Inopposability of inter vivos land transfers to state tax claims under Civil Code Art. 1562
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeals filed by two debtors, upholding the lower court’s decision that declared a 2016 inter vivos sale of real estate inopposable to the public financial administration creditor, thereby allowing the creditor to pursue the assets for the satisfaction of a tax debt. The dispute centered on a revocatory action initiated by the state administration against individuals who had transferred agricultural land to a third party at a price alleged to be below market value, with the appellants arguing that the transfer was a bona fide transaction between inter vivos parties where the buyer lacked knowledge of the debt, and further contesting procedural violations regarding short appeal deadlines and alleged contradictions between the appellate court's intermediate decision annulling the first-instance judgment and its subsequent decision on the merits. The Court held that the lower court correctly applied the rule allowing the intervention of a particular successor under Article 39 of the Code of Civil Procedure, which applies to inter vivos transfers as well as those for cause of death, and found no procedural violation since the appellants had effectively exercised their right of defense by filing statements of defense within the adjusted timeframes. The Court rejected the claim that the lower court’s motivation was contradictory or subjective, clarifying that the two appellate decisions addressed distinct procedural stages (control of legality versus re-judgment of the merits), and affirmed that the finding of bad faith and asset diminution was a valid factual evaluation of evidence, specifically that the assets were sold at a significant discount shortly after acquisition, consistent with Article 1562 of the Civil Code.
Legislator headnote
AI generatedart. 204 C. proc. civ, art. 475 C. proc. civ, art. 201 C. proc. civ, art. 1562 C. civ, art. 14 C. civ, art. 485 alin. (1) din C. proc. civ; Inopposability of inter vivos land transfers to state tax claims under Civil Code Art. 1562: The dispute centered on a revocatory action initiated by the state administration against individuals who had transferred agricultural land to a third party at a price alleged to be below market value, with the appellants arguing that the transfer was a bona fide transaction between inter vivos parties where the buyer lacked knowledge of the debt, and further contesting procedural violations regarding short appeal deadlines and alleged contradictions between the appellate court's intermediate decision annulling the first-instance judgment and its subsequent decision on the merits. The Court held that the lower court correctly applied the rule allowing the intervention of a particular successor under Article 39 of the Code of Civil Procedure, which applies to inter vivos transfers as well as those for cause of death, and found no procedural violation since the appellants had effectively exercised their right of defense by filing statements of defense within the adjusted timeframes. The Court rejected the claim that the lower court’s motivation was contradictory or subjective, clarifying that the two appellate decisions addressed distinct procedural stages (control of legality versus re-judgment of the merits), and affirmed that the finding of bad faith and asset diminution was a valid factual evaluation of evidence, specifically that the assets were sold at a significant discount shortly after acquisition, consistent with Article 1562 of the Civil Code.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedProcedural basis cited in the dispositive to order the dismissal of the appeals as unfounded.
Full text
Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub numărul x/2016, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B., să se dispună revocarea următoarelor acte juridice:
- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.06.2016 încheiat între pârâţi cu privire la imobilul situat în Predeal, str. x, corp A înscris în Cf x Predeal cu nr. cad. x;
- Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.06.2016 încheiat între pârâţi cu privire la imobilele din intravilanul oraşului Râşnov, respectiv terenul înscris în Cf x Râşnov cu nr. cad. x - teren arabil de 1000 mp împreună cu cota de 15/96 din terenul înscris în CF x Râşnov cu nr. cad. x, teren arabil în suprafaţă totală de 23030mp şi terenul arabil de 1217 mp înscris în Cf x Râşnov, cu nr. cad. x; cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1562 şi următoarele C. civ.
Reclamanta a depus o completare a cererii prin care, în contradictoriu cu pârâtele C. şi D., a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.01.2017 de E. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/24.06.2016 de F. şi obligarea pârâtului B. la plata sumei de 13.813 euro reprezentând contravaloarea imobilului cu nr. cad. xteren arabil înscris în CF x Râşnov.
Prin încheierea din 15.10.2018, Tribunalul Braşov a respins excepţia prematurităţii cererii şi cererea de decădere a pârâtei C. din dreptul de a invoca excepţii.
