Seized banknote claim dismissed for material prescription: value recovery treated as prescriptible credit claim, not property vindication

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei civile de faţă:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat instanţei obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 1.105.679.680 euro, compusă din suma de 25.189.532 euro reprezentând contravaloarea cotelor legale ale reclamanţilor asupra biletului de bancă nr. x/1947 în valoare de 10 (zece) miliarde drahme greceşti şi dobânda legală capitalizată aferentă, în cuantum de 1.080.490.157 euro, accesorii actualizate la data plăţii.

Prin cererea modificatoare, reclamanţi au solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 25.189.532 euro, reprezentând contravaloarea actualizată în euro a cotelor lor legale asupra biletului de bancă nr. x/1947 în valoare de 10 (zece) miliarde drahme greceşti, confiscat conform Legii nr. 284/1947, şi la plata sumei în cuantum de 1.080.490.157 euro, dobânda legală capitalizată aferentă.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481, 485, 1084, 1088 şi 1089 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 26 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 190/2000, art. 12 din Constituţia României, art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinare, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia autorităţii de lucru judecat, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1682 din 05 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 781 din 17 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1682 din 5 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii, invocând următoarele:

a) Hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenţii au arătat că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au schimbat natura actului juridic dedus judecăţii, respectiv au recalificat acţiunea în revendicare mobiliară în acţiune în pretenţii.

Astfel, în cauză, reclamanţii au învestit instanţa de fond cu soluţionarea unei veritabile acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., coroborate cu cele ale O.U.G. nr. 190/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe prevederile legale incidente solicitărilor cu titlu accesoriu.

Deşi, prin încheierea din 07.09.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a reţinut că acţiunea este în pretenţii, reclamanţii au precizat că aceasta este în revendicare mobiliară, faţă de temeiul de drept invocat. Totodată, au solicitat modificarea încheierii şi a tuturor actelor dosarului, conform acestei calificări. Fără a pune în discuţie şi fără a cere lămuriri cu privire la acest aspect, în şedinţă publică, instanţa de fond s-a pronunţat asupra calificării acţiunii prin sentinţa apelată.

Procedând astfel, prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (4), (6) şi 7 C. proc. civ., a înlăturat temeiurile de drept ce au stat la baza promovării acţiunii pendinte şi a statuat că "acţiunea este una patrimonială, ce are ca scop valorificarea unui drept de creanţă, fiind prescriptibilă extinctiv, şi nu una imprescriptibilă, cum susţin reclamanţii".

În acest context, această argumentare a instanţei de fond nu reprezintă o motivare a soluţiei adoptate, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde temeiurile de drept ce au stat la baza convingerii sale şi nici motivele pentru care susţinerile reclamanţilor nu au fost analizate sau pentru care acestea au fost înlăturate de la examinare ori aplicare, astfel că hotărârea este nulă; nulitatea poate fi acoperită prin constatarea nulităţii sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în caz contrar încălcându-se dreptul părţilor la apărare.

Or, în lumina prevederilor art. 6, 8 şi 22 C. proc. civ., precum şi la cele ale art. 6 paragr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanţa de fond era obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor şi apărărilor formulate.

În acest caz, soluţia legală a instanţei de apel ar fi fost de constatare a nulităţii hotărârii atacate cu apel şi, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac exercitate, în situaţia în care instanţa de control ar fi considerat că trebuie să reţină cauza spre rejudecare, trebuia să pună în discuţia părţilor calificarea cererii de chemare în judecată şi să pronunţe o hotărâre care să respecte aceleaşi dispoziţii ce trebuiau avute în vedere şi de instanţa de fond.

Însă, instanţa de apel, aşa cum reiese din motivarea deciziei recurate, explicitează soluţia apelată adăugând propriile considerente cu încălcarea aceloraşi prevederi legale, fără a motiva de ce a înlăturat apărările formulate de reclamanţi şi temeiurile de drept indicate, considerate incidente cauzei recalificate. Mai mult, chiar şi notele de şedinţă depuse de reclamanţi, cuprinzând concluzii pe fondul cererii, au fost ignorate de instanţa de apel.

