RCA insurer liability for minor’s maintenance rent: special insurance law does not exclude suppletive application of Civil Code damage and support rules

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 august 2018, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în calitate de reprezentant legal al minorei G., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta H. S.A., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 250.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale pentru numita A.; 250.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale, pentru numitul B.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale, pentru C.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale pentru D.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plaţii, reprezentând daune morale, pentru E.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune morale pentru G., reprezentată legal de F., precum şi 2.000 RON, reprezentând rentă lunară începând cu data de 15 mai 2017 (data producerii accidentului), până la terminarea studiilor; cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 2199, art. 2208 şi art. 2224 C. civ., art. 49, art. 51 şi art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România şi Ordinul Comisiei de Supraveghere nr. 14/2011.

Prin cererea de intervenţie în nume propriu, intervenientul I. a solicitat obligarea pârâtei H. S.A. la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale, determinate de moartea fratelui său, J., precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta H. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive de a sta în nume propriu în cauză în calitate de pârât şi stabilirea cadrului procesual corect în sensul că are calitatea de pârâtă K. S.A. din Polonia; a solicitat să se ia act că are calitatea sa de regularizator de carte verde.

Prin încheierea de şedinţă din data de 9 ianuarie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., precum şi a cererii de intervenţie în nume propriu formulată de intervenientul I., în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din 19 martie 2018, tribunalul a stabilit că în cauză are calitatea de pârâtă K. S.A. din Polonia, prin corespondentul din ţară H. S.A., şi, întrucât reclamantul B. a decedat după introducerea acţiunii, s-a dispus citarea în calitate de moştenitoare a soţiei supravieţuitoare L..

La termenul de judecată din 16 aprilie 2018 a fost admisă în principiu cererea de intervenţie principală.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 655/F din 05 iunie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a dispus următoarele:

A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., L. - în calitate de moştenitor al reclamantului decedat în cursul procesului B., C., D., E. şi F. - în calitate de reprezentant legal al minorei G., împotriva pârâtei K. S.A. din Polonia, prin reprezentant despăgubire H. S.A., şi, în consecinţă:

A obligat-o pe pârâtă să plătească următoarele sume, reprezentând daune morale: reclamantei A. - 50.000 RON, reclamantei L. - în calitate de moştenitor al reclamantului decedat în cursul procesului B. - 50.000 RON, reclamantei C. - 40.000 RON, reclamantei D. - 40.000 RON, reclamantului E. - 40.000 RON şi reclamantei F., (pentru minora G.) - 50.000 RON; a respins, ca nefondate, celelalte pretenţii formulate de reclamanţi.

A admis, în parte, cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul I., împotriva pârâtei K. S.A. din Polonia prin reprezentant despăgubire H. S.A., şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să plătească intervenientului suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale; a respins, ca nefondate, celelalte pretenţii formulate de intervenient şi a obligat-o pe pârâtă să plătească intervenientului suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată şi hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele D. şi F., aceasta din urmă în calitate de reprezentant legal al minorei G., solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată şi acordării în favoarea pârâtei D. a sumei de 200.000 euro (sau echivalentul în RON la data plăţii) cu titlu de daune morale, iar în favoarea minorei G. a sumei de 200.000 euro (sau echivalentul în RON la data plăţii) cu titlu de daune morale, precum şi a unei rente lunare în sumă de 2.000 RON începând cu data de 15 mai 2017, până la terminarea studiilor.

Împotriva sentinţei a declarat apel şi pârâta K. S.A. din Polonia, prin H. S.A. Bucureşti, solicitând schimbarea acesteia, în parte, în sensul reducerii sumelor acordate reclamanţilor cu titlu de daune morale.

În cauză au formulat apel incident reclamanţii E. şi C., precum şi intervenientul I., solicitând schimbarea, în parte, a sentinţei, în sensul acordării cu titlu de daune morale a sumei de 200.000 euro (sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii).