A fost admisă excepţia tardivităţii completării cererii depusă de reclamantă la data de 16.10.2017, reţinându-se că posibilitatea completării cererii este recunoscută de art. 204 C. proc. civ. numai până la primul termen de judecată, care în cauză a fost marcat la data de 13.03.2017. Faţă de această soluţie, instanţa nu a mai pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâta C. şi excepţia inadmisibilităţii completării cererii.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 240/S din data de 16 noiembrie 2018, Tribunalul Braşov a respins acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov; a fost respinsă ca tardivă cererea depusă de reclamantă în completarea cererii introductive şi a fost obligată reclamanta la plata sumei de 2953 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta D..
3. Hotărârile pronunţate în apel:
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 15.10.2018 pronunţate de către Tribunalul Braşov, a declarat apel reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.
Prin decizia civilă nr. 330/Ap din 13 martie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul astfel declarat împotriva sentinţei civile nr. 240/2018 a Tribunalului Braşov, pe care a anulat-o. A fost stabilit termen la data de 10.04.2019, pentru soluţionarea procesului.
În rejudecarea acţiunii, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, prin decizia nr. 765/Ap din 5 iunie 2019, a admis în parte acţiunea, declarând ca fiind inopozabil faţă de reclamantă contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/07.06.2016 la BNP E.; au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantei.
Au fost obligaţi pârâţii A. şi B. la plata sumei de 1.800 RON către reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva acestor două decizii pronunţate de Curtea de Apel Braşov au declarat recurs pârâţii B. şi A..
1. Recurentul B. critică deciziile atacate sub următoarele aspecte:
Prin hotărârea intermediară "de admitere în principiu" a cererii reclamantei, s-au încălcat prevederile art. 201 şi art. 475 C. proc. civ. în sensul că la data de 05.02.2019 s-a emis citaţia având termen de judecata 27.02.2019, iar cererea de apel i-a fost comunicată recurentului abia la data de 09.02.2019, indicându-i-se un termen de 10 zile în care să poată prezenta întâmpinarea în cauza. Or, conform dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ., termenul legal este de 25 de zile, situaţie faţă de care dreptul la apărare şi la un proces echitabil al recurentului au fost îngrădite, ceea ce denota o lipsa de obiectivitate şi imparţialitate în judecarea acestei cauze.
De asemenea termenul de judecată a fost fixat pe data de 10.01.2019, iar Comunicarea hotărârii intermediare - de admitere în principiu - a fost făcuta la data de 12.04.2019.
Pentru aceste motive, dar şi pentru netemeinicia ei, se solicită, în temeiul prevederilor art. 408 alin. (1), pct. 5 noul C. proc. civ., casarea în tot a deciziei Civile 330/Ap/13.03.2019, iar pe fond se solicită respingerea apelului reclamantei ca nelegal şi nefondat.
O altă critică susţinută de acelaşi recurent este în sensul că hotărârea "intermediară" este motivata pe o presupusă încălcare a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) şi (2) noul C. proc. civ., iar Decizia nr. 763/2019 are o cu total altă motivare, judecând fondul cauzei şi admiţând în parte cererea reclamantei.
Astfel, consideră recurentul că instanţa de apel a admis în principiu o cerere de apel pe baza unei motivări greşite, ca mai apoi să rejudece fondul cauzei şi să motiveze anularea soluţiei instanţei de fond pe cu totul alt temei legal, încălcându-se astfel prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.
În opinia recurentului, netemeinicia deciziei nr. 330/2019 rezulta din inaplicabilitatea prevederilor art. 39 alin. (1) şi (2), care se refera doar la vânzarea-cumpărarea prin acte cu titlu particular pentru cauza de moarte, nicidecum prin acte intre vii cu titlu particular - în speţă nefiind vorba de vreun testament sau asigurare de viaţa bunurile au fost dobândite prin contract de vânzare-cumpărare intre vii, neexistând vreo clauza de moarte pentru dobândirea acestora.
In aceste condiţii, consideră că pârâta C. nu putea fi introdusă în cauză legal, iar anularea contractului x/2016 nu-i poate fi opozabila acesteia.