Or, au învederat recurenţii, din interpretarea art. 22 alin. (4) C. proc. civ. se poate observa că legiuitorul a stabilit în sarcina instanţei de judecată obligaţia acesteia de a pune în discuţia părţilor calificarea juridică, instanţa neavând un drept de opţiune sub acest aspect. Raţiunea textului de lege este aceea de a oferi părţilor posibilitatea de a recalifica cererea de chemare în judecată sau nu, în niciun caz nu se poate concluziona că instanţa poate face acest lucru peste voinţa acestora.

În consecinţă, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au aplicat greşit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., soluţionând astfel eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că, în cauză, a fost formulată o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în pretenţii, astfel cum s-a reţinut, fiind, aşadar, incident, faţă de această împrejurare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, recurenţii au solicitat să se facă aplicarea art. 497 cu referire la art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

b) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei.

Recurenţii au învederat că, deşi cererea de chemare în judecată a fost respinsă fără a se analiza fondul cauzei, fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din considerentele hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel rezultă că acestea cuprind argumente pentru respingerea cererii, ca nefondate, iar nu ca prescrisă. Prin urmare, este evident că motivele pe care cele două hotărâri se întemeiază sunt străine de natura cauzei.

Au susţinut, de asemenea, că ambele hotărâri se întemeiază pe motive contradictorii, instanţa de apel ignorând faptul că prima instanţă nu a putut să determine cu exactitate momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv de la: căderea regimului comunist; data de 09.04.1998, data emiterii de către BNR a adresei nr. x, prin care aceasta a răspuns la solicitarea reclamanţilor de a li se comunica relaţii cu privire la CEC-ul depus în anul 1953; intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000 ori data legii de modificare şi completare a acesteia, respectiv Legea nr. 591/2004; data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 362/2013, 18.09.2013.

c) Au fost reţinute situaţii care, în opinia judecătorilor, se impun în cauză cu putere de lucru judecat, fără ca această veritabilă excepţie să fi fost invocată de vreuna dintre părţi sau de instanţă din oficiu şi fără să fi fost pusă în discuţie, încălcându-se dreptul fundamental la apărare.

Recurenţii au arătat că prin sentinţa apelată se reţine, cu putere de lucru judecat, dezlegarea dată de Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 362/2013, în sensul că în speţă "nu a fost vorba de o preluare abuzivă pentru că nu s-a constatat judiciar o preluare abuzivă a biletului de bancă ... măsura confiscării nu a rezultat fără echivoc în cauză".

Au mai precizat că instanţa de fond a constatat că depunerea biletului de bancă şi refuzul de a încasa contravaloarea acestuia, inferioară valorii reale a cursului de schimb la data ofertei de plată, constituie o desistare benevolă a autoarei reclamanţilor de bunul său; în realitate, faptul că aceasta nu a insistat în obţinerea drepturilor băneşti nu a fost cauzat de intenţia de a renunţa la drepturile sale, ci de sentimentele de teamă insuflate de regimul comunist.

De asemenea, au învederat că un alt aspect reţinut este faptul că "dispoziţiile Legii nr. 284/1947 nu presupuneau în mod obligatoriu efectuarea operaţiunilor de transfer sau primire în depozit a sumelor aflate într-un depozit în străinătate".

Or, contrar acestei menţiuni, din categoria bunurilor reglementate de Legea nr. 284/1947 fac parte cecurile şi biletele la ordin, exprimate în moneda străină, astfel cum rezultă din prevederile art. 2, iar, conform art. 10, "Asupra valorilor supuse declaraţiunii, nu se va putea dispune decât cu aprobarea prealabilă a Băncii Naţionale a României".

Avându-se în vedere că bunurile confiscate, cum este şi cazul valutei revendicate în cauză, erau preluate de stat, obligaţia efectuării operaţiunilor prevăzute de Legea nr. 284/1947 revenea statului, prin Banca Naţională a României, ca şi mandatar.

