul în care este vorbea despre completarea dispozitivului deciziei civile nr. 411 A/2011 şi nu al deciziei nr. 711 A/2018, eroare care nu conduce la concluzia că hotărârea este nelegală, ci ea poate fi îndreptată în procedura prevăzută de art. 281 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, pe care recurentul îl consideră "vădit disproporţionat" şi "nerezonabil", intimatul-reclamant a apreciat că nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, deşi a făcut trimitere în mod formal la art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., recurentul nu a arătat, în concret, care sunt argumentele care au condus la concluzia că hotărârea este lipsită de temei legal şi care au fost dispoziţiile legale încălcate sau aplicate greşit litigiului dedus judecăţii.

Or, în jurisprudenţă, s-a statuat în mod repetat că aprecierea proporţionalităţii dintre onorariul avocaţilor şi "valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat" în accepţiunea art. 274 din C. proc. civ. reprezintă o chestiune de netemeinicie şi nu una de nelegalitate a hotărârii atacate, deoarece presupune analiza unor aspecte de fapt şi nu interpretarea unui norme juridice.

A evidenţiat caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată în sumă de 10.790 RON în contextul în care avocatul a fost prezent la majoritatea termenelor de judecată, iar prestaţia acestuia s-a concretizat în conceperea şi redactarea motivelor de apel şi recurs, întâmpinări, obiective şi obiecţiuni la raportele de expertiză şi nu doar a cererii de chemare în judecată, cum în mod eronat a susţinut recurentul.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Ministerul Administraţie şi Internelor, invocată de intimatul-reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 3021 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ. de la 1865, cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea lor prin raportare la cazurile de modificare sau casare limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din acelaşi act normativ.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 306 din C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică care pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă are obligaţia să le pună în dezbaterea părţilor.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Din interpretarea acestor dispoziţii, rezultă că instanţa de control judiciar este cea care în funcţie de chestiunile expuse în cuprinsul cererii de recurs apreciază dacă acestea se circumscriu textului legal invocat şi, din această perspectivă, în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancţiunea nulităţii recursului.

Or, în litigiul dedus judecăţii, recurentul-pârât a adus critici hotărârii atacate sub aspectul premisei greşite de la care a plecat instanţa de apel în ultima rejudecare reţinând în analiză decizia nr. 711 A din 14 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în loc de decizia nr. 702 A din 08 iunie 2018 a aceleiaşi instanţe, iar pe altă parte a evidenţiat caracterul disproporţionat al cheltuielilor de judecată privind onorariul avocatului.

Astfel fiind, criticile formulate de recurentul-pârât privind motivarea contradictorie a deciziei recurate, astfel cum au fost dezvoltate, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., iar criticile privind greşita aplicare a normelor de drept material, anume a dispoziţiilor art. 274 din C. proc. civ., se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Faţă de argumentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, invocată de intimatul-reclamant.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor expuse în continuare.

Printr-o primă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., recurentul-pârât a reliefat confuzia instanţei de apel în ceea ce priveşte limitele învestirii reţinând în analiză cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 711 A din 14 septembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2008, iar nu o veritabilă rejudecare a apelului pe aspectul cheltuielilor de judecată în fond şi apel în contextul în care pe parcursul soluţionării litigiului, instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra capătului accesoriu având ca obiect obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Drept urmare, decizia nr. 702 A din 08 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti trebuia reanalizată sub aspectul acordării parţiale a cheltuielilor de judecată, în primă instanţă şi apel.

Referitor la ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. potrivit cu care acest motiv de recurs este incident când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-pârât din cererea de recurs sunt nefondate prin prisma sferei de aplicabilitate a cazului de nelegalitate reglementat de textul de lege evocat.

