Revision inadmissible: challenge to res judicata analysis of garage sale validity under Law 112/1995 fails due to prior judicial determination

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Hotărârea supusă revizuirii

Prin decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 24 A din 8 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. A admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei menţionate, pronunţate în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C., Primăria Municipiului Bucureşti - Administraţia Fondului Imobiliar şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva aceleiaşi decizii. A casat, în parte, decizia recurată şi, în rejudecare, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă. A schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 04.11.2004 încheiat între CGMB-AFI şi B.. A menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei, precum şi pe cele ale deciziei de respingere a apelurilor Municipiului Bucureşti, prin primarul general.

Pentru a dispune astfel, Curtea a apreciat că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal, puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, ca argument în respingerea cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a garajului, încheiat în baza Legii nr. 112/1996.

A apreciat că raţionamentul instanţei de apel s-a construit pe absenţa demersurilor reclamantei de solicitare a acordării măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru garaj şi a unei dispoziţii de restituire în baza aceluiaşi act normativ, fără o analiză a valabilităţii contractului din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 112/1996, a căror încălcare se invocă în acţiune în susţinerea nulităţii.

Curtea a considerat că omisiunea primei instanţe de a analiza valabilitatea contractului, prin prisma dispoziţiilor legale ce reglementau vânzarea imobilelor deţinute de chiriaşi, a constituit motiv de apel, dezvoltat la pct. II din cererea de apel depusă de reclamantă, care nu au fost analizate prin hotărârea dată în apel.

Faţă de lipsa motivării soluţiei în coordonatele stabilite prin cererea de apel, Curtea a reţinut incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a admis recursul reclamantei, a casat decizia de apel şi a reţinut, spre rejudecare, apelul, conform art. 498 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În rejudecare, apelul reclamantei a fost apreciat ca fiind fondat, reţinându-se, în esenţă, că actul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995, având ca obiect apartamentul de la et. 1 al imobilului situat în Bucureşti, str. x, a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 3088 din 7 aprilie 1999 a Judecătoriei Galaţi.

Curtea a apreciat că vânzarea, în anul 2004, a garajului ce face parte din acest imobil a avut loc cu încălcarea art. 3 din Legea nr. 112/1995.

Ţinând seama de domeniul de reglementare al Legii nr. 112/1995, Curtea a considerat că garajul a fost înstrăinat, deşi, fiind anexă sau dependinţă a apartamentului, nu se putea vinde decât împreună cu acesta.

Instanţa a reţinut, de asemenea, că, în anul 2004, pârâţii B., C. şi Primăria Municipiului Bucureşti aveau cunoştinţă despre anularea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului. Prin urmare, a apreciat că vânzarea garajului, în condiţiile desfiinţării contractului şi derulării demersurilor reclamantei A. de restituire a imobilului din Bucureşti, str. x, în temeiul Legii nr. 10/2001, constituie o eludare a prevederilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce reglementează vânzarea-cumpărarea apartamentelor deţinute de chiriaşii titulari de contract.

Curtea a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 6 din H.G. nr. 20 din 17 ianuarie 1996, republicată, pentru aprobarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, conform căreia pârâţii nu erau îndreptăţiţi la cumpărarea garajului, întrucât nu aveau calitatea de chiriaşi ai acestui spaţiu, la intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, aceştia închiriind garajul în anul 2004.

A apreciat că încheierea contractului de închiriere pentru garaj nu justifică vânzarea acestuia separat de apartament, în condiţiile în care, încă din anul 1999, vânzarea apartamentului a fost constată ca fiind lovită de nulitate. Aceasta întrucât garajul nu constituie unitate locativă de sine-stătătoare, în sensul art. 3 din Legea nr. 119/1995, vânzarea sa fiind dependentă de vânzarea apartamentului deţinut de chiriaşi, care îl ocupau în temeiul unui contract de închiriere. Mai mult, cumpărătorii nu îndeplineau condiţia de a fi avut un contract de închiriere anterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, în acord cu prevederile art. 6 din Normele metodologice de aplicare ale acestui act normativ.

Curtea a constatat că au fost încălcate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, ce condiţionează opţiunea de cumpărare de inexistenţa unei proceduri de restituire în natură către foşti proprietari, imobilul făcând obiectul unei notificări în baza Legii nr. 10/2001. Chiar dacă notificarea a fost soluţionată prin dispoziţie de respingere, emisă la 31 mai 2004, procedura de restituire nu putea fi considerată finalizată, notificatorul având la dispoziţie căile legale de contestare, astfel că vânzarea garajului, în baza Legii nr. 112/1995, a constituit un mijloc eludare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, privitoare la restituire.

În ceea ce îi priveşte pe chiriaşi, Curtea a menţionat că scopul Legii nr. 112/1995 a fost în sensul de a le permite cumpărarea locuinţelor deţinute cu contract de închiriere, situate în imobilele preluate de stat, ce nu făceau obiectul unei proceduri de restituire. Or, garajul nu poate fi considerat unitate locativă, cu atât mai mult cu cât nu era deţinut cu contract de închiriere la intrarea în vigoare a legii; prin urmare, cumpărarea acestuia de la primărie nu se încadrează în obiectivul Legii nr. 112/1996, părţile contractului de vânzare-cumpărare acţionând în conivenţă, pentru eludarea prevederilor legale, ambele având cunoştinţă despre numeroasele demersuri efectuate de reclamantă pentru restituirea imobilului, chiar în situaţia existenţei unor neclarităţi cu privire la compunerea acestuia.