Prin decizia nr. 15/A din 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul declarat de apelanta-reclamantă D., apelul declarat de apelanta-pârâtă K. S.A. din Polonia, prin H. S.A., şi apelul incident declarat de apelanţii-reclamanţi E. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 655/F/05 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă.

A respins, ca tardiv formulat, apelul incident declarat de apelantul-intervenient I. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A admis apelul declarat de apelanta F., în calitate de reprezentant legal al minorei G., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească în favoarea minorei G. suma de 90.000 RON cu titlu de daune morale precum şi, începând cu data de 15 mai 2017, suma de 350 RON lunar cu titlu de rentă până la împlinirea vârstei de 18 ani, şi ulterior, dacă minora se va afla în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani.

Au fost respinse cererile de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 15/A din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta K. S.A. Polonia, prin reprezentantul de despăgubire H. S.A., solicitând casarea deciziei civile recurate în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la renta acordată intimatei - reclamante G., reprezentată legal de F., prin coroborarea prevederilor C. civ. cu cele ale Normei ASF nr. 39/2016 (emisă în baza O.U.G. nr. 54/2016); de asemenea, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal instanţa de apel a admis apelul declarat de intimata - reclamantă, cu consecinţa admiterii rentei în cuantum de 350 RON/lună, fiind greşit aplicate normele de drept material.

A învederat recurenta că, sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că analiza apelului intimatei-reclamante a fost făcută doar din prisma normelor cuprinse în C. civ., fără coroborarea acestor norme cu prevederile legii speciale reprezentată de O.U.G. nr. 54/2016 şi de Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza O.U.G. nr. 54/2016.

În acest sens, pârâta a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 487, art. 518 alin. (1) şi art. 525 C. civ., fără a le corobora cu prevederile Normei ASF nr. 39/2016, emise în baza O.U.G. nr. 54/2016.

În opinia recurentei-pârâte, O.U.G. nr. 54/2016 derogă de la prevederile C. civ., având în vedere considerentele cuprinse în decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în care s-au reţinut următoarele:

"34. Astfel, conform art. 2.213 din C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale. (...) 66. Însă, prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, aşa cum rezultă în mod explicit din art. 2 alin. (2) din cod. De altfel, legea specială, respectiv Legea nr. 136/1995, în aplicarea căreia s-a adoptat norma ce face obiectul prezentei sesizări, cuprinde o dispoziţie expresă în acest sens norma de trimitere cuprinsă în art. 691)...]".

În opinia recurentei, această optică a instanţei supreme este firească atâta vreme cât C. civ. tratează răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar O.U.G. nr. 54/2016 conţine prevederi speciale cu privire la răspunderea civilă delictuală a persoanei răspunzătoare de producerea evenimentului rutier, răspundere în baza căreia se naşte obligaţia asigurătorului RCA de despăgubire a persoanei păgubite.

Or, esenţa problemei de drept care face obiectul recursului rezidă în activarea răspunderii asigurătorului RCA în limitele prevăzute de Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza legii speciale reprezentate de O.U.G. nr. 54/2016, iar aplicarea exclusivă a prevederilor C. civ. conduce la anularea prevederilor O.U.G. nr. 54/2016 şi a normelor emise în baza acestei legi de către ASF, însemnând practic că activitatea asigurătorilor RCA se situează în afara normelor legale.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că dispoziţiile art. 487, art. 518 alin. (1) şi art. 525 C. civ. sunt incidente în cauză deoarece, din analiza textelor de lege reţinute de către instanţa de apel, rezultă că instanţa subrogă asigurătorul de răspunderea civilă delictuală în obligaţiile părinteşti, aspect nepermis, întrucât nu este prevăzut de aceste norme.

Astfel, art. 487 C. civ. menţionează anumite obligaţii ale părinţilor, fără a face referire la vreo rentă, art. 518 C. civ. face vorbire de moştenitorii persoanei obligate la întreţinere, pârâta nefiind moştenitorul defunctului, iar art. 525 C. civ. face referire în mod expres la minorul care cere întreţinere de la părinţi săi şi care se află în nevoie. Or, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada că minora a solicitat întreţinere de la defunct ori că se afla în nevoie.

