Cassation dismissed for failure to prove timely acceptance of succession in inheritance certificate nullity dispute

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 14.10.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. i-au chemat în judecată pe pârâţii C., D., E., F. şi G., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa:

- să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. x/27.05.1974, emis de Notariatul de Stat al Sectorului 6 Bucureşti, dosar succesoral nr. x/1974, de pe urma defunctului H., pentru fraudarea legii şi să se constate că masa bunurilor rămase de pe urma defunctului este compusă din: 1/2 din apartamentul nr. x, şi prăvălia situate la adresa imobilului din Bucureşti str. x, cealaltă cotă de 1/2 din construcţie împreună cu terenul pe care se află aceasta (839,47 mp) fiind proprietatea exclusivă a soţiei supravieţuitoare, I.;

- să se constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.09.2004 de Notar public J., în ce priveşte transmiterea proprietăţii, părţi din imobilul situat în Bucureşti, Str. x sector 6, proprietatea soţiei supravieţuitoare I., formată din teren în suprafaţă de 382 mp şi 1/2 prăvălie din apartamentul nr. x parter, compus din patru camere, bucătărie, baie, WC, serviciu, cămară, debara şi două holuri cu suprafaţa utilă de 90,17 mp, ca urmare a constatării nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. x/1974, ce a stat la baza vânzării imobilului;

- să se constate deschisă succesiunea defunctei I., decedată la 4.12.1982, şi să se stabilească calitatea reclamanţilor de moştenitori legali, ca strănepoţi ai defunctei, ce vin la moştenire prin reprezentarea tatălui acestora, K., decedat la 14.06.1996, ca fiu al defunctei L., (căsătorită cu M.), decedată la 16.01.2004, fiică a defunctei, precum şi a pârâţilor, ca moştenitori cu vocaţie la moştenirea defunctei: E. - prin reprezentarea mamei sale, N., decedată la data de 3.06.2008, fiica a defunctei; F. şi G. - soţ supravieţuitor şi, respectiv, fiu al lui O., fiică a defunctei, decedată la 25.06.2014, ce culeg parte din cota legală ce se cuvenea acesteia; C. şi D., în calitate de soţ supravieţuitor şi, respectiv, fiu al defunctei P., decedată la 03.06.2007, fiică a defunctei O., ce culeg parte din cota ce i se cuvenea acesteia din urmă, din moştenirea defunctei I..

Au mai solicitat reclamanţii să se constate că masa bunurilor rămase de pe urma defunctei I. este compusă din teren în suprafaţă de 629,72 mp, 1/2 din apartamentul nr. x şi prăvălie aflate la parterul imobilului situat în Bucureşti str. x, Sector 6 şi să se stabilească cotele legale ce revin fiecărui moştenitor în parte din masa bunurilor succesorale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 971/06.07.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, pentru capetele de cerere nr. x şi 2, privind constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de moştenitor nr. x/1974 şi constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17.09.2004 la BNP J., şi a respins, în consecinţă, aceste capete de cerere; a admis excepţia lipsei de interes a reclamanţilor pentru capătul de cerere nr. x, privind dezbaterea succesiunii defunctei I., decedată la data de 04.12.1982, şi a respins, în consecinţă, acest capăt de cerere; a obligat reclamanţii la plata către pârâtul C. a sumei de 2500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei primei instanţe, au formulat apel reclamanţii A. şi B., solicitând anularea acesteia, şi trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă.

Prin decizia nr. 1310/A din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A. şi B., împotriva sentinţei civile nr. 971/06.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., D., E., şi G., în nume propriu şi ca moştenitor al lui F., ca nefondat.

Au fost obligaţi apelanţii la plata către C. a sumei de 2500 RON şi către D. a sumei de 1000 RON, cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au susţinut că soluţia instanţei de apel este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a normelor legale incidente în cauză.

Au fost încălcate normele ce reglementează regimul dotal.

O primă concluzie greşită a instanţei de apel o reprezintă aprecierea că cei doi soţi, H. şi I., nu au încheiat o convenţie matrimonială, prin care să fi adoptat regimul dotal, motiv pentru care terenul ce a făcut, printre altele, obiectul dotei constituite de Q., pentru fiica sa Cristina, la momentul căsătoriei, a intrat în proprietatea ambilor soţi. În sprijinul acestei concluzii, instanţa a reţinut că, în actul dotal autentificat sub nr. x/29.01.1914, s-a menţionat faptul că soţii vor putea vinde terenul, fără a mai avea nevoie de autorizaţia tribunalului, precum şi că cei doi soţi înzestraţi au declarat că, prin simplul fapt al celebrării căsătoriei, vor fi presupuşi că au şi primit întreaga dotă, astfel cum li s-a constituit.

Concluzia instanţei nu ţine seama de următoarele aspecte ce dovedesc că cei doi soţi au adoptat regimul dotal, respectiv de: titulatura actului, "act dotal" şi de faptul că, în prima frază a actului dotal, Q. stipulează, fără echivoc, că:

"la căsătoria ce prea iubita mea fiica Cristina contractează cu dl. H. îi constitui dotă următoarele ...". Constituirea dotei este exclusivă pentru Cristina, iar aceasta este o prezumţie în favoarea regimului dotal, care, completată cu titulatura actului, urmată de declaraţia expresă a celor doi soţi, în sensul că primesc dota, echivalează cu adoptarea regimului dotal de către aceştia. Art. 1233 C. civ. reglementează dota ca fiind averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei, iar art. 1234 C. civ. cuprinde norme potrivit cărora este dotă tot ceea ce femeia îşi constituie drept dotă şi este, asemenea, dotal, în lipsă de declarare contrarie, tot ceea ce se dă femeii în contractul de căsătorie sau de un al treilea sau de viitorul ei bărbat. Nu este nevoie să fie întrebuinţaţi termenii de "regim dotal" şi nu este nevoie de o declaraţie solemnă, pentru a se dovedi adoptarea regimului dotal de către soţi.

