De facto expropriation compensation claim appeal held inadmissible as final under procedural law.
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the plaintiff's appeal as inadmissible, thereby upholding the Court of Appeal's decision that had rejected the claim for compensation arising from an alleged de facto expropriation of land. The plaintiff had sought damages for loss of use of the property, claiming a de facto expropriation without compensation. The Court held that appellate decisions in expropriation matters, including de facto expropriations, are not subject to appeal under Article 483(2) of the Civil Procedure Code and Article XVIII(2) of Law No. 2/2013, as the claim's object remained an expropriation matter despite the plaintiff's partial renunciation of certain claims. The Court applied the principle *ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus*, determining that the lower court's decision was final and not subject to further review.
Legislator headnote
AI generatedart. 499 C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ, art. 480 din C. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ; De facto expropriation compensation claim appeal held inadmissible as final under procedural law: The plaintiff had sought damages for loss of use of the property, claiming a de facto expropriation without compensation. The Court held that appellate decisions in expropriation matters, including de facto expropriations, are not subject to appeal under Article 483(2) of the Civil Procedure Code and Article XVIII(2) of Law No. 2/2013, as the claim's object remained an expropriation matter despite the plaintiff's partial renunciation of certain claims. The Court applied the principle *ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus*, determining that the lower court's decision was final and not subject to further review.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis for resolving the exception of inadmissibility of the appeal before examining the merits.
Basis for rejecting the appeal as inadmissible in the filter procedure and for stating that the decision is not subject to any appeal.
Full text
Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020
Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 17 ianuarie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti, prin primar general şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la declanşarea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi să emită decizia de expropriere şi hotărârea de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, Bucureşti, să se constate că reclamantul este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de terenul în suprafaţă de 6075 mp situat la adresa amintită, fără a se urma procedura de expropriere şi fără o justă şi prealabilă despăgubire, potrivit art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994 şi art. 481 vechiul C. civ., art. 863 lit. b) din Noul C. civ.
La termenul din 11 aprilie 2014, reclamantul a precizat că solicită şi obligarea pârâtelor la repararea pagubei suferite ca urmare a faptei pretins ilicite a acestora.
După un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 553/19 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis, în parte, cererea, astfel cum a fost precizată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin primarul general, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general la plata către reclamant a sumei de 384.550 euro, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului, în suprafaţă de 6075 mp, situat în Bucureşti, str. x - 61, aferentă perioadei 2011 - ianuarie 2014, până în anul 2016, precum şi la plata unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui teren, respectiv 5479 euro/lună, cu începere de la data pronunţării hotărârii, pe toată durata menţinerii regimului juridic actual al imobilului; a admis cererea de majorare a onorariului de expert formulată de expertul C., la suma de 2792,50 RON, a obligat reclamanţii la plata sumei în cuantum de 1792,50 RON, reprezentând diferenţa de onorariu de expert, l-a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general la plata cheltuielilor de judecata în valoare de 2792,50 RON, reprezentând onorariul de expert şi a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Prin cererea înregistrată în data de 22 ianuarie 2018, reclamantul B. a solicitat completarea sentinţei civile nr. 553/19 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul obligării pârâţilor la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului şi pentru perioada 01 ianuarie 2017 - 19 martie 2017.
Prin sentinţa civilă nr. 374/23 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul B., a dispus completarea sentinţei civile nr. 553/19 aprilie 2017, l-a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, la plata către reclamant a unei despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 6075 mp, situat în Bucureşti, str. x -61, de 5479 euro/lună, în intervalul 01 ianuarie 2017-19 aprilie 2017 şi a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinţelor civile nr. 553/2017 şi nr. 374/2018, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, iar împotriva sentinţei civile nr. 374/2018 a declarat apel şi reclamantul B..
Prin decizia civilă nr. 256 din 20 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 374/23 februarie 2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 553/19 aprilie 2017, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a schimbat, în tot, sentinţele nr. 533/19 aprilie 2017 şi nr. 374/23 februarie .2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată, şi a luat act de renunţarea apelantului-reclamant B. la cererea de apel formulată împotriva sentinţei civile nr. 533/19 aprilie 2017.
2. Judecata în recurs. Procedura de filtru.
Împotriva deciziei civile nr. 256 din 20 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă a declarat recurs reclamantul B..
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 26 septembrie 2019 şi repartizat aleatoriu spre competentă soluţionare completului de filtru nr. 10.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant B. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, şi, trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.
În dezvoltarea motivului de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că hotărârea recurată nu este motivată în acord cu exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din perspectiva garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În argumentarea incidenţei acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a analizat parţial temeiul de drept al acţiunii, exclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 998-999 din C. civ. şi nu a ţinut cont de faptul că hotărârea tribunalului, în rejudecare, nu a fost fundamentată pe principiile răspunderii civile delictuale care decurg din prevederile legale menţionate, ci pe cele care rezultă din aplicarea dispoziţiilor Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie. Pe de altă parte, a arătat că instanţa de apel nu a verificat îndeplinirea condiţiei privind existenţa unei fapte ilicite pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, prejudiciul reclamat fiind datorat atitudinii pasive a autorităţii locale.