A susţinut recurenta-pârâtă că din probele dosarului a reieşit faptul că defunctul nu îi acorda întreţinere intimatei minore, astfel că nu poate fi pusă în sarcina sa plata unor sume de bani cu titlu de rentă de vreme ce defunctul nu presta întreţinere în fapt şi nici nu a fost obligat în acest sens prin hotărâre judecătorească.

Cu referire la art. 529 alin. (3) C. civ. reţinut de instanţa de apel, recurenta-pârâtă a arătat că acest articol face vorbire de un cuantum al obligaţiei de întreţinere, sub condiţia ca defunctul să fi fost obligat la plata întreţinerii; în opinia sa, stabilirea sumei la 350 RON este nelegală, întrucât în cauză nu s-a administrat nicio probă care să stabilească nivelul veniturilor defunctului.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că, prevederile C. civ. trebuie coroborate cu prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016 emise în baza O.U.G. nr. 54/2016, care dispun în sensul că:

"(1) La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale sau al decesului unor persoane, pe cale amiabilă, se au în vedere următoarele:

b) în caz de deces: (i) cheltuieli directe şi indirecte prilejuite de înmormântare, probate cu documente justificative; veniturile nete nerealizate şi alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului şi până la data decesului, prevăzute la lit. a), dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului".

În opinia recurentei-pârâte, din coroborarea prevederilor legale enumerate se desprinde faptul că acordarea daunelor materiale se acordă în mod strict prin raportare la categoriile menţionate şi doar în baza documentelor justificative; conform textului legal, acordarea rentei nu se regăseşte printre obligaţiile de despăgubire care revin asigurătorului de răspundere civilă delictuală.

A susţinut recurenta că daunele materiale cu titlu de rentă nu pot fi acoperite în baza contractului de asigurare, asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie asumându-şi obligaţia de a acoperi numai cheltuielile prevăzute la art. 22 din normele RCA nr. 39/2016; acordarea daunelor materiale intimatei-reclamante, de la data producerii accidentului, până la împlinirea vârstei de 18 ani, sau până la vârsta de 26 de ani dacă se află în continuarea studiilor, neputând fi acoperită în baza contractului de asigurare.

În opinia recurentei-pârâte, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie nu poate prelua întreţinerea unei familii, întrucât aceasta ar însemna transformarea poliţei de răspundere civilă delictuală într-o poliţă de asigurare de viaţă, ceea ce nu este admisibil, contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie neputând acoperi o asemenea daună. În aplicarea dispoziţiilor art. 2213 C. civ., obligaţia de dezdăunare este prevăzută în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 şi de Norma ASF nr. 39/2016, care au regimul juridic de normă specială în raport cu dreptul comun.

5. Încheierea de admitere în principiu:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 19 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtă K. S.A. Polonia, prin reprezentantul de despăgubire H. S.A., împotriva deciziei nr. 15/A/2019 din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:

Prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a normelor de drept material sub aspectul stabilirii în sarcina asigurătorului a obligaţiei de plată, în favoarea fiicei minore a defunctului J., a unei rente în cuantum de 350 RON, începând cu data producerii accidentului (15 mai 2017), până la împlinirea vârstei de 18 ani şi în continuare, dacă aceasta se va afla în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani.

Criticile nu sunt fondate.

Astfel, cu referire la susţinerile prin care recurenta-pârâtă a arătat că stabilirea în sarcina sa a unei asemenea obligaţii nu are temei legal întrucât O.U.G. nr. 54/2016 şi Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza acesteia, derogă de la prevederile C. civ., Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat cu prilejul expunerii criticilor formulate de recurenta-pârâtă, inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor cuprinse în C. civ. privitoare la repararea prejudiciului cauzat prin decesul părintelui având descendenţi minori a fost susţinută din perspectiva caracterului special al reglementării în materia asigurărilor şi al considerentelor cuprinse în decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Însă, considerentele acestei hotărâri a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a fost pronunţată în procedura de unificare a practicii judiciare, în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările şi completările ulterioare, şi prin care s-a statuat că asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptăţit să obţină penalizările prevăzute de dispoziţiile art. 38 din acelaşi act normativ dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile la scadenţă sau şi le îndeplineşte necorespunzător, nu susţin opinia exprimată de recurenta-pârâtă, în sensul că norma specială în materie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nu este susceptibilă de a fi completată, în condiţiile legii, cu dispoziţii din dreptul comun.