În continuarea argumentelor sale, în ce priveşte susţinerea că, în cauză, nu este vorba de un regim dotal adoptat de soţii R., ci că bunurile constituite drept dotă pentru Cristina au intrat în proprietatea ambilor soţi, instanţa apreciază că, după încheierea actului dotal, între părţi, au intervenit alte acte juridice care au condus la încheierea actului de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/01.10.1925, între cele trei surori (S., I. şi T.), potrivit căruia I. i-a revenit lotul nr. x, format din 839,47 mp, loc de casă şi 5645,47 mp, teren de cultură, pe Drumul Sării.

Faptul că, între cele trei surori, a intervenit actul de partaj voluntar, autentificat sub nr. x/1925, nu are nici o relevanţă în ce priveşte dovada adoptării regimul dotal de către cei doi soţi, aşa cum menţionează cele trei coindivizare în actul de partaj, tot terenul din Calea 13 septembrie, colţ cu Drumul Serii, a aparţinut defunctei lor mame, din care face parte şi terenul de 6345 mp, ce a făcut obiectul dotei. Convenţia de partaj voluntar a avut drept scop delimitarea şi individualizarea fiecărei suprafeţe de teren pe care o are fiecare proprietară.

Faptul că, din suprafaţa de teren de 6345 mp, cât a constituit dota, Cristina, cu consimţământul soţului său, a individualizat şi suprafaţa de teren - loc de casă, nu reprezintă o dovadă că terenul, în totalitatea lui, ar fi fost proprietatea devălmaşă a soţilor.

Având în vedere cele de mai sus, astfel cum au fost probate, interpretarea corectă şi legitimă este aceea că cei doi soţi au adoptat regimul dotal asupra a tot ceea ce s-a constituit ca dotă, inclusiv asupra terenului, loc de casă şi de cultură.

Astfel, dota a fost constituită de Q., exclusiv pentru fiica sa Cristina, la momentul căsătoriei, şi faptul că cei doi soţi au fost de acord cu primirea acestei dote nu poate conduce la concluzia că H. a dobândit calitatea de proprietar asupra terenului, în formă devălmaşă.

Curtea de Apel Bucureşti, după ce a concluzionat, greşit, că soţii H. şi Cristina aveau imobilul în proprietate devălmaşă, în cote egale prezumate, constată că:

"în ciuda acestui fapt, în certificatul de moştenitor rămas de pe urma defunctului soţ, H., contestat în cauză, s-a menţionat, în cadrul masei succesorale: suprafaţa de 352 mp teren şi construcţie (apartament la parter şi prăvălie în curte)". Prin această constatare, instanţa certifică faptul că, chiar şi într-o asemenea situaţie, în certificatul de moştenitor nr. x/1974, sunt trecute bunuri ce nu existau în proprietatea defunctului, la momentul decesului, deci, că este întocmit cu încălcarea normelor ce proteguiesc proprietatea.

Cu toate acestea, instanţa de apel a menţinut soluţia fondului, ceea ce demonstrează că soluţia conţine motive contradictorii, ce cad sub incidenţa normelor cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ce priveşte certificatul de moştenitor nr. x/27.05.1974, emis de pe urma defunctului H., prin cererea introductivă de instanţă, au solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a acestuia, pentru fraudarea legii, motivat de faptul că defunctul H. nu a fost niciodată proprietarul suprafeţei de 382 mp teren din Drumul Sării nr. 1 şi nici singurul proprietar al construcţiilor aflate pe acest teren.

Proprietara exclusivă a întregului teren, în suprafaţă de 839 mp (din care fac parte şi cei 382 mp înscrişi în certificatul de moştenitor nr. x/1974), din str. x, la momentul decesului lui H., era soţia sa I., iar proba proprietăţii este făcută de următoarele înscrisuri aflate la dosarul cauzei, şi anume, actul dotal, autentificat sub nr. x/29.01.1914 de Tribunalul Ilfov, actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1925 şi transcris sub nr. x/1925 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat.

În sprijinul acestor dovezi, este şi actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/16.11.1967, prin care I. vinde fiicei sale O. (autoarea pârâţilor) apartamentul nr. x de la etajul I al imobilului, împreună cu cota indiviză aferentă de teren de 25%, şi anume 209,75 mp, în ceea ce priveşte dobândirea proprietăţii terenului, vânzătoarea făcând trimitere la actul de partaj autentificat sub nr. x/1925. Acest înscris reprezintă dovada certă şi indubitabilă că autoarea pârâţilor O. avea cunoştinţă, atât în anul 1967, cât şi în 1974, despre această situaţie, în condiţiile în care este semnatara actului, cunoscând şi confirmând calitatea de exclusivă proprietară a mamei sale asupra întregului teren.

Construcţia ridicată pe terenul proprietatea lui I., formată din casă de locuit, cu patru apartamente, situate la parter şi etaj şi prăvălia anexă, s-a realizat în timpul căsătoriei celor doi soţi H. şi Cristina (anul 1945, conform autorizaţiei nr. x/12.04.1945) şi reprezintă proprietatea comună a acestora.

Aceasta demonstrează că H. era proprietarul exclusiv numai asupra unei cote indivize de 1/2 din apartamentul nr. x, de la parter, şi asupra cotei de 1/2 din prăvălie. Acestea sunt singurele bunuri care, în mod legitim, se găseau în patrimoniul defunctului la momentul decesului şi care puteau face obiectul transmiterii prin succesiune.