În susţinerea motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii primei instanţe, rămase definitive, prin neapelare. Astfel, deşi prin motivele de apel pârâtul nu a criticat aplicarea de către prima instanţă, a prevederilor din cuprinsul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, curtea de apel a analizat pricina strict din perspectiva îndeplinirii condiţiilor privind antrenarea răspunderii civile delictuale, fără a antama raţionamentul juridic propus de tribunal. În argumentarea incidenţei aceluiaşi motiv de casare, a mai arătat că instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 39 A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă din perspectiva în care nu a respectat limitele stabilite pentru rejudecare şi nici dezlegarea dată de instanţa de apel, în primul ciclu procesual.
În continuare, recurentul-reclamant a criticat decizia curţii de apel din perspectiva aplicării şi interpretări greşite a normelor de drept material care reglementează materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 480, art. 998-999 din C. civ. şi a art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, susţinând că, în opinia sa, în mod nelegal s-a reţinut că acordarea de despăgubiri pentru afectarea dreptului de proprietate nu se poate realiza decât în temeiul art. 480 din C. civ.
De asemenea, recurentul-reclamant a apreciat că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1416/2008, conform căreia persoana care a suferit un prejudiciu cauzat de interdicţia instituită prin lege poate solicita autorităţilor administraţiei publice locale repararea pagubei, în condiţiile dreptului comun, reţinându-se că prin simplul fapt că instanţa de contencios constituţional s-a referit la autorităţile administraţiei publice locale, nu înseamnă că, indiferent care este situaţia de fapt, acestea sunt cele responsabile pentru pagubele rezultate din aplicarea dispoziţiei legale invocate.
În argumentarea aceluiaşi motiv de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 480 din C. civ. a generat o nesocotire a garanţiilor impuse de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, din perspectiva în care instanţa, conform indicaţiilor din decizia de trimitere, trebuia să stabilească modalitatea în care dreptul de proprietate al reclamantului este protejat şi dacă restrângerile contravin dreptului convenţional european.
Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi la data de 14 octombrie 2019 (conform dovezilor de înmânare de la filele x) din dosarul de recurs, iar la data de 05 noiembrie 2019, intimatul-pârât Muncipiul Bucureşti, prin primarul general, a depus întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului, pentru imposibilitatea încadrării, în motivele de casare, a aspectelor redate prin memoriul de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei atacate.
La data de 29 octombrie 2019, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.
Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, recursul nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, fiind declarat împotriva unei hotărâri definitive, care pune în discuţie intervenirea exproprierii de fapt.
Totodată, s-a reţinut că, în subsidiar, în ipoteza în care completul de filtru va aprecia că nu sunt incidente dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., în temeiul art. 493 C. proc. civ. va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul- reclamant în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Completul de filtru nr. 10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.
Raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 13 martie 2020 (conform dovezilor aflate la filele x), iar, la data de 23 martie 2020, recurentul-reclamant a depus punct de vedere la raport prin care a susţinut că, în mod greşit, s-a reţinut că obiectul pricinii vizează o expropriere pentru cauză de utilitate publică, şi, pe cale de consecinţă, decizia curţii de apel nu este susceptibilă de recurs.
Examinând recursul, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia inadmisibilităţii recursului reţinută prin raport, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ.:
"Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege, sunt supuse recursului".
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) - j), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel in cazurile în care legea prevede ca hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".
În conformitate cu dispoziţiile art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.:
"(1) Dispoziţiile art. 483 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, se aplică proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2016. (2) În procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2015 nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."
Termenul prevăzut la art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013 a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015, respectiv prin O.U.G. nr. 95/2016, până la 1 ianuarie 2019.
În speţă, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 ianuarie 2014, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, Primăria Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii la declanşarea procedurilor privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, respectiv la emiterea deciziei de expropriere şi a hotărârii de acordare a despăgubirilor cu privire la terenul situat în str. x, Bucureşti, să se constate că reclamantul este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de terenul în suprafaţă de 6075 mp situat la adresa amintită, fără a se urma procedura de expropriere şi fără o justă şi prealabilă despăgubire, potrivit art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994 şi art. 481 din vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) Noul C. civ.).
Prin decizia civilă nr. 256 din 20 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a reţinut că cererea dedusă judecăţii are ca fundament juridic o expropriere de fapt, arătându-se că cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Burghelea contra României îşi găsesc aplicabilitatea în speţa de faţă, întrucât este vorba despre o deposedare a reclamantului de terenul proprietatea sa, fără emiterea de către autoritatea publică a unui act de expropriere.
