RCA insurance late payment penalties triggered by insurer's failure to issue liability offer within statutory three-month deadline, regardless of pending criminal investigation

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 3 aprilie 2018, reclamantul A. a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtei B. S.A., prin corespondentul său pe teritoriul României, C. S.R.L., la plata sumei de 4.757,82 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, şi a sumei de 300.000 RON, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier din data de 23.06.2016;

- obligarea pârâtei B. S.A., prin corespondentul său pe teritoriul României, C. S.R.L., la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% din sumele indicate anterior, de la data de 12.09.2017 şi până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale;

- obligarea pârâtei B. S.A., prin corespondentul său pe teritoriul României, C. S.R.L., la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud

Prin sentinţa civilă nr. 884/F din 17 decembrie 2018, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a admis în parte acţiunea civilă formulată de A., a obligat pârâta asigurător să plătească reclamantului suma de 60.000 RON daune morale şi penalităţi de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere la suma anterior acordată, începând cu suma de 12.09.2017 şi până la data plăţii efective.

A respins celelalte pretenţii formulate de reclamant.

A obligat pârâta asigurător să plătească reclamantului suma de 500 RON cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 116A din 23 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. şi pârâta S.C. B. S.A. împotriva sentinţei nr. 884/F din 17.12.2018 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud în dosarul nr. x/2018, pe care a menţinut-o.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. S.A., prin care solicită casarea în parte a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs pârâta arată că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 37, 38, 45 şi art. 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014.

Învederează recurenta că şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile anterior invocate şi a făcut o ofertă rezonabilă încă de la data de 18.09.2017, nefiind în culpă astfel încât să datoreze penalităţi de întârziere începând cu data de 12.09.2017 şi până la data plăţii efective.

Dispoziţiile art. 37 alin. (1) şi (2) din Norma ASF trebuie interpretate în sensul că asigurătorul datorează despăgubiri dacă nu formulează o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni de la avizare numai în situaţia în care la dosar există documente din care rezultă răspunderea asiguratului şi accidentul nu face obiectul unor cercetări efectuate de autorităţile competente. În cazul de faţă, în care accidentul a făcut obiectul unor cercetări efectuate de autorităţi, asigurătorul era obligat să aştepte finalizarea acestora, termenul de 3 luni începând să curgă de la acest din urmă moment. Această interpretare rezultă şi din coroborarea dispoziţiilor art. 37 alin. (1) lit. a) şi alin. (4) cu cele ale art. 45 şi art. 46 pct. 3 din Normă.

În concluzie, susţine că termenul de 3 luni pentru soluţionarea cererii de despăgubire nu putea curge de la data avizării daunei, când cercetările nu erau finalizate şi nu existau documente privind răspunderea asiguratului, ci numai de la întocmirea acestor documente, deci de la data de 31.07.2017, când a fost emisă ordonanţa de clasare.

În sprijinul raţionamentului expus invocă, cu titlu de jurisprudenţă, deciziile nr. 538/2019, nr. 983/2018 ale secţiei I civile a Înaltei Curţi, deciziile nr. 161/2017, 2977/2014 ale secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi, precum şi o serie de decizii ale Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Suceava.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 4 februarie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta Societatea B. S.A. împotriva deciziei nr. 116/A din 23 mai 2019 a Curţii de Apel Cluj, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 3 martie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică. Cauza a fost amânată succesiv până la 16 iunie 2020, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează faptul că recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei Curţii de Apel Cluj, doar în privinţa soluţiei de menţinere a soluţiei Tribunalului Bistriţa-Năsăud asupra cererii reclamantului vizând acordarea penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data de 12.09.2017 şi până la data plăţii.

Astfel, în susţinerea motivelor de recurs, susceptibile de încadrare în cazul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Societatea B. S.A. critică modalitatea de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 37, 38, 45 şi 46 pct. 3 din Norma ASF nr. 23/2014, susţinând, în esenţă, că termenul de 3 luni pentru soluţionarea cererii de despăgubire nu putea curge de la momentul avizării daunei, în condiţiile în care nu avea toate elementele necesare stabilirii răspunderii şi cuantificării prejudiciului, ci doar de la data de 31.07.2017, care coincide cu momentul finalizării cercetării penale. Totodată, chiar în situaţia în care s-ar admite teza potrivit căreia asigurătorul avea obligaţia de a formula un răspuns în termenul de 3 luni de la avizare, acesta ar datora penalităţi cel mult pentru cele 6 zile de întârziere în formularea ofertei de despăgubire.