Menţiunile din certificatul de moştenitor nr. x/1974 sunt în totală discordanţă cu legea, pe care o încalcă în mod evident, norme imperative ce reglementează şi garantează proprietatea.

În acest sens, probele la care au făcut referire demonstrează, în mod cert, că bunurile ce au făcut obiectul masei succesorale, cuprinse în certificatul de moştenitor nr. x/1974, nu erau proprietatea defunctului.

Cu referire la obiectul primului capăt de cerere, instanţa de apel reiterează cele prezentate în apărările formulate pe parcursul întregului proces, precum şi faptul că înscrisurile la care au făcut referire au fost întocmite la iniţiativa beneficiarei bunurilor cuprinse în certificatul de moştenitor nr. x/1974, adică una din fiicele lui I., respectiv O., de profesie - jurist avocat, în posesia căreia s-au aflat toate actele de proprietate ale întregii familii şi care făceau şi fac dovada certă a situaţiei juridice a imobilului din str. x.

Aceasta, în mod deliberat, a mijlocit întreaga procedură succesorală desfăşurată după defunctul H. şi nu numai, cu vădită intenţie de a-şi apropia mai multe bunuri, în detrimentul celorlalte surori ce urmau să vină la moştenirea mamei, I..

Curtea a apreciat că această situaţie de fapt invocată şi reiterată mai sus, sub rezerva verificării, reprezintă o situaţie de fraudare a legii, sancţionabilă cu nulitatea absolută, deoarece, folosindu-se de regulile aplicabile procedurii succesorale, s-a ajuns la stabilirea unei mase succesorale care nu corespunde cotelor de proprietate ale celor doi soţi.

Instanţa de apel s-a îndepărtat de interpretarea instanţei de fond, în sensul că menţiunile din certificatul de moştenitor nr. x/1974 se înscriu în domeniul de cuprindere al unor simple erori materiale sau omisiuni care puteau fi îndreptate printr-o încheiere de rectificare separată, la cererea părţilor interesate şi, de calificare a nulităţii ca fiind relativă.

Nu există nicio probă care să demonstreze că bunurile cuprinse certificatul de moştenitor nr. x/1974, la momentul decesului, se aflau în totalitate în patrimoniul defunctului. Imobilul din Drumul Sării nr. 1, format din 382 mp, şi construcţia aflată pe el, formată din apartament la parter şi o prăvălie în curte, nu au fost dobândite de defunct prin actul de partaj voluntar autentificat sub nr. x/1925 şi prin autorizaţia de construcţie nr. x/12.04.1945, cum, în mod cu totul fals, se specifică.

Chiar dacă, prin absurd, ar îmbrăţişa concluzia instanţei, că terenul ce a făcut obiectul dotei nu intră sub incidenţa regimului dotal, proprietatea fiind una în devălmăşie, cu cote prezumate egale, a soţilor R., atunci, la momentul decesului, cota ce aparţinea defunctului din imobil ar fi trebuit să fie de 1/2 din teren şi 1/2 din construcţie, iar I. nu putea să încheie, în mod legal, contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr x/16.11.1967 şi nu putea să vândă, în mod legal, lui O., apartamentul nr. x de la etajul 1, cu cota aferentă de 25% teren, din cei 839 mp, deoarece succesiunea lui H. nu era dezbătută.

Din actul de partaj voluntar încheiat de cele trei surori, S., Cristina şi T., cu privire la ieşirea din indiviziune ce vizează şi terenul în suprafaţă de 6364 mp, ce a format dota constituită de mama pentru Cristina, la momentul căsătoriei, nu rezultă calitatea de proprietar al lui H., pentru suprafaţa de 382 mp teren, în Drumul Sării nr. 1, fapt ce demonstrează că inserarea în certificatul de moştenitor nr. x/1974, ca proprietate a defunctului, este rezultatul fraudării.

Dezbaterea succesiunii lui H., după cca. 23 de ani de la deces, şi întocmirea actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.11.1967, sunt dovezi ce demonstrează, fără echivoc, un comportament premeditat al lui O., avocat de profesie, care avea cunoştinţă de situaţia juridică a proprietăţii familiei, deţinea toate înscrisurile, instrumentând fiecare act pe care l-a încheiat, cu intenţia de a-şi apropria o parte substanţială din bunuri, în detrimentul celorlalte surori, aşa cum au recunoscut pârâţii, vânzarea imobilului fiind o chestiune formală, pentru care nu s-a achitat niciodată vreun preţ al vânzării.

Falsa declaraţie făcută de mama vânzătoare, în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, în sensul că apartamentul vânzării este moştenire din partea mamei, Q., decedată în anul 1920, şi a actului de partaj autentificat sub nr. x/1925 reprezintă o altă dovadă de comportament premeditat al lui O., care ştia foarte bine că nu avea cum să întocmească actul, fără dezbaterea succesiunii lui H., declaraţie de care această cumpărătoarea nu a fost străină niciodată, în sensul că reprezintă un fals grosolan şi o evidentă fraudă adusă legii, cunoscând foarte bine că imobilul construcţie a fost realizat de ambii părinţi în anii 1945-1946.

În aceeaşi notă de comportament fraudulos, au fost încheiate contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/8.11.1972 şi certificatul de moştenitor nr. x/25.03.1991.

Prin contractul de vânzare-cumpărare, vânzătoarea O. vinde surorii sale U. imobilul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/16.11.1967, în care sunt reluate aceleaşi false menţiuni, în ce priveşte modul de dobândire a imobilului de către mama sa, I..