Considerând ca fiind dovedită frauda la lege, ce sancţionează cu nulitatea absolută actul juridic, Curtea a schimbat, în parte, sentinţa, admiţând acţiunea civilă şi constatând nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 2004, încheiat între CGMB-AFI şi B..

Referitor la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Curtea a apreciat că este nefondat, reţinând că lipsa calităţii de parte în apel a Municipiul Bucureşti, constatată de instanţa de apel fiind justificată de admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia de către prima instanţă, ce nu a constituit obiect de critică în apel.

Curtea a apreciat că nu pot face obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs criticile recurentului privind cheltuielile ocazionate de desfăşurarea procesului, întrucât sunt aspecte de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate.

Cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a intimatei Primăria Municipiului Bucureşti, invocată atât de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, cât şi de intimată, Curtea a reţinut că, potrivit deciziei de apel, Primăria Municipiului Bucureşti -Administraţia Fondului Imobiliar a avut calitatea de intimată-pârâtă în calea de atac, aceasta din urmă având calitatea de parte în dosar.

2. Hotărârile în raport de care se invocă contrarietatea deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Sentinţa nr. 15918 din 13 noiembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2014, definitivă prin decizia nr. 4611 din 23 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii, invocată de intimatul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, ca neîntemeiată. Au fost respinse contestaţia la titlu şi contestaţia la executare, formulate de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiate. A fost admisă cererea de intervenţie accesorie. A fost respinsă cererea de intervenţie principală, formulata de intervenienţii în nume propriu C. şi B., ca neîntemeiată.

Sentinţa nr. 2241 din 28 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2011, definitivă prin decizia nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, aceasta fiind obligată să restituie reclamantei, prin dispoziţie motivată, imobilul din Bucureşti, str. x, compus din teren în suprafaţă de 432 mp şi construcţie, respectiv două apartamente situate la parter şi etaj.

Decizia nr. 1293 din 14 aprilie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2014, prin care a fost admis apelul pârâţilor B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 17587 din 16 octombrie 2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a fost respinsă cererea de evacuare a acestora, formulată de reclamanta A..

3. Cererea de revizuire

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., la 17 ianuarie 2020, pârâţii B. şi C. au formulat cerere de revizuire a deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, susţinând că aceasta încalcă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârilor menţionate anterior.

În motivarea cererii, revizuenţii au susţinut că dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt aplicabile şi în ipoteza încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, independent de modificarea art. 513 din acelaşi Cod, prin Legea nr. 310/2008.

Au menţionat că art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. face referire la încălcarea autorităţii de lucru judecat şi la toate efectele pe care aceasta le produce, conform art. 431-432 din acelaşi act normativ, fără să distingă sau să limiteze aplicarea cazului de revizuire la consecinţele juridice ale autorităţii de lucru judecat.

Respectarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este o cerinţă a stabilităţii raporturilor juridice, ca şi în cazul efectului negativ. Aplicată în planul procesual civil, această stabilitate presupune, ca o dimensiune a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, obligaţia judecătorului de a respecta statuările definitive anterioare, precum şi mijloacele efective de remediere a încălcării acestei obligaţii.

4. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată la 18 mai 2020, intimata A. a solicitat respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă, susţinând că, prin decizia atacată, a fost înlăturată autoritatea de lucru judecat invocată de revizuenţi prin raportare la considerentele deciziei nr. 1842 din 25 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2011.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor revizuenţilor, că dispoziţiile art. 513 alin. (4) C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 130/2018, nu sunt incidente în cauză.

Legea nr. 130/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, a intrat în vigoare la 21 decembrie 2018, ulterior înregistrării cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la 18 iulie 2014.

Or, potrivit art. 24 C. proc. civ., "Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

În ceea ce priveşte cererea de revizuire, Înalta Curte constată că, potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Raţiunea reglementării menţionate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se grefează şi considerentelor hotărârii, nu doar celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii.

Legiuitorul a consacrat explicit, in terminis, pe plan normativ, efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, are autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât se presupune că ceea ce s-a judecat exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

În cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, ce au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere, în mod necesar, existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

1. Referitor la decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, obiect al cererii de revizuire pendinte, Înalta Curte constată că, prin această decizie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 24 A din 8 ianuarie 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o în parte, a admis apelul declarat de reclamantă, a admis acţiunea şi a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, încheiat între CGMB-AFI şi B. având ca obiect garajul aferent imobilului din Bucureşti, str. x, sector 1

Argumentele care au stat la baza adoptării acestei soluţii au fost în sensul că revizuenţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, garajul aferent imobilului situat în Bucureşti, str. x, fiind înstrăinat deşi, ca anexă (dependinţă) a apartamentului, nu se putea vinde decât împreună cu acesta.