A treia critică formulată de recurentul B. este în sensul că aprecierea instanţei de apel că recurentul pârât l-ar fi ajutat pe pârâtul A., cu buna credinţa şi intenţie, să îşi diminueze patrimoniul în dauna reclamantei ANAF sunt pure speculaţii şi nu au nici o baza legala.
Precizează recurentul că nu a cunoscut vreodată faptul ca A. are vreo datorie la ANAF, drept pentru care a achiziţionat bunurile la preţul cerut de vânzător, preţ pe care el însuşi îl plătise pentru ele, astfel încât consideră că este de neînţeles cum a fost posibila o eventuala micşorare a patrimoniului pârâtului A. iar recurentul B. sa fie facut părtaş la aşa ceva în mod nelegal, calomnios şi abuziv.
Având în vedere că dobândirea acestor terenuri s-a făcut în faţă notarului public, la preţul la care au fost achiziţionate iniţial, o atare împrejurare poate fi de natura sa încalce nicicum prevederile art. 1562 C. civ. Faptul că recurentul a vândut ulterior aceste terenuri la alt preţ nu are nici o relevanta în cauza; din punctul acestuia de vedere respectiva împrejurare se explică prin aceea că a avut noroc.
2. Recurentul-pârât A., critică deciziile pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, sub următoarele aspecte:
Prin hotărârea "de admitere în principiu" a cererii reclamantei şi reţinerea spre judecata a cauzei, instanţa a încălcat regulile de procedura privind citarea şi termenul legal pentru pregătirea apărării, încălcându-i-se astfel dreptul fundamental la apărare precum şi dreptul la un proces echitabil.
Astfel, s-au încălcat prevederile art. 201 şi art. 475 C. proc. civ. în sensul că, la data de 05.02.2019 s-a emis citaţia cu termenul de judecata din data de 27.02.2019, iar cererea de apel a fost comunicată recurentului abia la data de 08.02.2019, cu indicarea unui termen de 10 zile în care să poată depune întâmpinarea, deşi conform dispoziţiilor art. 201 C. proc. civ. termenul legal era de 25 de zile.
Se mai precizează că, ulterior, termenul de judecata a fost fixat pe data de 10.04.2019 iar comunicarea hotărârii intermediare a fost făcuta la data de 11.04.2019, ulterior dându-se un alt termen de judecata în cauză.
Pentru toate aceste motive, dar şi pentru netemeinicia ei, solicită recurentul casarea deciziei civile 3307Ap/13.03.20l9, iar pe fond să se dispună respingerea apelului reclamantei ca nelegal şi nefondat.
Sub un al doilea aspect, recurentul critică deciziile recurate în sensul că decizia intermediara pronunţată de instanţa de apel este motivată pe faptul că ar fi fost încălcate prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) noul C. proc. civ., iar Decizia 765/2019 - prin care aceeaşi instanţă a evocat fondul litigiului - are o cu total altă motivaţie şi nu mai face nici o referire la prevederile art. 39 noul C. proc. civ., care în speţă nici nu se pot aplica.
Astfel a fost "admisă în principiu" o cerere de apel şi s-a anulat sentinţa instanţei de fond în baza unei motivaţii eronate, prin greşita aplicare şi interpretare a legii, ca mai apoi "pe acest temei strâmb" sa rejudece fondul litigios şi să se motiveze anularea soluţiei instanţei de fond pe cu totul alt temei legal.
Face referire recurentul la prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ.
Totodată, arată că este eronată motivarea deciziei civile nr. 330/Ap/2019, în sensul că instanţa de fond ar fi trebuit sa facă aplicarea art. 39 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., astfel ca "admiterea în principiu" a apelului şi casarea hotărârii primei instanţe au fost făcute cu încălcarea şi interpretarea greşita a legii. Prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) se refera doar la situaţia juridica în care transferul dreptului s-ar fi efectuat prin acte cu titlu particular pentru cauza de moarte, nicidecum prin acte intre vii cu titlu particular. Or, intimata C. nu este succesorul nimănui ca sa poată fi introdusa în cauza în baza acestor prevederi legale.
Pe baza unei "motivări strâmbe", Curtea de Apel a reţinut spre judecată cauza şi a emis Decizia nr. 765/2019 fără nici o motivaţie asupra legitimităţii şi legalităţii apelului, ci doar asupra fondului litigios.