Prin certificatul de moştenitor nr. x/1991, O. a redobândit proprietatea imobilului, apartamentul nr. x, şi proprietatea bunurilor mobile rămase după urma defunctei Constantinescu V., ca unică moştenitoare, în condiţiile în care cunoştea foarte bine că, la moştenirea lui Aurora, aveau dreptul şi celelalte surori.

Mergând pe raţionamentul că imobilul aparţinea, în cote prezumate egale, de proprietate devălmaşă, celor doi soţi, H. şi Cristina, şi că, în cauză se invocă un motiv de nulitate absolută a certificatului de moştenitor, rămas după urma lui H., instanţa de apel a apreciat, totuşi, că se impune menţinerea soluţiei primei instanţe. În motivarea acestei aprecieri, instanţa a arătat că, indiferent de natura juridică a nulităţii invocate, această sancţiune care lipseşte de efecte juridice actul încheiat cu nerespectarea legii poate fi invocată de orice persoană care are un interes, în cazul nulităţii absolute, sau de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului contestat, în cazul nulităţii relative.

Justificarea interesului, care trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual, legitimează calitatea procesuală activă şi, înţeles ca folos material, interesul urmărit de reclamanţi, prin iniţierea acestei acţiuni, este de a dobândi o cotă de proprietate din teren, pe cale succesorală, de la bunica W. care, la rândul său, ar fi dobândit o cotă succesorală de la mama sa, I..

Pornind de la aceste condiţii instanţa de apel a concluzionat că nu este îndeplinită condiţia ca acest interes să fie personal, deoarece folosul material urmărit nu se va regăsi, în situaţia admiterii cererii, în beneficiul lor, deoarece nu puteau acţiona pentru anularea certificatului de moştenitor nr. x/1974, în virtutea unor drepturi succesorale directe de pe urma lui H., deoarece autoarea lor, W., a renunţat expres şi că nu puteau acţiona nici în virtutea unor drepturi succesorale directe după I., deoarece bunica W. era în viaţă la decesul mamei sale.

Astfel, instanţa a concluzionat că pot invoca drepturi succesorale directe, după străbunica Cristina, numai prin retransmiterea de la aceasta la W., or, pentru aceasta, nu s-a făcut dovada că a acceptat expres sau tacit succesiunea, conform dispoziţiilor art. 700 C. civ.

Soluţia este nelegală şi cu referire la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 700 C. civ., în sensul că acceptarea tacită a succesiunii lui I. de către W. este probată.

Exerciţiul posesiei şi al folosinţei asupra terenului, atât cel de sub casă, cât şi a celui ce reprezintă curtea, s-a realizat, în permanenţă, de toate surorile, X., W., O. şi Y., după decesul mamei lor, I., fapt necontestat de niciunul dintre pârâţi. În condiţiile în care imobilul are şi curte, neafectată de amprenta construcţie, care a fost şi este folosită şi astăzi de toţi proprietarii apartamentelor, are părţi şi dependinţe comune, în indiviziune, are instalaţie de gaz şi electrică, comună tuturor apartamentelor, nu se poate trage concluzia că posesia, folosinţa şi plata tuturor utilităţilor nu fac deplina dovadă a acceptării tacite a succesiunii mamei sale de către W..

Aprecierea instanţei de apel că folosinţa terenului şi plata taxelor şi impozitelor aferente nu pot fi considerate acte de acceptare tacită a succesiunii, deoarece aceste aspecte de fapt ar fi fost generate de calitatea autoarei lor, de proprietară a apartamentului nr. x, este total greşită şi în discordanţă cu legea, cel puţin din două motive: unul, că a omis faptul exercitării posesiei şi folosinţei de către toţi locatarii terenului - curte, ca acces la apartamente pentru fiecare proprietar şi a tuturor părţilor de folosinţă comună; şi al doilea, că nu există nici o dovadă certă care să susţină neechivoc concluzia instanţei.

Faptul că, după moartea lui I., toate celelalte surori au locuit în continuare în imobil, şi au exercitat posesia şi folosinţa asupra întregului imobil teren şi construcţii şi acestea şi-au împărţit bunurile mobile rămase, sunt situaţii necontestate de pârâţi şi fac deplina dovadă a acceptării succesiunii, inclusiv de către W..

Cu referire la cele reţinute de instanţă prin hotărârea recurată, privind convenţia autentificată sub nr. x/10.05.2006, Curtea a apreciat că această convenţie nu poate valora act de acceptare a succesiunii defunctei I., întrucât este încheiat mult după expirarea termenului legal de acceptare, şi nu aparţine lui W., iar pe de altă parte, nu poate fi reţinută ca o recunoaştere a calităţii lor de moştenitori, de pe urma lui I., inclusiv sub aspectul acceptării tacite, de către intimaţii pârâţi, deoarece poziţia acestora a fost mai degrabă una de bună-voinţă de încheiere a acestui înscris, pentru a preîntâmpina un viitor litigiu.

Nu au susţinut niciodată că această convenţie reprezintă act de acceptare tacită a succesiunii după I.. Dar analiza acestui înscris, în coroborare cu celelalte probe aflate la dosarul cauzei, permite analiza comportamentului părţilor care l-au încheiat faţă de obiectul cauzei.