Recurenţii au mai arătat că judecătorul fondului, eronat, a reţinut că, fiind vorba despre un bilet de bancă înmânat beneficiarei la 08.12.1947, mult după perioada de retragere din circulaţie, era lipsit de valoare; or, autoarea lor a deţinut un cec, neretras din circulaţie printr-o lege prin care s-a dispus retragerea monedei elene denominate; pe de altă parte, Legea nr. 284/1947, în baza căreia bunul a fost confiscat, se aplică mijloacelor de plată străine aflate în circulaţie, iar nu bunurilor lipsite de valoare.

În realitate, ceea ce se impune cu putere de lucru judecat în cauză nu sunt aspectele statuate prin sentinţa nr. 362/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, astfel cum a considerat judecătorul fondului, ci dezlegările anterioare referitoare la calificarea juridică a bunului deţinut de autoarea recurenţilor, precum şi a modului în care acesta a ieşit din posesia sa, aspecte ce au stat la baza formulării cererii pendinte.

Ca atare, instanţa de fond trebuia să se raporteze la puterea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate în contencios administrativ, faţă de care Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa nr. 362/2013, a constatat că dezlegările acestora se impun cu autoritate de lucru judecat. În condiţiile în care legiuitorul a declarat abuzivă Legea nr. 248/1947, prin art. 26 alin. (1)1 lit. b) din O.U.G. nr. 190/2000, modificată prin Legea nr. 591/2004 şi prin O.U.G. nr. 10/2018, lege care a stat la baza pronunţării hotărârilor date în contencios administrativ şi a hotărârii date în acţiunea în constatare, considerentele invocate cu putere de lucru judecat, contrare caracterului abuziv al Legii nr. 284/1947, sunt lipsite de efecte.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

5. Întâmpinarea

Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 2 aprilie 2020, a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanţii E., C., A., B. şi D. împotriva deciziei nr. 781 din 17 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată la data de 7 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului. Ulterior, cauza a fost amânată pentru termenul din 18 iunie 2020.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed.

Cu titlu prealabil, se constată că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul are ca scop să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; prin intermediul recursului se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, dar şi acestea în limitele stabilite de lege.

Pe de altă parte, conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., obiect al recursului îl constituie hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile prevăzute de lege.

În consecinţă, analiza prezentei căi de atac urmează a fi efectuată, în funcţie de criticile formulate ce pot fi subsumate prevederilor art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., raportat la soluţia pronunţată de instanţa de apel, iar nu la cea a instanţei de fond.

Astfel, Înalta Curte reţine că, printr-un prim motiv de recurs dezvoltat, recurenţii au susţinut că în mod greşit a fost recalificat obiectul cererii de chemare în judecată, din acţiune în revendicare mobiliară în acţiune în pretenţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., caz în care a fost soluţionată eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind, aşadar, incidente, faţă de această împrejurare, criticile prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, au arătat că instanţa de apel explicitează soluţia apelată adăugând propriile considerente, cu încălcarea aceloraşi prevederi legale, fără a motiva de ce a înlăturat apărările formulate de reclamanţi şi temeiurile de drept indicate, considerate incidente cauzei recalificate.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă, astfel cum a rezultat şi din raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului depus la dosar, că motivele de recurs mai sus prezentate se încadrează în cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 pct. 5 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

În situaţia de faţă, recurenţii au făcut referire la dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care prevăd că:

"Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă".

Înalta Curte reţine, pe de o parte, că procesul civil este caracterizat de disponibilitate, în sens material (dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului) şi în sens procesual (dreptul părţii de a dispune de mijloacele procesuale prevăzute de lege).

Pe de altă parte, observă că, în formularea art. 9 alin. (2) C. proc. civ. ("Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor"), obiectul şi limitele procesului sunt cele determinate prin cererile şi apărările părţilor, iar art. 22 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte fără dubiu că judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind însă este obligat să pună discuţia acestora calificarea juridică exactă.

Aşadar, judecătorul dă calificarea exactă a cererii, în raport de conţinutul ei, şi nu după denumirea dată de parte; dacă o parte invocă greşit un text de lege, judecătorul nu este ţinut de textul legal respectiv, ci, după punerea în discuţia părţilor, poate (şi trebuie) să aplice dispoziţia legală incidentă situaţiei de fapt fundamentate juridic de către parte.