Consideră recurentul că motivaţia este şi sub acest aspect pur subiectivă, nefiind susţinută de nicio probă administrată în cauza.
Faţă de aprecierea făcută de Curtea de Apel în sensul că recurentul A., având ajutorul pârâtului B., şi-a diminuat patrimoniul prin faptul ca a achiziţionat 2 terenuri şi le-a vândut pârâtului B. la preţul de achiziţie x şi nu la preţul pieţei -, iar ulterior acesta le-a vândut ia un preţ mult mai mare, recurentul adresează instanţei de recurs întrebarea "cum mi-am diminuat patrimoniul daca patrimoniul a rămas intact, în sensul în care am plătit din patrimoniul personal o suma pentru a cumpăra 2 terenuri şi le-am vândut ulterior pentru aceeaşi suma, aşadar unde este diminuarea patrimoniului.
Faptul ca în teorie as fi putut obţine profit din vânzarea acestora nu înseamnă ca mi-am diminuat patrimoniul!! ".
Consideră recurentul că este rezultă caracterul subiectiv al motivării Deciziei 765/2019 şi din afirmaţia "pur fantasmagorică a Curţii de Apel Braşov în sensul că pârâtul B. avea cunoştinţa de pretinsa datorie a recurentului A. către reclamanta ANAF, acest fapt fiind neadevărat, reclamanta nefăcând dovada faptului ca i-ar fi comunicat vreodată pârâtului B. faptul ca recurentul are vreo datorie neplătită către ANAF.
În ce priveşte constatarea instanţei de apel în sensul că reclamanta ANAF Braşov deţine o creanţa exigibila împotriva recurentului, se arată că la dosar nu exista nici o dovada în acest sens, iar recurentul a solicitat pe tot parcursul procesului ca reclamanta sa-si dovedească presupusa creanţa şi faptul ca i-a fost comunicata legal şi în termen Decizia de Impunere pe care si-au bazat prezenta acţiune. O asemenea dovada nu a fost prezentată.
Chiar Curtea de Apel, în motivarea deciziei atacate, nu spune ca ar fi vorba despre o creanţa certă, ci doar exigibilă.
Concluzionând, arată recurentul că din compararea celor doua decizii pronunţate în cauză de Curtea de apel Braşov - cu nr. 330 şi nr. 765 - se observa ca exista motivaţii total contradictorii.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs invocat de recurentul A. se susţine - în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ. - că:
Decizia 765/2019 este motivata pe faptul ca nu s-a respectat, de către pârâţii A. şi B., principiul bunei credinţe prevăzut de art. 14 C. civ. prin faptul ca ambii au recunoscut ca se cunoşteau şi aveau o relaţie de prietenie iar în virtutea acestei realii au acţionat în scopul de a prejudicia reclamanta.
Consideră recurentul că aceasta prezumţie a fost ridicată la rang de motivaţie absoluta, şi este pur subiectiva şi nedovedită. Reclamanta nu a făcut dovada faptului că cei doi pârâţi recurenţi ar fi stiut de existenta creanţei reclamantei, simpla emitere a unei Decizii de Impunere fără sa fie vreodată comunicata contribuabilului neavând semnificaţia că ea este şi certă.
Se precizează că actele încheiate de către recurent cu pârâtul B. au respectat prevederile art. 18 şi 20 C. civ. privind publicitatea drepturilor, condiţiile şi efectele publicităţii fiind încheiate în faţă notarului public, în timp ce decizia de impunere de care se prevalează reclamanta nu i-a fost comunicata recurentului niciodată, fiind necesar a se observa cine semnează de primirea actelor în 2016 - moment la care recurentul (potrivit propiei afirmaţii) nu se afla în ţară.
De asemenea este criticată Decizia 765/2019 a Curţii de Apel Braşov în sensul că nu face nicio referire la faptul ca precizarea de acţiune a reclamantei apelante - prin care a cerut introducerea în cauza a uneia dintre cumpărătoarele celor 2 terenuri vândute de către pârâtul B. - a fost depusa tardiv.