În acelaşi cadru, trebuie analizat comportamentul părţilor şi în ce priveşte acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007

Din perspectiva actelor menţionate mai sus, încheiate cu fraudarea legii, prin contribuţia nemijlocită a lui O. (autoarea intimaţilor pârâţi) şi certificatul de moştenitor nr. x/1991, nimic nu obstaculează un raţionament logic că, cel puţin, intimatul C. a avut cunoştinţă de modul cum au fost încheiate aceste înscrisuri, situaţie ce poate fi reţinută ca motiv al acestuia să încheie convenţia, să doneze o parte din terenul obţinut de la soacra sa, O.. Acest raţionament este tot atât de plauzibil, ca şi cel făcut de instanţă, în care a reţinut că intenţia intimaţilor pârâţi la încheierea convenţiei, a fost de a preîntâmpina un litigiu.

Prin apărările formulate în dosarul nr. x/2007, C. şi O. au fost de acord cu dezbaterea succesiunii defunctei I., cu recunoaşterea calităţii lor de moştenitori ai defunctei, venind în calitate de nepoţi ai lui W. (fiica a defunctei), solicitând, totodată, stabilirea cotelor legale, cu toate că aveau posibilitatea să solicite respingerea cererii, pe motive că bunica lor nu a acceptat în termen succesiunea mamei sale, nici expres şi nici tacit, şi că recurenţii nu puteau să vină la moştenirea străbunicii şi aveau calitate procesuală activă, în condiţiile în care obiectul cererii de chemare în judecată este identic cu cel din prezenta cauză.

În acest sens, nu are relevanţă faptul că au contestat întinderea masei succesorale rămase de pe urma defunctei, componenţa acesteia era o chestiune pe care o analiza şi stabilea instanţa.

Or, din acest comportament, rezultă, fără dubii, că au fost de acord cu dezbaterea succesiunii, cu recunoaşterea calităţii de moştenitori şi, implicit, cu faptul că bunica a acceptat tacit succesiunea mamei sale.

5. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, intimatul D. a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul C., prin întâmpinare, a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanţi; respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a hotărârii atacate, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată; s-a invocat şi faptul că cererea de recurs nu are ataşată taxa judiciară de timbru, precum şi faptul că motivele de recurs nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Intimata E., prin întâmpinare, a solicitat admiterea recursului.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19 februarie 2020, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului invocată, prin întâmpinare, de intimatul-pârât C..

A fost admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1310/A din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi s-a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 1 aprilie 2020, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată şi administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Sub un prim aspect, trebuie subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. (recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate).

În considerarea acestei naturi normative, din conţinutul încheierii, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 19 februarie 2020, rezultă că, analizând cu prioritate, prin raportare la dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât C., şi admisibilitatea în principiu a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1310 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, completul de filtru a considerat că singurele critici de nelegalitate ce se impun a fi cenzurate sunt cele referitoare la aplicarea art. 700 C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte acceptarea tacită a succesiunii defunctei I., ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. şi vor fi analizate din această perspectivă.

În consecinţă, aceste aprecieri fiind statuate printr-o încheiere interlocutorie, limitele analizei în recurs au fost determinate în mod definitiv şi au fixat obiectul controlului de legalitate în recurs.

Celelalte critici invocate în conţinutul cererii de recurs, privind analiza titulaturii actului dotal, autentificat sub nr. x/29.01.2014, şi a conţinutului acestuia, sunt incompatibile cu actuala structură a recursului şi ignoră conţinutul exhaustiv al dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., ce reglementează motivele de recurs pentru care se poate solicita casarea unei hotărâri. Astfel, fostul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care reglementa motivul de modificare sau casare a unei hotărâri judecătoreşti, atunci când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, a fost abrogat şi nu a mai fost reluat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Or, deşi se invocă, în mod generic, de către recurenţi, dispoziţiile art. 1233 şi 1234 C. civ. care definesc dota, în cauză, nu se formulează critici din care să rezulte că instanţa de apel ar fi ignorat aceste norme, în realitate, toate argumentele invocate tinzând la a supune cenzurii instanţei de recurs maniera în care instanţa devolutivă a procedat la stabilirea situaţiei de fapt, ca efect al aprecierii probatoriului şi succesiunii actelor juridice încheiate de autorii reclamanţilor.

În acelaşi sens, ansamblul expunerilor privind situaţia de fapt şi necesitatea reaprecierii probelor privind conţinutul certificatului de moştenitor nr. x/27.05.1974, emis de pe urma defunctului H., nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, ci de netemeinicie, care nu pot fi supuse controlului strict de legalitate, în limitele arătate, şi nu pot determina reformarea hotărârii atacate.

Mai mult, critica potrivit căreia, în opinia recurenţilor, soluţia conţine motive contradictorii ce cad sub incidenţa normelor cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este una formală, întrucât recurenţii scot din context constatarea instanţei de apel şi prezintă un raţionament trunchiat al acesteia.

În susţinerea acestei critici, recurenţii au arătat că, deşi instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că soţii H. şi Cristina aveau imobilul în proprietate devălmaşă, în cote egale prezumate, a reţinut că, "în certificatul de moştenitor rămas de pe urma defunctului soţ, H., contestat în cauză, s-a menţionat, în cadrul masei succesorale: suprafaţa de 352 mp teren şi construcţie (apartament la parter şi prăvălie în curte)", deci, implicit, că, în certificatul de moştenitor nr. x/1974, sunt trecute bunuri ce nu existau în proprietatea defunctului la momentul decesului, acesta fiind întocmit, în opinia recurenţilor, cu încălcarea normelor ce proteguiesc proprietatea, această instanţă a menţinut soluţia fondului.

Or, instanţa de apel, deşi a făcut constatarea redată supra, a continuat raţionamentul judiciar ce a determinat menţinerea soluţiei primei instanţe, prin raportare la cerinţa legală a interesului care trebuie să fie determinat, legitim, născut şi actual, potrivit art. 33 C. proc. civ., neputându-se decela nicio contradicţie în acest silogism juridic care să constituie un viciu de legalitate al hotărârii recurate şi să afecteze soluţia astfel pronunţată.