Este de observat că recurentul-pârât a criticat raţionamentul instanţei de apel în cadrul acestui motiv de recurs sub aspectul că decizia ce putea face obiectul analizei în calea devolutivă a apelului, în rejudecare, era decizia nr. 702 A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi nu decizia civilă nr. 711 A/2011 a aceleiaşi instanţe în ceea ce priveşte acordarea parţială a cheltuielilor de judecată, în fond şi apel.

Pe de altă parte, asupra ultimei decizii s-au pronunţat cu putere de lucru judecat instanţele de control judiciar aşa încât nu mai poate fii repusă în discuţie dezlegarea deja dată asupra problemei de drept deduse judecăţii.

Procedând la o verificare proprie a considerentelor obligatorii ale deciziei nr. 484 din 06 martie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, instanţa de recurs reţine că acestea s-au limitat la a constata că instanţa de apel nu a motivat soluţia prin care nu au fost acordate cheltuielile de judecată, astfel cum au fost pretinse de către reclamant, anume în primul ciclu procesual în cuantum de 6.700 RON (onorariu avocat - 5.000 RON şi onorariu experţi - 1.700 RON), iar în apel în cuantum de 14.319 RON (onorariu avocat - 3.190 RON, onorariu experţi - 11.129 RON) şi nici soluţia prin care a acordat 4.600 RON pentru judecata în fond şi 7.500 RON în apel, aspecte care au împiedicat verificarea, în recurs, a legalităţii deciziei nr. 702 A din 08 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Drept urmare, trasând coordonatele rejudecării cauzei, instanţa de apel urma să determine cuantumul cheltuielilor stabilite pe cicluri procesuale, în fond şi apel, iar din această perspectivă să clarifice dacă diminuarea acestora a fost determinată de aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. în privinţa onorariului avocaţial şi dacă s-a avut în vedere interdicţia de diminuare a onorariilor pentru expertize, prevăzută de art. 274 alin. (2) din C. proc. civ., în măsura în care, ca mijloc de probă au avut un caracter util sau chiar concludent în soluţionarea cauzei.

În aceeaşi măsură, sub aspectul modalităţii de aplicare a dispoziţiilor art. 276 din C. proc. civ., instanţa de apel urma să evidenţieze şi aspectul dacă cheltuielile de judecată au fost stabilite proporţional cu cererile admise sau dacă s-a procedat la o eventuală compensare a acestora.

Înalta Curte notează că în cuprinsul raţionamentului juridic, construit de instanţa de apel pentru a pronunţa soluţia atacată, s-a relevat parcursul judiciar al litigiului pendinte în cele 3 cicluri procesuale, reţinându-se că în cel de-al patrulea ciclu procesual a fost învestită cu rejudecarea cererii de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 411 A din 13 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă atâta timp cât a existat o omisiune a instanţei în a se pronunţa pe capătul accesoriu având ca obiect obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată, cerere ce a făcut obiectul controlului judiciar în recurs.

Este adevărat că în cuprinsul deciziei atacate s-a strecurat o eroare materială cu privire la hotărârea ce a făcut obiectul analizei în rejudecarea apelului menţionându-se decizia civilă nr. 711 A din 08 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în loc de decizia civilă nr. 411 A din 13 aprilie 2011 a aceleiaşi instanţe, însă această împrejurare poate fi remediată pe calea reglementată de dispoziţiile art. 281 din C. proc. civ. şi nu este în măsură să pună problema nelegalităţii deciziei recurate atâta timp cât în argumentarea soluţiei pronunţate rezultă cu evidenţă raţionamentul judiciar al instanţei de apel în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată generate de judecata în primă instanţă şi apel, datorate reclamantului.

Din acest punct de vedere, fără a mai reitera istoricul litigiului pendinte, se reţine că decizia civilă nr. 702 din 08 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pronunţată în rejudecarea apelului, a fost casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 484 din 06 martie 2019, doar sub aspectul chestiunii cheltuielilor de judecată.