În acest context, recurentul adresează instanţei de recurs întrebarea "Oare cum se poate dispune anularea contractului asupra acestui teren daca proprietarul terenului nu a fost măcar chemat în judecata legal?".
Totodată se precizează că nu exista disproporţie între preţul plătit de recurent la achiziţia terenurilor în litigiu şi vânzarea acestora care pârâtul B., astfel ca nu poate exista o diminuare a patrimoniului celui dintâi prin vânzarea ce a fost anulata de către Curtea de Apel Braşov
Pentru motivele expuse, susţine recurentul că prevederile art. 1562 C. civ. nu sunt îndeplinite în cauza, astfel cererea reclamantei ar trebui respinsă.
5. Apărările formulate în cauză
Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a formulat întâmpinare la recursurile astfel susţinute, solicitând respingerea acestora.
Intimata reclamnată a invocat şi excepţia nulităţii recursurilor, opinând că motivele expuse în fundamantarea căii de atac reprezintă doar o reiterare a apărărilor formulate în cursul procesului.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 330Ap din 13 martie 2019 şi a deciziei nr. 765Ap din 5 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a fixat termen de judecată la data de 5 mai 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Prin încheierea de admitere în principiu a fost reţinută netemeincia excepţiei nulităţii recursului, apreciindu-se că cererile de recurs conţin şi motive care privesc aspecte de nelegalitate a deciziilor atacate.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor ce au fost formulate înăuntrul termenului imperativ stabilit prin art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la limitele impuse ăprin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Pentru că cele două recursuri conţin critici similare la adresa celor două hotărâri pronunţate de instanţa de apel, Înalta Curte urmează a realiza o analiză comună a acestora.
1. O primă critică susţiniută de recurenţi este în sensul că le-a fost încălcat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil prin aceea că instanţa de apel a redus nejustificat termenul de depunere a întâmpinării la 10 zile, în condiţiile în care legea procedurală stabileşte un termen de 25 zile pentru depunerea acestui act procedural, dar şi că recurenţilor le-au fost comunicate citaţiile pentru primul termen de judecată din apel (din data de 27.02.2019) la data de 08.02.2019, respectiv de 09.02.2019. De asemenea, se susţine că la primul termen de judecată stabilit pentru evocarea fondului pricinii de instanţa de apel, nu se comunicase încă decizia privind anularea hotărârii primei instanţe.
Susţinerile dezvoltate în acest context vizează încălcarea unor norme procedurale imperative, astfel că ele sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare invocat, anume cel reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Din verificarea actelor dosarului de apel, Înalta Curte constată că atât recurentul B. cât şi recurentul A. au depus întâmpinări faţă de apelul declarat de partea pârâtă, acestea fiind înregistrate la instanţă în data de 19.02.2019.
Înalta Curte reţine că ambele întâmpinări depuse astfel conţin apărări de fond corelative criticilor din cererea de apel. Totodată, se constată că recurenţii nu au invocat în faţa instaţei de apel, la primul termen ce a urmat viciului procedural invocat în prezenta cale de atac, faptul că ar fi fost în imposibilitate de formula vreo apărare de fond suplimentară şi concretă, ca şi consecinţă a reducerii termenului de depunere a întâmpinării la 10 zile, deşi - conform art. 178 alin. (2) şi (3) corelat cu art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. - aveau obligaţia de a semnala o atare viciere a drepturilor procedurale la primul termen ce a urmat primirii citaţiei (pentru termenul din data de 27.02.2019) ale cărei neregularităţi sunt relevate prin motivele de recurs.
Pe de altă parte, este esenţial a se observa că nici prin motivele de recurs nu este evidenţiată o situaţie de imposibilitate de a formula şi susţine, în faţa instanţei de apel, anumite apărări în contextul procedurii de judecată derulate în faţa instanţei de apel.