Totuşi, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată, raportat la temeiurile de drept de mai sus, că principiul rolului activ al judecătorului, consacrat expres de art. 22 C. proc. civ., obligă instanţa de judecată ca, mai întâi de toate, să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi, în funcţie de aceasta, să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere.

Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.

În concret, în speţă, norma de drept invocată nu a fost încălcată de către instanţa de apel.

Astfel, în ceea ce priveşte calificarea acţiunii, tribunalul a apreciat că aceasta nu este dată nici de terminologia folosită de părţi şi nici de temeiul de drept invocat, ci de obiectul concret al acţiunii deduse judecăţii. În opinia acestei instanţe, înlocuirea sintagmei "obligarea pârâtului la plata sumei" cu "obligarea pârâtului la restituirea sumei" nu transformă acţiunea dintr-o acţiune în pretenţii într-o veritabilă acţiune în revendicare mobiliară, căci obiectul nu îl reprezintă restituirea biletului de bancă ce a aparţinut autoarei reclamanţilor, ci contravaloarea acestuia.

Prin motivele de apel formulate, reclamanţii au susţinut că, întrucât în încheierea de din 07.09.2018 s-a menţionat că acţiunea este una în pretenţii, au precizat instanţei calificarea acţiunii ca fiind în revendicare mobiliară raportat la temeiul de drept invocat şi au solicitat modificarea încheierii şi a tuturor actelor dosarului în concordanţă cu acesta calificare. Cu toate acestea, fără a pune în discuţie, fără a cere lămuriri cu privire la acest aspect în şedinţă publică, instanţa de fond s-a pronunţat asupra calificării acţiunii în sentinţa apelată, cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (4), (6) şi 7 C. proc. civ.

Totodată, aceştia au arătat că aprecierea instanţei de fond, în sensul că cererea de chemare în judecată are ca obiect valorificarea unui drept de creanţă, este greşită, deoarece confiscarea biletului de bancă, în speţă, un cec, nu poate fi disociată de confiscarea valutei încorporată în titlu. Reclamanţii solicită echivalentul valutei confiscate în euro, restituirea drahmei nemaifiind posibilă. Prin urmare, bunul revendicat nu este biletul de bancă ca înscris, ci valuta care a fost confiscată prin confiscarea titlului deoarece însuşi titlul respectiv nu mai există fizic.

Analizând cererea de apel, instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a schimbat natura ori înţelesul actului juridic dedus judecăţii, ci a analizat faptele deduse judecăţii, iar, prin raportare la argumentele aduse de apelanţi în susţinerea acţiunii, a procedat, în mod judicios, la calificarea juridică a solicitărilor formulate, întrucât, după cum s-a arătat şi prin cererea introductivă, reclamanţii nu au revendicat biletul de bancă - ca înscris, ci suma înscrisă în cuprinsul acestuia.

A observat, totodată, că art. 22 C. proc. civ. are în vedere termenul de "denumire", astfel încât nu se poate interpreta că acesta ar da posibilitatea instanţei de judecată să schimbe, peste voinţa iniţiatorului demersului judiciar rezultată din interpretarea coroborată şi sistematică a conţinutului acţiunii, însuşi fundamentul pretenţiei formulate. În atare situaţie, revine rolul instanţei să se pronunţe în limitele învestirii factuale şi de iure în privinţa temeiniciei cererilor adresate, fără a nesocoti voinţa părţii care a decis să uzeze, în mod vădit, de o cale procesuală distinctă pentru desfiinţarea acestora.