Înalta Curte apreciază, astfel, nu doar că instanţa de apel nu a prezentat considerente contradictorii în susţinerea raţionamentului şi justificarea soluţiei adoptate, ci că a procedat, în mod corect, la o analiză corelată şi coroborată a dispoziţiilor legale, în raport cu obiectul învestirii sale, în funcţie de pretenţia concretă şi fundamentul juridic al acesteia, asupra cărora urma să se pronunţe.

În acest sens, instanţa de apel a arătat că, indiferent de natura juridică a nulităţii invocate (relativă sau absolută), această sancţiune care lipseşte de efecte juridice actul încheiat cu nerespectarea unor condiţii legale imperative poate fi invocată de orice persoană care are interes (în cazul nulităţii absolute) sau de cel al cărui interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic contestat (în cazul nulităţii relative), ceea ce înseamnă că, pentru legitimarea procesuală activă, este necesară justificarea unui interes.

Înţeles ca folos material urmărit prin demararea prezentei acţiuni, interesul reclamanţilor rezidă, în mod evident, în dobândirea unei cote de proprietate din teren, pe cale succesorală, de la defuncta lor bunică, W., care, la rândul său, ar fi dobândit o cotă, pe cale succesorală, de la mama sa I..

Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că nu este îndeplinită condiţia ca acest interes să fie personal, deoarece folosul material urmărit nu se va regăsi, în situaţia admiterii cererii, în beneficiul reclamanţilor.

Astfel, instanţa de apel a constatat că: - reclamanţii nu pot invoca faptul că acţionează pentru anularea certificatului de moştenitor, de pe urma lui H., în virtutea unor drepturi succesorale directe, întrucât autoarea lor, W., a renunţat expres la moştenirea tatălui său, potrivit menţiunilor certificatului de moştenitor contestat;

- reclamanţii nu pot invoca faptul că acţionează pentru anularea certificatului de moştenitor, de pe urma lui H., în virtutea unor drepturi succesorale proprii, de pe urma defunctei I., persoană cu vocaţie succesorală la moştenirea defunctului său soţ, întrucât nu vin la moştenirea sa nici în nume propriu, fiind înlăturaţi ca efect al principiului proximităţii gradelor de rudenie de bunica acestora, W. - art. 669 şi urm. C. civ. şi nici prin reprezentarea acesteia, întrucât W. era în viaţă la momentul decesului lui I. - art. 664 şi urm. C. civ.

Prin urmare, instanţa a statuat că reclamanţii pot invoca drepturi succesorale, de pe urma lui I., numai prin retransmitere de la defuncta I. la defuncta W. şi de la aceasta către reclamanţii actuali.

Din această ultimă perspectivă, pe lângă celelalte condiţii pentru a opera transmiterea succesorală, dispoziţiile art. 700 C. civ. impun condiţia acceptării, chiar şi tacite, a succesiunii în termen de 6 luni de la data deschiderii acesteia.

Procedând în continuare la analiza motivului de recurs privind nelegala aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 700 C. civ., din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), instanţa de recurs reţine următoarele:

Înalta Curte observă că moştenirea care face obiectul judecăţii a fost deschisă anterior datei de 1 octombrie 2011, iar cererea de constatare a nulităţii certificatului de moştenitor a fost formulată la data 14 octombrie 2015.

Potrivit art. 91 din Legea nr. 71/2011, "moştenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a C. civ. sunt supuse legii în vigoare la data deschiderii moştenirii". Prin urmare, normele de drept material aplicabile în speţă sunt cele cuprinse în C. civ. din 1864, în timp ce normele de procedură aplicabile, potrivit art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, sunt cele ale noului C. proc. civ., intrat în vigoare la 15 februarie 2013.

Conform dispoziţiilor art. 700 din vechiul C. civ., dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.

Potrivit dispoziţiilor art. 689 C. civ., acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită. Este expresă când se însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat; este tacită când eredele face un act, pe care n-ar putea să-l facă decât în calitatea sa de erede, şi care lasă a se presupune neapărat intenţia sa de acceptare.

Art. 690 C. civ. prevede că actele curat conservatorii, de îngrijire şi de administraţie provizorie nu sunt acte de primire a moştenirii, dacă cel ce le-a făcut n-a luat titlu sau calitate de erede.

Este evident însă că, în cauză, ceea ce constituie obiect al disputei judiciare nu este, în mod necesar şi singular, interpretarea dispoziţiilor art. 700 C. civ., ci calificarea actelor invocate de către reclamanţi ca fiind de acceptare a succesiunii, din perspectiva art. 689 şi 690 C. civ., deci o interpretare sistematică a acestor dispoziţii legale din materia succesiunii legale.

În susţinerea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii invocă faptul că acceptarea tacită a succesiunii lui I., de către W., este probată.

Această manifestare de voinţă ar consta, în opinia recurenţilor, din exerciţiul posesiei şi folosinţei asupra terenului, atât cel de sub casă şi a celui care reprezintă curtea, de către toate surorile, după decesul mamei lor, I., fapt necontestat de niciunul dintre pârâţi; din încheierea convenţiei autentificate sub nr. x/10.05.2006 şi din dezbaterea succesiunii defunctei I., în dosarul nr. x/2007.