În acest condiţii, simplul fapt al menţionării în citaţia comunicată pentru primul termen de judecată din apel, a unui termen de depunere a întâmpinării cu 5 zile mai mic decât cel - de 15 zile - ce este stabilit pentru judecata în calea de atac a apelului prin art. XV alin. (4) din Legea 2/2013 nu este de natură a evidenţia prin el însuşi o încălcarea a dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil al recurenţilor. În condiţiile în care aceste părţi şi-au exercitat dreptul de a depune întâmpinare şi au avut posibilitatea (ca efect al citării) de a se prezenta la termenul de judecată spre a opune, în faţa instanţei de apel, excepţiile şi apărările pe care le considerau utile propriului interes procesual, nefiind în situaţia în care instaţa de apel să fi aplicat sancţiunea decăderii lor din dreptul de a suţine vreo apărare, se constată că exerciţiul respectivelor drepturi a fost unul concret şi efectiv.
Se cuvine a fi subliniat, în acest context, că termenul de depunere a întâmpinării cu durata de 25 de zile, termen stabilit prin art. 201 alin. (1) din C. proc. civ. - normă la care se raportează recurenţii - este aplicabil la judecata în primă instanţă; pentru judecata în apel, acest termen procedural este supus reglementării speciale din Legea 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.
Nici prevederile art. 475 C. proc. civ., invocate de recurenţi, nu sunt aplicabile litigiului pendinte, ţinând seama de data iniţierii acestui litigiu (noiembrie 2016) şi de prevederile art. XIII-XV din Legea 2/2013 cu modificările ulterior aduse acestor texte legale, norme care au stabilit că aplicarea prevederilor menţionate ale C. proc. civ. se realizează numai proceselor începute ulterior datei de 31.12.2018.
Cât priveşte faptul că recurenţilor le-au fost comunicate la data de 08.02.2019, şi respectiv de 09.02.2019 citaţia pentru termenul din data de 27.02.2019, Înalta Curte constată că situaţia astfel relevată nu evidenţiază vreun viciu de procedură, procedura de citare fiind afectată de viciul nulităţii - în conformitate cu art. 159 din C. proc. civ. - numai în situaţia în care citaţia ar fi comunicată cu mai puţin de 5 zile înaintea termenului de judecată. În speţă, acest termen a fost în mod evident respectat în raport de datele calendaristice pe care recurenţii înşişi le evocă.
Relativ la împrejurarea că la termenul de judecată din 10.04.2019 - termen stabilit pentru evocarea fondului pricinii, subsecvent pronunţării deciziei de admitere a apelului şi reţinere a cauzei spre a fi rejudecată în fond - încă nu se comunicase recurenţilor decizia (intermediară) prin care a fost judecat apelul, Înalta Curte constată că situaţia astfel relevată a determinat amânarea judecării cauzei pentru un nou termen de judecată, din data de 22.05.2019. Ca atare, părţilor li s-a asigurat posibilitatea de a cunoaşte considerentele care au stat la baza deciziei de anulare a sentinţei pronunţate în primă instanţă, şi de a formula şi susţine apărări relative la aspectele litigioase, corespunzător limitelor în care s-a stabilit a se evoca fondul pricinii.
2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, pe care recurenţii l-au subsumat motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se susţine că cele două hotărâri pronunţate de instanţa de apel sunt contradictorii prin aceea că hotărârea prin care a fost evocat fondul cauzei nu reia analiza care se regăseşte în decizia intermediară, prin care a fost anulată hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Situaţia astfel descrisă de recurenţi nu este de natură a reliefa un viciu de nelegalitate în sensul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pentru că cele două hotărâri nu formează un tot unitar, ci ele conţin judecăţi realizate în etape distincte pe care procesul le-a parcurs.
Astfel, prin decizia civilă nr. 330/2019 a fost soluţionat apelul, cale de atac exercitată împotriva sentinţei prin care pricina a fost soluţionată de instanţa ierarhic inferioară - Tribunalul Braşov -, această decizie reflectând controlul judiciar realizat în conformitate cu prevederile art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. asupra unei hotărâri anterior pronunţate. Cea de-a doua decizie pronunţată de instanţa de apel ilustrează o nouă judecată asupra fondului cauzei, ca urmare a invalidării primei judecăţi de fond realizate de tribunal, corespunzător competenţei atribuite în mod derogatoriu instanţei de apel, prin art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ., de a evoca fondul.