A mai reţinut instanţa de apel că acţiunea în revendicare vizează readucerea în patrimoniul reclamantului a unui bun individual determinat asupra căruia aceasta afirmă un drept de proprietate, ceea ce nu este cazul în speţă, în situaţia în care apelanţii solicită contravaloarea titlului de valoare de care susţin că a fost deposedată autoarea lor, calitatea acestora fiind de creditori ai unei creanţe; prin acţiunea formulată apelanţii urmăresc, de fapt, valorificarea unui drept de creanţă. Indiferent de modalitatea de formulare sau de modificare a petitului acţiunii prin promovarea cererii, apelanţii nu au înţeles să solicite restituirea (pe calea unei acţiuni în revendicare) biletului de bancă ce a aparţinut autoarei lor - aspect recunoscut în mod expres prin motivele de apel, ci au solicitat obligarea intimatului la restituirea sumei de bani înscrise în cuprinsul titlului de credit. Aşadar, acţiunea prin care creditorul sau succesorii acestuia urmăresc obţinerea sumelor de bani reprezentând creanţa încorporată în înscrisul constatator al titlului emis este una patrimonială şi are ca scop valorificarea respectivului drept de creanţă.

Curtea de apel a constatat că, la termenul din data de 05.10.2018, apelanţii şi-au expus punctul de vedere cu privire la natura acţiunii, formulând şi o solicitare în acest sens, asupra căreia tribunalul s-a pronunţat prin hotărârea ce face obiectul apelului. Aşadar, instanţa de fond a pus în discuţie, implicit, şi acest aspect prin invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar partea a avut posibilitatea efectivă de a-şi susţine punctul de vedere şi de a-şi prezenta argumentele.

În acest context, Înalta Curte apreciază că nu se poate susţine în mod legal că instanţa de apel nu a făcut, la rândul său, o calificare juridică proprie a actelor şi faptelor deduse judecăţii, în sensul art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în acelaşi timp pronunţându-se şi în legătură cu aplicarea aceleiaşi norme juridice de către prima instanţă. De asemenea, Înalta Curte consideră că punerea în discuţia părţilor a dispoziţiilor invocate s-a făcut în mod direct, odată cu acordarea cuvântului acestora asupra apelului, chestiunea de drept în discuţie fiind criticată prin chiar motivele de apel, caz în care s-a respectat principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, implicit cel al dreptului la apărare.

Prin urmare, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Conform art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit acestui text de lege, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate, obligativitatea motivării hotărârilor constituind o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen în concret al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Atât timp cât în considerente instanţa nu stabileşte împrejurările de fapt esenţiale în cauză, nu evocă normele substanţiale şi procedurale incidente şi aplicarea lor în speţă, soluţia exprimată prin dispozitiv rămâne nesusţinută şi pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. Nici motivarea sumară a hotărârii judecătoreşti nu corespunde exigenţelor suscitatului text, întrucât lipsa de consistenţă a acesteia face imposibilă realizarea controlului judiciar.

Raportând consideraţiile teoretice de mai sus la decizia pronunţată de curtea, ce face obiect al recursului, Înalta Curte observă, răspunzând criticilor din recurs referitoare la greşita explicitare a soluţiei din apel prin adăugarea propriilor considerente de către instanţa de apel, că aceste apărări nu sunt fondate.

Sub acest aspect se observă că hotărârea apelată este corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de fond problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ale instanţei de apel ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa de apel şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, atât cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., cât şi în legătură cu celelalte chestiuni de drept puse în discuţia părţilor după identificarea obiectului acţiunii promovate de către reclamanţi.

Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanţa de apel face adăugiri de natură teoretică ori aplicat la datele speţei, context în care se ajunge la concluzia că cererea de chemare în judecată are caracter patrimonial, fiind vorba de un drept de creanţă, operantă fiind, astfel, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, nu este de natură a afecta legalitatea deciziei recurate.

Recurenţii au invocat, în cauză, aplicarea greşită a normelor de drept material, susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., soluţionând astfel eronat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că, în cauză, a fost formulată o acţiune în revendicare, iar nu o acţiune în pretenţii, astfel cum s-a reţinut, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestui din urmă text de lege, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Înalta Curte constată că reclamaţii, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat obligarea pârâtului la restituirea sumei de 25.189.532 euro, reprezentând contravaloarea actualizată în euro a cotelor lor legale asupra biletului de bancă nr. x/1947 în valoare de 10 (zece) miliarde drahme greceşti, confiscat conform Legii nr. 284/1947, şi la plata sumei în cuantum de 1.080.490.157 euro, dobânda legală capitalizată aferentă, iar nu la restituirea înscrisului ce certifică valoarea solicitată.