Astfel, instanţa de apel a reţinut că în temeiul art. 44 alin. (3) din Constituţia României, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, aplicabilă în considerarea art. 20 din Constituţia României şi art. 4 C. civ., persoana privată de proprietatea sa prin actele sau măsurile unei autorităţi are dreptul la despăgubire, indiferent dacă este vorba de o expropriere dispusă şi realizată în temeiul legii sau de o expropriere de facto, efectuată în afara cadrului legal sau fără parcurgerea de către expropriator a procedurii reglementate de legea specială.
Din perspectiva celor ce preced, faţă de natura pretenţiei deduse judecăţii, respectiv litigiu având ca obiect expropriere de facto, Înalta Curte reţine că pretenţia dedusă judecăţii se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., conform cărora hotărârile pronunţate în materie de expropriere nu sunt supuse recursului.
Prin reglementarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în materie de expropriere, legiuitorul nu a făcut distincţie între exproprierile în fapt (cum este cea în speţă), exproprierile în care s-a urmat procedura prevăzută de lege ori cele în care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant în cadrul acestei proceduri.
Ca atare, în aplicarea principului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ("unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă"), Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în fond, în materia exproprierii, introduse după data intrării în vigoare a C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv 15 februarie 2013, nu sunt susceptibile de recurs. Or, astfel cum s-a arătat, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 17.01.2014.
Astfel, coroborând dispoziţiile art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care stipulează că sunt hotărâri definitive cele date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele ale art. 483 alin. (2) C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 2/2013, conform cărora nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în materie de expropriere, rezultă că decizia nr. 256 din 20 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă este definitivă, nefiind supusă căii de atac a recursului.
Cu referire la susţinerile recurentului-reclamant din cuprinsul punctului de vedere la raport (fila x), prin care s-a arătat, în esenţă, că în mod greşit s-a reţinut prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă o cerere de expropriere, întrucât contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului care face obiectul celui de-al treilea capăt de cerere a fost întemeiat pe prevederile art. 998-999 din C. civ., Înalta Curte reţine că aşa cum rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată, aflată la dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Bucureşti, volumul I, reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la declanşarea procedurilor pentru exproprierea pentru cauză de utilitate publică şi obligarea acestora la emiterea deciziei de expropriere şi a hotărârii de acordare de despăgubiri cu privire la terenul situat în str. x, Bucureşti, respectiv constatarea că reclamantul este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică de terenul în suprafaţă de 6075 mp situat la adresa amintită, fără a se urma procedura de expropriere şi fără o justă şi prealabilă despăgubire, potrivit art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, art. 481 vechiul C. civ. (art. 863 lit. b) Noul C. civ..).
Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că în susţinerea tezei potrivit căreia decizia curţii de apel ar fi susceptibilă de recurs, recurentul-reclamant se prevalează de dispoziţii legale a căror incidenţă este contestată prin chiar motivele de recurs. Astfel, pe de o parte, prin memoriul de recurs, acesta critică soluţia din apel din perspectiva raportării la prevederile legale care reglementează condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, art. 998-999 din C. civ., fără a fi analizată cauza şi din perspectiva dispoziţiilor art. 480 din acelaşi act normativ, iar, pe de altă parte, prin punctul de vedere la raport, invocă faptul că acţiunea a fost întemeiată pe prevederile care reglementează răspunderea civilă delictuală, astfel cum susţine că a precizat la termenul din 11 aprilie 2014, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Analizând înscrisurile aflate la dosarul cauzei, se constată că în faţa Tribunalului Bucureşti, la termenul din 11 aprilie 2014, recurentul-reclamant a precizat că solicită şi acordarea de despăgubiri pentru faptele pretins ilicite ale pârâţilor, iar la termenul din 31 mai 2016, a renunţat la capătul de cerere privind demararea procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică, şi a menţinut solicitarea de constatare a intervenirii unei exproprieri de fapt.
Or, renunţarea reclamantului la capătul de cerere privind demararea de către pârâţi a procedurilor de expropriere pentru cauză de utilitate publică cu privire la imobilul în litigiu, nu este suficientă pentru a putea fi reţinută o modificare a obiectului cauzei deduse judecăţii de vreme ce reclamantul şi-a menţinut, aşa cum chiar acesta declară, prin punctul de vedere la raport, capătul de cerere privind constatarea intervenirii unei expropieri de fapt, ceea ce atrage incidenţa prevederilor legale evocate; pe cale de consecinţă, cererea de chemare în judecată este subsumată sub aspectul obiectului unei cereri în materie de expropriere.
Cu referire la împrejurarea că în dispozitivul hotărârii atacate s-a menţionat că hotărârea este susceptibilă de recurs în termen de 30 zile de la comunicare, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 457 alin. (1) C. proc. civ. care reglementează principiul legalităţii căilor de atac, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:
"Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege."
Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu pot folosite alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie reţinând că împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.
Pentru considerentele expuse, având în vedere dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., raportat la prevederile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 256 A din data de 20 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 256 A din data de 20 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca inadmisibil.
Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2020.