În contextul analizei criticilor din recursul declarat de recurenta A., s-a apreciat că efectul puterii de lucru judecat a deciziei nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a fost reţinut în mod eronat de instanţa de apel, în argumentarea soluţiei de respingere a cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a garajului, încheiat în baza Legii nr. 112/1996, întrucât, în litigiul finalizat prin această hotărâre, instanţa nu a fost învestită cu analiza valabilităţii contractului de vânzare cumpărare a garajului. Constatând că în acel litigiu nu s-a statuat asupra legalităţii contractului de vânzare cumpărare a garajului, instanţa a apreciat că are obligaţia verificării legalităţii contractului independent de aspectele reţinute în litigiul menţionat.

Revizuenţii au susţinut că aceste statuări contravin celor cuprinse în sentinţa nr. 2241 din 28 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă prin decizia nr. 1842 din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, conform cărora, garajul pe care revizuenţii susţin că îl deţin în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 4 noiembrie 2004, reprezintă o unitate distinctă, iar nu o anexă a imobilului, astfel cum eronat s-a reţinut prin decizia a cărei retractare se solicită.

În sprijinul aceste afirmaţii, revizuenţii au invocat dezlegările din aceste hotărâri, în considerente reţinându-se că garajul cumpărat de revizuenţi, conform contractului nr. x/04.11.2004, "este situat sub imobil, iar, potrivit contractului, terenul aferent la care face referire acelaşi act juridic este situat sub garaj, or, în cauză instanţa de fond a dispus restituirea construcţiei compusă din 2 apartamente situate la parter şi etaj." Prin decizia mai sus menţionată s-a mai stabilit, că, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada anulării contractului nr. x/04.11.2004, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, "dobânditorii drepturilor asupra garajului situat sub imobil şi a terenului de sub acest garaj, rămân beneficiarii drepturilor astfel dobândite."

Înalta Curte constată că dezlegările date prin decizia nr. 1842/2012 au constituit obiect al analizei în decizia nr. 961/2019, astfel că nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluţiei astfel pronunţate.

Cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat, izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.

În cauză, Înalta Curte reţine că nu a fost învestită cu verificarea aspectelor de contrarietate cuprinse în două hotărâri ce au statuat asupra aceleiaşi chestiuni, ci cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluţionat problema contrarietăţii, ceea ce nu poate fi primit.

2. De asemenea, nu se poate reţine că decizia nr. 961/2019 ar fi contrară deciziei nr. 4611/2016 a Tribunalului Bucureşti prin care a rămas definitivă sentinţa civilă nr. 15918 din 13 noiembrie 2015. Aceasta întrucât ceea ce a lămurit Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 15918/2015 a fost întinderea şi aplicarea Dispoziţiei nr. 17639 din 3 decembrie 2013 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, în cadrul contestaţiei la executare promovate de contestatoarea A., în scopul de a stabili dacă, prin titlului executoriu, s-a dispus restituirea în natură şi a garajului, împreună cu apartamentele situate la parter şi etaj şi terenul aferent, din Bucureşti, str. x.

Astfel, considerentele sentinţei civile nr. 15918 din 13 noiembrie 2015 prin care Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a apreciat că garajul este o unitate distinctă de apartamentele restituite contestatoarei A., prin Dispoziţia nr. 17639 din 3 decembrie 2014, vizează numai identificarea bunurilor care formau obiectul restituirii.

Această dezlegare jurisdicţională nu poate fi opusă părţilor în dosarul nr. x/2014, întrucât nu are legătură cu chestiunea de drept soluţionată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă prin decizia nr. 961 din 20 decembrie 2019, anume stabilirea regimului juridic al garajului, din perspectiva respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/04.11.2004, prin care revizuenţii au dobândit dreptul de proprietate asupra acestuia şi a cărui nulitate a fost constatată prin această hotărâre.

3. Nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri nici în privinţa deciziei nr. 1293/14.04.2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2014, prin care a fost admis apelul pârâţilor B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 17587/2014 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a fost respinsă cererea de evacuare a acestora, formulată de reclamanta A., pe motiv că imobilul în litigiu este în indiviziune. Nici acest litigiu nu a avut a dezlega problema legalităţii titlului de proprietate asupra garajului deţinut de revizuenţi, motiv pentru care nu se poate reţine că decizia nr. 961/2019 ar contraveni celor statuate anterior.

Având în vedere argumentele expuse, Înalta Curte constată că revizuenţii invocă, în mod neîntemeiat, incidenţa dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., prin prisma hotărârilor judecătoreşti evocate în cererea de revizuire, a căror autoritate de lucru judecat pretind că este încălcată prin decizia nr. 961/2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Constatând că efectul pozitiv al aspectelor dezlegate anterior nu este încălcat prin decizia a cărei anulare se solicită, nepunându-se problema soluţionării unor chestiunii litigioase deja rezolvate, Înalta Curte reţine că nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, astfel cum au susţinut revizuenţii.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenţii B. şi C. împotriva deciziei nr. 961 din 20 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2014.

Cu drept de recurs în termen de 30 de zile la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2020.