Acestor argumente, instanţa de apel le-a opus următoarele statuări:

"Sub un prim aspect, apelanţii-reclamanţi au susţinut că, până la moartea mamei I. şi după aceea, mult timp, fiicele sale au locuit şi gospodărit împreună cu familiile lor în imobilul din Drumul Sării nr. 1 sector 6 şi şi-au împărţit bunurile mobile ce au aparţinut defunctei, iar în ceea ce priveşte terenul, acestea au exercitat folosinţa şi posesia în indiviziune, în mod continuu, exerciţiu care se realizează şi astăzi, atât de reclamanţi, cât şi de pârâţi, cu achitarea tuturor taxelor şi impozitelor legale aferente.

Curtea a constatat, în ceea ce priveşte împărţirea bunurilor mobile între fiicele defunctei, că aceste susţineri rămân la nivelul unor simple afirmaţii, nefiind administrate probe concludente, aşa cum dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. impun.

În ceea ce priveşte faptul că autoarea reclamanţilor şi, ulterior, reclamanţii au locuit în imobil, au folosit terenul şi au achitat taxe şi impozite, Curtea nu a putut da acestor acte valoarea unor acte de acceptare tacită a succesiunii, întrucât toate aceste aspecte de fapt se constată a fi generate de calitatea autoarei reclamanţilor de proprietară a apartamentului nr. x dobândit prin actul dotal autentificat sub nr. x/4.02.1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat. De altfel, chiar prin motivele de apel, reclamanţii au arătat că s-au comportat ca veritabili proprietari, "cel puţin asupra cotei indivize de teren aferentă apartamentului 3, prin exerciţiul posesiei, prin achitarea taxelor şi impozitelor", nerezultând efectuarea vreunui act în considerarea întregului imobil ca bun succesoral sau a cotei de 1/2 ce se pretinde a fi în masa succesorală a autoarei iniţiale, I..

Sub un al doilea aspect, apelanţii-reclamanţi au invocat efectele convenţiei nr. 411/10.05.2006, din perspectiva dovedirii acceptării tacite a succesiunii.

Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut că această convenţie (care cuprinde promisiunea intimaţilor-pârâţi de partajare a terenului, prin atribuirea unei suprafeţe de 170,89 mp, teren sau, în condiţiile în care nu se va perfecta partajul, promisiunea intimaţilor-pârâţi de donaţie a suprafeţei de 98,22 mp) nu poate valora, per se, act de acceptare tacită a succesiunii defunctei I., întrucât este încheiat mult după expirarea termenului legal de acceptare şi nu aparţine succesoarei proxime a acesteia, W..

Curtea a constatat că această convenţie nu poate fi interpretată nici în celălalt sens, invocat de apelanţi, respectiv ca o recunoaştere de către intimaţi a calităţii de moştenitori a acestora, de pe urma autoarei iniţiale, I., inclusiv sub aspectul acceptării tacite a succesiunii.

Poziţia intimaţilor a fost aceea că, prin încheierea convenţiei de partaj, aceştia au exprimat "bunăvoinţă pentru a stinge un litigiu, bunăvoinţă ce nu se poate întoarce împotriva acestora, deoarece nu au recunoscut drepturi în favoarea apelanţilor, ci doar au căutat o modalitate de a stinge un conflict, manifestând o generozitate care a fost prost înţeleasă, deoarece acum apelanţii invocă drepturi pe care nu le au".

Potrivit menţiunilor acestei convenţii, obiectul convenţiei nu îl constituie partajul propriu-zis al imobilului, ci recunoaşterea dreptului de proprietate dobândit de către semnatari, astfel: C. şi P. (pentru apartamentele 1 şi 4); B. şi A. (pentru apartamentul nr. x); Z., E. şi AA. (pentru apartamentul nr. x). Semnatarii actului s-au obligat ca, după îndeplinirea formalităţilor legale privind evidenţa cadastrală şi intabularea terenului în cartea funciară, să partajeze terenul în suprafaţă de 834,67 mp (în sensul că intimaţii C. şi P. vor deţine suprafaţa de 492,89 mp, iar B. şi A. suprafaţa de 170,89 mp, aceeaşi ca şi Z., E. şi AA., iar dacă acest partaj nu se realizează, intimaţii-pârâţi C. şi P. s-au obligat să doneze suprafaţa indiviză de 98,22 mp celorlalţi, astfel încât aceştia să deţină suprafeţele de teren menţionate anterior).

Chiar dacă această convenţie a fost încheiată cu aproximativ un an anterior primului proces dintre părţi - dosar perimat nr. x/2007, Curtea a apreciat că scopul urmărit prin încheierea acestui act este cel puţin incert, dacă nu este chiar plauzibilă intenţia intimaţilor-pârâţi de preîntâmpinare a unui litigiu între părţi,

În orice caz, prin respectiva convenţie, nu se recunoaşte, simplu şi direct, faptul acceptării tacite a succesiunii defunctei I. (respectiv un act neîndoielnic săvârşit în 6 luni după deschiderea succesiunii), deoarece, pe de o parte, intimaţii-pârâţi îşi asumă o obligaţie subsidiară celei de partajare a terenului, respectiv obligaţia de a dona o parte din teren, în situaţia în care partajul nu se realizează, subînţelegându-se motive obiective pentru aceasta, iar, pe de altă parte, nu se atestă în mod explicit, neîndoielnic un act de acceptare, respectiv a exercitării posesiei asupra terenului, în calitate de succesibili ai defunctei I., iar nu de proprietari ai unuia dintre apartamentele imobilului.