În acest sens, Înalta Curte constată că în chiar paragraful nr. 66 din decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, invocat de recurenta - pârâtă, se menţionează că "(...)prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, aşa cum rezultă în mod explicit din art. 2 alin. (2) din cod. De altfel, legea specială, respectiv Legea nr. 136/1995, în aplicarea căreia s-a adoptat norma ce face obiectul prezentei sesizări (art. 58 alin. (2) din Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 s.n.), cuprinde o dispoziţie expresă în acest sens (norma de trimitere cuprinsă în art. 69^1)".

Este real că O.U.G. nr. 54/2016 conţine prevederi cu caracter de normă specială în materia răspunderii civile delictuale a persoanei răspunzătoare de producerea evenimentului rutier, răspundere în baza căreia se naşte obligaţia asigurătorului RCA de despăgubire a persoanei păgubite, însă, conform dispoziţiilor art. 69^1din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului:

"În România, asigurările şi reasigurările sunt supuse dispoziţiilor C. civ. şi ale prezentei legi."

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 41 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, act normativ care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că posibilitatea completării normei speciale în materia asigurărilor cu dreptul comun, reprezentat de C. civ., este expres prevăzută în Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, iar împrejurarea că potrivit art. 2213 din C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale, nu constituie, de principiu, un impediment pentru completarea cadrului legal în materia analizată cu dispoziţiile dreptului comun.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile prin care s-a susţinut că asigurătorul de răspundere civilă delictuală nu poate fi obligat la plata de despăgubiri în temeiul dispoziţiilor C. civ., întrucât completarea în materie a normei speciale cu dreptul comun nu ar fi posibilă.

Examinând, în continuare, criticile prin care s-a susţinut că aplicarea în cauză a dreptului comun este exclusă întrucât contravine reglementării cu caracter special, respectiv art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza O.U.G. nr. 54/2016, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite având în vedere că, aşa cum s-a arătat deja, potrivit art. 69^1din Legea nr. 136/1995, prevederile legale în materia asigurărilor şi reasigurărilor sunt supuse dispoziţiilor legii cu caracter special şi celor cuprinse în C. civ.

În aplicarea principiului specialia generalibus derogant, normele din reglementarea cu caracter special vor fi aplicate cu prioritate atunci când vin în concurs cu reglementarea cuprinsă în dreptul comun.

Însă, în speţă, se constată că, în ceea ce priveşte prejudiciul produs terţului îndreptăţit la întreţinere din partea persoanei decedate într-un accident de vehicul, reglementarea cu caracter special nu conţine o reglementare proprie.

Prin urmare, devin aplicabile dispoziţiile art. 1381 alin. (1) şi 1385 C. civ. care dispun în sensul că orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, respectiv că repararea prejudiciului trebuie să fie una integrală, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiind supus reparării şi prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică.

De asemenea, sunt incidente dispoziţiile art. 1390 alin. (1) C. civ., care dispun în sensul că:

"(1) despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptăţiţi, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat."

Aceste prevederi legale reglementează, aşadar, dreptul la reparaţie al persoanelor care erau beneficiarii unei obligaţii legale de întreţinere în raport cu victima accidentului şi se coroborează cu art. 1385 alin. (2) şi (3) C. civ.

În speţă, minora G., a cărei filiaţie a fost dovedită în condiţiile legii, era titulara unui drept la întreţinere conform dispoziţiilor art. 513 şi 499 C. civ.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 487, art. 518 alin. (1) şi 525 din C. civ., reţinute de instanţa de apel ca temei al obligaţiei de întreţinere care incumbă părintelui unui minor, Înalta Curte reţine că art. 487 C. civ. reglementează conţinutul autorităţii părinteşti, care include atât drepturile, cât şi îndatoririle care revin părinţilor, în categoria îndatoririlor fiind inclusă şi obligaţia de întreţinere, care se acordă în condiţiile art. 524 - 528 din acelaşi act normativ.