Aşadar, obiectul dedus judecăţii nu îl constituie restituirea biletului de bancă ce a aparţinut autoarei acestora, ci contravaloarea lui, astfel că se observă că acţiunea are ca scop valorificarea unui drept de creanţă, fiind prescriptibilă extinctiv, în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Ca atare, reţinând că instanţa de fond a fost învestită în mod legal cu o cerere cu caracter patrimonial, care nu este imprescriptibilă, corect instanţa de apel a supus controlului judiciar modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul de acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Având în vedere cele expuse anterior, în condiţiile în care recurenţii nu critică şi nu explicitează în mod clar aplicarea în cauză a normelor de drept material, ci doar prin prisma dispoziţiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ.,

Înalta Curte consideră nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii au mai arătat că, deşi cererea de chemare în judecată a fost respinsă fără a se analiza fondul cauzei, fiind admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanţa de judecată s-a pronunţat pe fond. De asemenea, au precizat că instanţa de apel a ignorat faptul că prima instanţă nu a putut să determine cu exactitate momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, respectiv de la: căderea regimului comunist; data de 09.04.1998, data emiterii de către BNR a adresei nr. x, prin care aceasta a răspuns la solicitarea reclamanţilor de a li se comunica relaţii cu privire la CEC-ul depus în anul 1953; intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 190/2000 ori data legii de modificare şi completare a acesteia, respectiv Legea nr. 591/2004; data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 362/2013, 18.09.2013. Or, toate aceste aspecte reţinute de instanţa de apel sunt fie străine de natura cauzei, fie contradictorii.

Sub un prim aspect, Înalta Curte observă că instanţa de apel a răspuns criticilor invocate prin apel de către reclamanţi, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele reţinute de tribunal prin raportare la efectul puterii de lucru judecat a considerentelor din hotărârile depuse la dosar, identificând chestiuni tranşate deja în litigii anterioare, fără ca prin aceasta să se poată considera că cererea de chemare în judecată a fost analizată pe fond. Ca atare, aceste argumente nu sunt străine de natura pricinii, ci evidenţiate în contextul în care s-a invocat omisiunea instanţei de fond de a pune în discuţie excepţia puterii/autorităţii de lucru judecat.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că nu pot fi apreciate drept contradictorii considerentele legate de data de la care putea fi valorificat dreptul de creanţă invocat de către reclamanţi, identificarea mai multor momente de referinţă fiind necesară şi prin raportare la demersurile judiciare demarate de apelanţi de-a lungul timpului, demersuri prin care, de fapt, au urmărit obţinerea sumei de bani înscrise în cuprinsul biletului de bancă.

Chiar dacă se poate considera că termenul de prescripţie a fost întrerupt pe perioada regimului comunist, acesta a reînceput să curgă de la momentul la care s-au restabilit garanţiile democratice pentru exercitarea drepturilor şi libertăţilor civile, astfel că nimic nu îi împiedica pe moştenitori să iniţieze demersurile necesare în vederea recuperării sumei pretinse cu titlu de contravaloare a biletului de bancă.

Or, examinând aceste critici din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

În final, recurenţii au învederat că a fost încălcat dreptul fundamental la apărare, în condiţiile în care au fost reţinute de către instanţa de fond situaţii care s-ar impune în cauză cu putere de lucru judecat, fără ca această veritabilă excepţie să fi fost invocată de vreuna dintre părţi sau din oficiu şi fără să fi fost pusă în discuţie.

În susţinerea acestei critici, întemeiată tot pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au făcut trimitere exclusiv la considerentele hotărârii instanţei de fond, cu referire la cele statuate prin sentinţa nr. 362/2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, şi la dispoziţiile Legii nr. 284/1947, fără a respecta prevederile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., caz în care Înalta Curte constată că nu pot fi supuse cenzurii instanţei de control judiciar.

Faţă de toate aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., E. şi D. împotriva deciziei nr. 781 A din 17 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., E. şi D. împotriva deciziei nr. 781 A din 17 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 iunie 2020.