Admissibility of constitutional review in objection to cancellation proceedings requiring direct link to procedural outcome

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., în conformitate cu care, prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) pct. b din C. proc. civ., hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, la data de 17 decembrie 2019, sub nr. x/2019, petenta S.C. A. S.R.L. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei civile nr. 856 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în dosarul nr. x/2017, în temeiul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.

Prin cererea formulată la termenul din 21 mai 2020, contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 1 lit. d), art. 3 şi art. 4 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului şi la dispoziţiile art. 4 din Legea 213/1998.

În motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, contestatoarea a arătat că normele criticate încalcă principiul neretroactivităţii legii, reglementat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, principiul egalităţii în fata legii, prevăzut de art. 16 din Constituţie, dreptul la proprietate privată, recunoscut de art. 44 din Constituţie, art. 20 coroborat cu art. 148 din Constituţie si cu art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea din data de 21 mai 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea contestatoarei S.C. A. S.R.L. de sesizare a Curţii Constituţionale.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că în cauză, nu sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, în sensul că nu este îndeplinită cerinţa ca dispoziţiile legale reclamate ca fiind neconstituţionale să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în raport de cadrul procesual şi stadiul concret al cauzei.

Împotriva încheierii din 21 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019 a formulat recurs contestatoarea S.C. A. S.R.L.. Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 05 iunie 2020 şi repartizat aleatoriu completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, completată ulterior la data de 02 iunie 2020, contestatoarea a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi trimiterea cauzei, pentru rejudecarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, în raport de prevederile art. 497 din C. proc. civ.

În susţinerea căii de atac, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 5 şi 8 din C. proc. civ., contestatoarea a arătat, în esenţă, următoarele:

Încheierea recurată a fost pronunţată cu încălcarea competenţelor recunoscute exclusiv instanţei de control constituţional, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, analizând pe fond excepţia de neconstituţionalitate invocată în condiţiile în care această competenţă îi revine exclusiv Curţii Constituţionale.

A fost încălcat dreptul contestatoarei la pregătirea şi susţinerea apărărilor, precum şi dreptul la un proces echitabil, reglementat şi garantat de prevederile art. 6 din CEDO, din perspectiva în care instanţa s-a pronunţat cu privire la excepţia de inadmisibilitate a sesizării, pe care a invocat-o din oficiu, ulterior închiderii dezbaterilor, fără a fi pusă în discuţia contradictorie a părţilor, iar timpul de susţinere al cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a fost în mod nepermis limitat, critică subsumată motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin nesocotirea normelor legale care reglementează competenţa ce revine exclusiv Curţii Constituţionale, instanţa curţii de apel a pronunţat o hotărâre străină de natura cauzei, ceea ce atrage aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Curtea de apel Iaşi a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992; contrar reţinerilor instanţei, în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale, în sensul în care excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în faţa instanţei civile, de către una dintre părţi, vizează prevederi legale în vigoare, iar textele legale invocate nu au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate.

De asemenea, examinarea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale presupune întrunirea condiţiilor prevăzute de art. 32 din C. proc. civ., condiţii care sunt îndeplinite în speţă.

În ceea ce priveşte obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, acesta vizează norme legale care, deşi abrogate, continuă să îşi producă efectele juridice, contrar reţinerilor curţii de apel care a apreciat că nici din această perspectivă nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Privitor la necesitatea existenţei unei legături între norma criticată pentru neconstituţionalitate şi cauza dedusă judecăţii instanţei în faţa căreia s-a formulat sesizarea, aceasta reiese din "analiza concretă a particularităţilor speţei, prin evaluarea incidenţei textului legal criticat cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.", argumentată de amplele trimiteri atât la jurisprudenţa instanţei supreme cât şi a celei de contencios constituţional .

Analizând criticile deduse judecăţii, în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În exercitarea prezentei căi de atac, contestatoarea s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost invocat pur formal, contestatoarea neindicând norma de competenţă de ordine publică eludată de către instanţă la pronunţarea încheierii recurate şi nici nu a putut fi identificată, în condiţiile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., încălcarea de către curtea de apel a vreunei norme care să reglementeze competenţa de ordine publică.