Cu referire la dispoziţiile art. 518 alin. (1) din C. civ., care reglementează obligaţia de întreţinere ce revine moştenitorilor, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în cauză, fiind reţinute în mod eronat de instanţa de apel, întrucât asigurătorul nu poate fi asimilat unui moştenitor al persoanei decedate. Cu toate acestea validitatea hotărârii supuse controlului judiciar nu este afectată de reţinerea acestui temei de drept, având în vedere dispoziţiile art. 525 alin. (1) din C. civ., reţinute şi de curtea de apel, care dispun în sensul că:

"minorul care cere întreţinere de la părinţii săi se află în nevoie dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri," dispoziţii care se coroborează cu prevederile art. 1390 alin. (1) C. civ.

Cu referire la criticile prin care s-a arătat că în cauză nu s-a făcut dovada că minora a solicitat întreţinere de la defunct ori că se află în nevoie, respectiv că din probele de la dosar a reieşit faptul că defunctul nu îi acorda întreţinere intimatei minore, astfel că nu poate fi pusă în sarcina sa plata unor sume de bani cu titlu de rentă, de vreme ce defunctul nu presta întreţinere în fapt şi nici nu a fost obligat în acest sens prin hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că nu pot fi primite.

În acest sens, Înalta Curte reţine că minorul este prezumat a fi în nevoie, atunci când întreţinerea este cerută de la părinte, dacă nu se poate întreţine din munca sa.

Cum în speţă minora G. este născută în 2014, condiţia de a nu se putea întreţine din muncă este, de asemenea, prezumată.

Din perspectiva controlului de legalitate specific recursului şi a dispoziţiilor legale evocate, Înalta Curte reţine că nu reprezintă un impediment legal pentru stabilirea în sarcina pârâtei a prestaţiei periodice constând în contravaloarea obligaţiei de întreţinere la care minora era îndreptăţită în raport cu autorul său (victimă a unui accident de vehicul), împrejurarea că la data decesului autorul intimatei-reclamante minore nu fusese obligat prin hotărâre judecătorească la plata întreţinerii ori că nu s-a făcut dovada că acesta îşi îndeplinea în mod efectiv această obligaţie.

În ceea ce priveşte criticile privitoare la cuantumul acestei despăgubiri, Înalta Curte constată că, potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, s-a probat faptul că defunctul era apt de muncă şi realiza venituri; în lipsa posibilităţii de cuantificare a acestor venituri, instanţa de apel a stabilit cuantumul rentei în raport de venitul minim pe economia naţională, recurenta-pârâtă susţinând în mod nefondat că instanţa de apel a făcut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 529 alin. (3) din C. civ.

Sub un al aspect, Înalta Curte reţine că potrivit art. 2 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie, asiguratul este definit ca fiind proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau tramvai a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terţelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie.

Actul normativ invocat de recurenta-pârâtă nu conţine vreo dispoziţie de limitare a tipului de prejudiciu aflat în dispută judiciară în prezenta cauză; de altfel, nici recurenta nu a indicat o dispoziţie expresă din actul normativ mai sus-menţionat ca fundament al susţinerilor pe care le-a formulat.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte în sensul că stabilirea acestui tip de despăgubire ar excede răspunderii civile delictuale pentru prejudicii rezultate din accidente de vehicule şi ar transforma asigurarea de răspundere civilă delictuală în asigurare de viaţă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul declarat recurenta-pârâtă K. S.A. Polonia K. S.A. Polonia, prin reprezentantul de despăgubire H. S.A., împotriva deciziei nr. 15/A/2019 din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat recurenta-pârâtă K. S.A. Polonia, prin reprezentantul de despăgubire H. S.A., împotriva deciziei nr. 15/A/2019 din 23 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2020.