Contrar susţinerilor recurentei referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 37 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 23/2014 cu privire la momentul de la care curge termenul de 3 luni menţionat în cuprinsul acestora, în acord cu raţionamentul instanţei de apel, Înalta Curte constată că textul legal antemenţionat are un conţinut explicit, în cuprinsul acestuia prevăzându-se în mod expres că, "în termen de cel mult 3 luni de avizarea producerii evenimentului asigurat, asigurătorul RCA este obligat" fie să răspundă asiguratului prin formularea unei oferte de despăgubire justificate, fie să notifice părţii motivele pentru care cererea nu a aprobat, în totalitate sau în parte, pretenţiile celui păgubit.

Astfel, legea stabileşte coordonatele în care trebuie îndeplinită obligaţia de despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de soluţionare a cererii de despăgubire şi procedura necesar a fi respectată, sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii fiind prevăzută la art. 37 din aceeaşi normă, sub forma unor penalităţi de întârziere.

În speţă, s-a reţinut că cererea de despăgubire a fost formulată la 12 iunie 2017, astfel cum reiese din dovezile aflate la dosarul instanţei de fond, iar pârâta a răspuns solicitării acestuia abia la 18 septembrie 2017, cu depăşirea termenului de 3 luni de la momentul avizării daunei.

Neîndeplinirea obligaţiei pe care legea a stabilit-o în sarcina asigurătorului, aceea de exprimare a unei manifestări de voinţă cu privire la pretenţiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat în termenul de 3 luni de la înregistrarea unei atare cereri a condus la naşterea dreptului asiguratului de a obţine penalităţile de întârziere, în temeiul prevederilor art. 38 din acelaşi act normativ.

Astfel, orice raportare a recurentei la data de 18 septembrie 2017, care este ulterioară termenului prevăzut de art. 37 din Norma ASF, nu prezintă relevanţă, pentru considerentele anterior menţionate.

Cât priveşte dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 evocate de recurenta-pârâtă, este în spiritul unei interpretări logice a textului ca în ipoteza în care asigurătorul nu a solicitat în scris documente suplimentare celor ataşate cererii de despăgubire şi nici nu a notificat reclamantului respingerea totală sau parţială a pretenţiei din cererea de despăgubire, scadenţa obligaţiei de plata a despăgubirii să nu poată fi stabilită în considerarea reperului "data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de angajator".

Aşadar, recurentul nu poate invoca în favoarea sa dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 dat fiind că nu a întreprins, în termenul prevăzut la alin. (1), demersul de a comunica solicitantului reclamant imposibilitatea de stabilire a elementelor răspunderii pe baza înscrisurilor anexate cererii de despăgubire, şi nici nu a solicitat reclamantului documente suplimentare, sugerând prin conduita adoptată suficienţa elementelor necesare în vederea stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei.

Totodată, nici dispoziţiile art. 46 pct. 3 din Norma ASF nu pot fi aplicabile speţei în condiţiile în care prin aceste norme se reglementează ipoteza stabilirii despăgubirii pe cale judiciară, pentru motivele strict enumerate ("nu se pot trage concluzii cu privire la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, la cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi la cuantumul prejudiciilor produse"), iar în speţă nu s-au reţinut asemenea motive de natură a constitui pentru recurentă un impediment pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de art. 37 alin. (1) din Norme.

Recurenta-pârâtă nu poate să-şi invoce propria culpă în eşuarea procedurii amiabile pentru a obţine avantajul scutirii de la plata penalităţilor de întârziere sau acordarea acestora numai până un anumit moment, atât timp cât stabilirea despăgubirii pe cale judiciară se datorează exclusiv pasivităţii manifestate de aceasta în termenul de 3 luni de la avizarea daunei.

În ceea ce priveşte deciziile de speţă invocate de recurentă în fundamentarea criticilor formulate, acestea nu pot fi avute în vedere spre a stabili nelegalitatea deciziei ce face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs.

Fără a nega importanţa unei jurisprudenţe unitare pe probleme determinate de drept, trebuie menţionat că astfel de decizii, fără caracter obligatoriu pentru instanţe învestite cu cauze similare, au caracter orientativ pentru aceste instanţe.

Pe de altă parte, hotărârile judecătoreşti invocate vizează ipoteze diferite de cea în litigiu (în acele dosare fie asigurătorul a făcut o ofertă de despăgubire în termenul de 3 luni, însă nu a existat un acord între părţi cu privire la suma propusă, fie asigurătorul a solicitat documente suplimentare, pe când în prezenta speţă, aşa cum s-a reţinut anterior, asigurătorul a formulat un răspuns tardiv, admiţând implicit suficienţa elementelor necesare în vederea stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, prin nesolicitarea completării dosarului de daună) context în care nu pot constitui suportul constatării nelegalităţii deciziei pronunţate de instanţa de apel în cauza pendinte.

Pentru considerentele arătate, constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care a fost întemeiat prezentul recurs, nu este incident în cauză, întrucât decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale pe care recurenta le-a evocat, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat recursul declarat de pârâta Societatea B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Societatea B. S.A. împotriva deciziei nr. 116/A din 23 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2020.