Contestație în anulare dismissed: heirs not formally admitted in regression suit against deceased co-debitor

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin decizia civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 2 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2016.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 14 iulie 2016, reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu pârâţii B. şi A., a formulat acţiune în regres, prin care a solicitat obligarea celor doi foşti salariaţi la plata sumei de 260.645 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1201 din 3 octombrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 260.645 RON.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâţii A. şi B..

La data de 10 februarie 2017, în cursul soluţionării apelului, apelantul-pârât B. a decedat.

Prin încheierea din 13 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a suspendat judecata apelului, în temeiul art. 412 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la introducerea în cauză a moştenitorilor apelantului B..

Ulterior, intimata-reclamantă Agenţia pentru Plăţi şi Inspecţie Socială a Municipiului Bucureşti a depus cerere de repunere a cauzei pe rol, prin care a solicitat şi disjungerea cauzei cu privire la pârâtul decedat B. şi continuarea judecăţii cu pârâta A..

La data de 11 septembrie 2018, instanţa a rămas în pronunţare asupra cererii de repunere pe rol şi a amânat pronunţarea, iar prin încheierea din 2 octombrie 2018, curtea de apel a respins cererea de repunere pe rol şi a menţinut măsura suspendării judecăţii apelurilor.

Împotriva încheierii din data de 2 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2016, a declarat recurs pârâta A. susţinând că, în mod greşit, instanţa a respins cererea de repunere pe rol şi a dispus disjungerea cauzei, întrucât de la data suspendării şi până la data cererii de repunere pe rol au fost întreprinse toate măsurile în vederea indicării moştenitorilor defunctului B..

În ceea ce priveşte critica referitoare la respingerea cererii de repunere pe rol a cauzei, în mod legal şi cu aplicarea corectă a prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., curtea de apel a reţinut că nu sunt întrunite condiţiile pentru repunerea pricinii pe rol şi continuarea judecăţii, având în vedere că la dosar nu au fost depuse înscrisurile din care să reiasă calitatea de moştenitori ai pârâtului B., simpla indicare a acestora nefiind o condiţie suficientă pentru încetarea măsurii suspendării.

Privitor la cererea de disjungere, s-a arătat că această măsură procedurală nu poate fi dispusă mai înainte de repunerea pe rol a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. împotriva încheierii din 2 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2016.

La data de 12 martie 2020, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrată contestaţia în anulare formulată de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 56 din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016, care a fost repartizată, spre soluţionare, completului de filtru nr. 10.

În susţinerea căii de atac, întemeiate în drept pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., contestatoarea A. a arătat următoarele:

Soluţia instanţei de recurs a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., reţinând în mod eronat că reluarea judecăţii pricinii este condiţionată de depunerea la dosarul cauzei a dovezilor care să ateste calitatea de moştenitori ai defunctului B..

De asemenea, instanţa de recurs a omis să se pronunţe cu privire la motivul de recurs prin care a criticat soluţia curţii de apel de respingere a cererii de repunere pe rol a cauzei din perspectiva încălcării dreptului la apărare, faţă de împrejurarea că procedura de citare a acesteia în faţa Tribunalului Bucureşti nu a fost legal îndeplinită.

Examinând motivele de contestaţie în anulare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, ce poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuţie probleme de fond ori săvârşirea unor pretinse greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Contestaţia în anulare, reglementată de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., priveşte hotărârile pronunţate de instanţele de recurs şi poate fi introdusă: atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, respectiv, când instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen.

Cu referire la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală anterior menţionată vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar pentru verificarea acestor situaţii nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Aceasta deoarece contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, şi nu de reformare a unei decizii definitive, ceea ce înseamnă că nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a pune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greşeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanţă cererii de recurs.

În speţă, contestatoarea a menţionat că instanţa de recurs a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. săvârşind o eroare materială în sensul art. 503 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri ale contestatoarei nu pot fi primite, întrucât nu conturează o greşeală care să poată fi încadrată în rândul celor pentru care art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. deschide calea contestaţiei în anulare şi care au în vedere exclusiv erorile materiale ce ţin de judecata formală a recursului.

De altfel, cu ocazia dezbaterilor asupra contestaţiei în anulare, contestatoarea a precizat că aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de recurs a prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. nu vizează o greşeală materială, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., ci o greşeală de judecată.

Motivul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. are ca situaţie premisă neexaminarea unor motive de recurs, înţelese ca motive de casare sau modificare, aşa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. şi sancţionează cu retractarea hotărârii omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu a fiecărui argument de fapt şi de drept invocat în susţinerea acestora.

Din conţinutul cererii de recurs, Înalta Curte constată că, în esenţă, pârâta a criticat soluţia curţii de apel susţinând că în mod greşit instanţa a respins cererea de repunere pe rol, apreciind, totodată, că măsura disjungerii cauzei este una care se impune în respectarea dreptului la apărare, având în vedere nelegala sa citare la judecată în faţa Tribunalului Bucureşti.

Analizând decizia civilă nr. 56 din 16 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, se constată că instanţa a reţinut că, din interpretarea prevederilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ. rezultă că la redeschiderea procesului nu este suficient să se indice anumite persoane ca fiind moştenitori ai părţii decedate, ci trebuie dovedită calitatea lor, fie prin depunerea certificatului de moştenitor, cum este el definit de art. 116 din Legea nr. 36/1995, fie prin depunerea de acte de stare civilă în dovedirea acestei calităţi. A mai reţinut instanţa de recurs că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru repunerea cauzei pe rol, sens în care este legală măsura curţii de apel de respingere a cererii de repunere a cauzei pe rol, măsurile întreprinse de părţi, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv, răspunsul Uniunii Naţionale a Notarilor Publici şi relaţiile de la Evidenţa Persoanei, neconstituiind în realitate "arătarea moştenitorilor", ci doar demersuri efectuate în acest sens. De asemenea, a constatat că nefiind întrunite condiţiile privind repunerea pe rol a cauzei, nu se pot dispune alte măsuri procedurale, cum ar fi disjungerea cauzei.

Aşadar, instanţa de recurs reţinând corecta aplicare a dispoziţiilor art. 415 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., a apreciat că măsura disjungerii nu se poate dispune mai înainte de repunerea pe rol a cauzei, dând astfel dezlegare criticii referitoare la măsura disjungerii în susţinerea căreia a fost invocat argumentul privitor la pretinsa încălcare a dreptului la apărare.

Sub un alt aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a arătat că, potrivit art. 103 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, orice persoană interesată poate solicita deschiderea succesiunii, astfel că, pe cale de consecinţă, se poate aprecia că s-a răspuns în mod implicit criticii referitoare la respectarea dreptului la apărare al contestatoarei, având în vedere că aceasta ar putea justifica un interes (în considerarea coparticipării procesuale) în deschiderea succesiunii codebitorului solidar.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare declarată de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 56 din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare declarată de pârâta A. împotriva deciziei civile nr. 56 din 16 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2020.