Privitor la motivul de casare, vizat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Pct. 4 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează cazul în care hotărârea judecătorească a fost pronunţată ca urmare a unei imixtiuni a instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Potrivit alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, în situaţia în care excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Ca atare, instanţa este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate pe care trebuie să le îndeplinească cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Aşadar, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanţei - de a putea respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate - este limitată de dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

Ca atare, în speţă, nu se poate reţine o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, aşa cum se susţine prin motivele de recurs.

Privitor la incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art, 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva limitării timpului în susţinerea cererii, Înalta Curte reţine din conţinutul încheierii recurate că la termenul din 21 mai 2020, contestatoarea a fost reprezentată de avocat B. care a pus concluzii ample cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale nu este consecinţa invocării din oficiu a unei asemenea excepţii, aşa cum în mod greşit se susţine, ci a faptului că s-a constat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Din această perspectivă, nelegalitatea procedurală alegată de contestatoare nu este una fondată.

Deşi îşi fundamentează, în drept, exercitarea căii de atac şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în cuprinsul memoriului de recurs contestatoarea nu aduce nicio critică care să susţină o eventuală nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei a încheierii recurate, context în care Înalta Curte, constată că acest motiv de recurs a fost invocat pur formal.

În ceea ce priveşte motivul de recurs dezvoltat de contestatoare, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, în sensul că excepţia invocată are legătură cu soluţionarea cauzei, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

În speţă, contestatoarea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. d). art. 3 şi art. 4 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului şi a dispoziţiilor art. 4 din Legea 213/1998.

Înalta Curte constată ca fiind juste ambele argumente reţinute prin considerentele încheierii atacate, observându-se, în acelaşi timp, că prin niciuna din criticile recursului nu a fost demonstrat caracterul nelegal al acestora.

Cu referire la condiţia legăturii între norma criticată pentru neconstituţionalitate şi cauza dedusă judecăţii instanţei în faţa căreia s-a formulat sesizarea, condiţia de admisibilitate impusă prin norma art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 nu poate fi considerată ca îndeplinită.

În esenţă, în aprecierea caracterului inadmisibil al sesizării, instanţa care a pronunţat încheierea atacată cu prezentul recurs a reţinut că normele a căror neconstituţionalitate a fost invocată, respectiv art. 1 lit. d), art. 3 şi art. 4 din O.G. nr. 128/1998 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor legal confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, respectiv dispoziţiile art. 4 din Legea 213/1998 nu au legătură cu soluţionarea contestaţiei în anulare, în cadrul căreia au fost invocate prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ.. De asemenea, s-a arătat că motivele invocate în susţinerea sesizării de neconstituţionalitate constituie, în realitate, veritabile argumente pe fondul pricinii, şi nu vizează cazurile de contestaţie în anulare, titularii acestei căi extraordinare de atac, termenul de declarare sau procedura de judecată.

Astfel, se observă că argumentele invocate de contestatoare în susţinerea sesizării sunt toate legate de elementele particulare ale litigiului, arătându-se că prevederile legale din cuprinsul O.G. nr. 128/1998 şi cele din Legea nr. 213/2018, în interpretarea cărora instanţa de recurs a reţinut că orice bun revendicat ar putea constitui proprietatea privată a statului, în mod automat, fără derularea unei proceduri de inventariere sau notare în cartea funciaă, contravin prevederilor constituţionale care garantează neretroactivitatea legii, egalitatea în faţa legii, dreptul la proprietate privată şi interzicerea exproprierii pentru cauză de utilitate publică, fără o justă şi prealabilă despăgubire.

Se deduce astfel, că argumentele de neconstituţionalitate avute în vedere de autorul sesizării sunt strict legate de modul efectiv în care dispoziţiile O.G. nr. 128/1009 şi Legea nr. 213/1998 au fost interpretate şi aplicate la cazul concret dedus judecăţii, în recurs, constituind veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate în dosarul de fond, aspecte a căror soluţionare excede procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare prevăzute de art. 503-508 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că, în mod corect, curtea de apel a reţinut faptul că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, care impune ca dispoziţia legală criticată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 21 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2020.