Sub un al treilea aspect, apelanţii-reclamanţi au susţinut că este o dovadă a acceptării tacite a succesiunii lui I. de către fiicele sale şi solicitarea pârâtului C. de admitere a capătului de cerere privind dezbaterea succesiunii acestei defuncte, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 Potrivit întâmpinării-cerere reconvenţională formulată în cadrul acestui dosar, pârâtul C., alături de O., au arătat că sunt de acord cu dezbaterea succesiunii defunctei I., prin stabilirea calităţii şi a cotelor de moştenitor atât a reclamanţilor, cât şi a pârâţilor, însă au solicitat să se constate că, în patrimoniul defunctei, se afla doar suprafaţa de 248,47 mp, diferenţa până la 839,47 mp ieşind din patrimoniul defunctei, anterior datei decesului. Or, şi cu privire la această poziţie procesuală, Curtea a constatat că nu poate fi interpretată ca fiind o recunoaştere deplină şi directă a unui act de acceptare efectuat în termenul de opţiune succesorală.

Prin urmare, fie ca urmare a lipsei unui suport probator (pentru invocarea împărţirii bunurilor mobile), fie pentru caracterul echivoc (al folosinţei terenului şi al plăţii parţiale a taxelor şi impozitelor), fie pentru depăşirea termenului de decădere de 6 luni (pentru convenţia din 2006), fie ca urmare a imposibilităţii calificării convenţiei din 2006, ca fiind o recunoaştere a acceptării tacite în termen, niciunul dintre aspectele invocate de către apelanţii-reclamanţi ca justificând acceptarea în termen a succesiunii lui I., de către autoarea W., nu se verifică în cauză".

În conţinutul motivelor de recurs, cu privire la această critică, se observă că recurenţii doar reiterează susţinerile formulate în apel, grefate, în prezent, pe constatările sau aprecierile instanţei de apel, pe care le expun, fără a aduce însă argumente de nelegalitate ale soluţiei pronunţate.

În consecinţă, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei deduse judecăţii, astfel cum au fost stabilite de către instanţa de apel, ce nu pot fi reconsiderate în recurs, se poate conchide că, în mod legal, s-a stabilit de către această instanţă că nu s-a făcut dovada acceptării succesiunii lui I., de către autoarea reclamanţilor, W., în termenul de 6 luni de la data decesului său, în anul 1982, nici expres şi nici tacit.

În sensul art. 689 C. civ., pot fi considerate acte de acceptare tacită a moştenirii oricare dintre activităţile întreprinse de persoana cu vocaţie succesorală din a căror îndeplinire rezultă neîndoielnic intenţia de a accepta succesiunea unei persoane.

Tot astfel, în doctrină, s-a arătat că intenţia propriu-zisă a succesibilului, care trebuie dedusă din natura actului şi din verificarea faptelor care au însoţit încheierea lor, reprezintă o chestiune de fapt care intră în competenţa exclusivă de determinare a instanţelor de fond.

Examinând, în continuare, această critică, prin prisma considerentele deciziei atacate, rezultă că ceea ce a influenţat soluţia instanţei de apel a fost faptul că toate actele săvârşite de către autoarea reclamanţilor, în legătură cu imobilul în litigiu, au un caracter echivoc, derivat din aceea că aceasta era proprietara apartamentului nr. x al imobilului în litigiu, dobândit prin actul dotal autentificat sub nr. x/4.02.1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, nefiind de natură a lăsa să se presupună, indubitabil, intenţia de acceptare a succesiunii, aşa cum impun dispoziţiile art. 689 C. civ.

În ceea ce priveşte valoarea convenţiei nr. 411/10.05.2006, invocate în cauză, instanţa de recurs reţine că aceasta nu a fost dată în termenul de acceptare a succesiunii prevăzut de art. 700 C. civ., astfel încât nici nu are a mai fi analizată din perspectiva art. 689 şi art. 690 C. civ., ca putând fi sau nu calificată ca un act de acceptare tacită a succesiunii, întrucât şi actele de acceptare tacită a succesiunii au a fi săvârşite în acelaşi termen de prescripţie de 6 luni, prevăzut de art. 700 C. civ.

Nici faptul că, într-un alt dosar, intimaţii ar fi acceptat, în opinia recurenţilor, dezbaterea succesiunii lui W., nu are semnificaţia juridică a unui act de acceptare tacită a succesiunii lui I., de către autoarea W., în sensul art. 689 C. civ., în termenul legal prevăzut de art. 700 C. civ., aceasta pentru că nu din manifestarea de voinţă a intimaţilor trebuie dedusă acceptarea unei succesiuni deschise în anul 1982, dar nedezbătute.

În plus, în prezentul litigiu, intimaţii au folosit toate mijloacele procesuale legale pentru a combate acest fapt, iar acel dosar nu s-a încheiat cu o hotărâre judecătorească care să se impună cu autoritate de lucru judecat în acest proces sau măcar cu tranşarea unei chestiuni litigioase esenţiale pentru această cauză, ci cu soluţia de perimare care echivalează cu o prezumţie de desistare sau cu o sancţiune procesuală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege.

Pentru argumentele expuse, constatând că nu pot fi identificate cauze de nelegalitate ale hotărârii recurate, care să determine reformarea acestei hotărâri, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1310 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul judiciar în materie civilă, cheltuielile de judecată în cuantum de 20.781,79 RON, constând în taxa judiciară de timbru, vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 451 C. proc. civ. raportat la art. 482 şi art. 494 C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere a recursului şi existenţa culpei procesuale a recurenţilor, Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata către intimatul D. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocaţial, conform chitanţei din 26.03.2019 şi către intimatul C. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând, de asemenea, în onorariul avocaţial, conform chitanţelor din 12.08.2019 şi 15.01.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1310 din 27 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul judiciar în materie civilă, cheltuielile de judecată în cuantum de 20.781,79 RON, constând în taxa judiciară de timbru, rămân în sarcina statului.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimatul D. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, şi către intimatul C. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2020.