Astfel fiind, în mod corect instanţa de apel a reţinut că a fost învestită cu cererea reclamantului de completare a cheltuielilor de judecată atâta timp cât în ultimul ciclu procesual instanţa de recurs a statuat cu putere de lucru judecat asupra aspectelor ce au făcut obiectul criticilor deduse judecăţii în calea ordinară de atac a apelului cu referire la soluţia dispusă prin decizia civilă nr. 702 A din 8 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămânând să fie clarificate doar cheltuielile de judecată în limitele expuse în motivarea deciziei de casare.

Or, conformându-se îndrumărilor obligatorii ale instanţei supreme, potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel a soluţionat cererea reclamantului de completare a cheltuielilor de judecată în contextul procesual reclamat la soluţiile pronunţate asupra acestei cereri ce au fost casate succesiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin urmare, nu se susţin afirmaţiile recurentului-pârât în ceea ce priveşte nerespectarea limitelor rejudecării apelului trasate în ultima decizie de casare şi nici nu se poate da eficienţă autorităţii de lucru judecat câtă vreme chestiunea cheltuielilor de judecată nu a fost anterior tranşată în mod irevocabil printr-o hotărâre judecătorească.

O altă critică adusă hotărârii recurate circumscrisă dispoziţiilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. se raportează la cuantumul disproporţionat al cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat.

În acord cu recurentul-pârât, este de netăgăduit că în ceea ce priveşte raporturile juridice stabilite între avocat şi client, orice imixtiune a instanţei este inadmisibilă, în afara dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., contractul încheiat între avocat şi clientul său, ca orice act juridic, şi-ar fi produs efectele numai între părţi, nu şi faţă de terţe persoane, inclusiv adversarul din proces.

Câtă vreme fundamentul acordării cheltuielilor de judecată avansate de partea care a câştigat procesul, în care sunt incluse şi sumele plătite avocatului cu titlu de onorariu, îl reprezintă culpa procesuală, este evident că acel contract îşi va produce efectele şi faţă de partea care a pierdut procesul, în baza unuia dintre principiile ce guvernează repararea prejudiciului în materia răspunderii civile delictuale, respectiv principiul reparării integrale, deşi această parte nu a participat nici personal, nici prin reprezentant la încheierea contractului.

Pe de altă parte, prin aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., nu se intervine în contractul de asistenţă juridică, care îşi produce pe deplin efectele între părţi, ci doar se apreciază în ce măsură onorariul plătit avocatului de partea care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut.

Este reală susţinerea recurentului-pârât că instanţa are posibilitatea ca, în cazuri temeinic justificate, să dispună reducerea cheltuielilor de judecată în raport cu valoarea pricinii ori cu activitatea desfăşurată de avocat, soluţie ce se conformează prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil putând implica şi o diminuare corespunzătoare a onorariului avocaţial.

Însă, în condiţiile în care art. 304 din C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, în această fază procesuală, instanţa de control judiciar nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Cu alte cuvinte, cenzurarea hotărârii pronunţate din perspectiva modului în care instanţa a determinat cuantumul cheltuielilor de judecată în urma aplicării prevederilor art. 274 alin. (3) din C. proc. civ. se rezumă la a verifica aplicarea criteriilor legale în raport cu care se apreciază cuantumul onorariului avocatului şi anume valoarea pricinii şi activitatea desfăşurată de acesta.

Or, instanţa de apel a făcut aplicarea textelor de lege precitate la împrejurările concrete ale cauzei, astfel că aspectul de netemeinicie referitor la aprecierea proporţionalităţii onorariului în raport de activitatea prestată de avocat în ciclurile procesuale anterioare nu poate fi verificat în această cale de atac.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că decizia recurată a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materia acordării cheltuielilor de judecată, astfel că nefiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei civile nr. 1287 A din 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Dată fiind soluţia pronunţată în recurs, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant, reprezentând onorariu avocat conform chitanţei depuse în original .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva deciziei civile nr. 1287 A din 27 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-pârât la plata sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea intimatului-reclamant.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2020.