Ţinând seama de menţionatele coordonate în care s-au derulat judecata reflectată în fiecare dintre cele două decizii pronunţate de instanţa de apel, nu se poate reţine un viciu de natura celui la care se referă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în mod evident nefiind vorba de una şi aceeaşi hotărâre care să conţină motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Se cuvine a fi observat că recurenţii nici nu au evidenţiat vreun argument ce ar fi străin de natura litigiului pendinte, ci practic invocă greşita aprecierea instanţei de apel - reflectată în decizia nr. 330/2019 - relativă la incidenţa în cauză a prevederilor art. 39 alin. (1), (2) din C. proc. civ. şi nereluarea în cuprinsul deciziei nr. 756/2019 a argumentelor din prima decizie.
O situaţie de contrarietate între motivele deciziei atacate cu recurs, în sensul motivului de casare menţionat, presupune existenţa unor considerente contradictorii în conţinutul aceleaşi hotărâri, iar nu o pretinsă contrarietate cu o hotărâre anterioară sau cu una ulterioară celei care face obiectul căii de atac. Aceasta pentru că existenţa într-o hotărâre a unor considerente contradictorii nu permite a se decela raţionamentul efectiv avut în vedere spre a se adopta soluţia ce se regăseşte în dispozitivul respectivei hotărâri, în vreme ce o eventuală contrarietate între două hotărâri judecătoreşti aduce în discuţie asepcte care ţin de respectarea autorităţii de lucru judecat (sub asepctul efectului pozitiv, sau a efectului negativ al acestei instituţii juridice).
În condiţiile în care cele două hotărâri care fac obiectul recursului pendinte sunt distincte, conţin soluţii deosebite şi reflectă judecăţi asupra unor obiecte diferite (una exprimând controlul judiciar relativ la legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, iar cea de-a doua exprimând o dezlegare directă a fondului pricinii) nu se poate reţine o situaţie de contrarietate de natura celei afirmate de recurenţi.
Susţinerea recurenţilor în sensul că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare - prin decizia civilă nr. 330/2019 - a prevederilor art. 39 din C. proc. civ., argumentând această susţinere prin aceea că norma menţionată se referă doar la situaţia juridică în care transferul dreptului litigios s-ar efectua prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte este formulată cu vădita denaturare a conţinutului normei menţionate. Textul art. 39 alin. (1), (2) din C. proc. civ. are următorul conţinut, (1) Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, judecata va continua între părţile iniţiale. Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.
(2) În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau, după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză".
Reiese cu evidenţă din textul de lege enunţat că, si în cazul în care dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu particular, îşi găseşte aplicare această normă, domeniul ei de aplicare nefiind limitat - cum eronat susţin recurenţii - la situaţiile în care se realizează transferul de proprietate, cu titlu particular, pentru cauză de moarte.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază că carcaterul nefondat al criticii prin care se susţine greşita aplicare în cauză a art. 39 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., nefiind astfel îndeplinite nici cerinţele motivului de casare reglamentat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) şi nici cele ale motivului de casare reglementat la pct. 5 al aceleaşi norme de procedură (acesta din urmă permiţând controlul judiciar în recurs prin raportare la critici care privesc încălcarea unor norme de procedură reglementate sub sancţiunea nulităţii).
Nu poate fi privit ca fondat argumentul critic potrivit căruia motivarea este pur subiectivă, în condiţiile în care în cuprinsul deciziilor recurate se regăsesc referiri concrete la actele de procedură efectuate de părţi în etapa judecării în primă instanţă, la viciile procedurale identificate în cadrul controlului judiciar asupra hotărârii primei instanţe - în cazul deciziei nr. 330/2019 -, respectiv referiri la materialului probator administrat în cauză, şi la modalitatea în care acesta a fost interpretat de instanţa de rejudecare în demersul de a stabili situaţia de fapt - în cazul deciziei civile nr. 765/2019.
Demersul de interpretare liberă a probelor şi de apreciere a valorii lor ptobatorii, în vederea stabilirii situaţiei de fapt, reprezintă atributul conferit de lege, prin art. 264 C. proc. civ., instanţelor care au competenţa de a judeca fondul cauzei. Ca atare, câtă vreme nu este vorba, în speţă, de probe a căror valoare probatorie să fie una prestabilită prin lege şi care valoare să nu fi fost respectată de instanţa ierarhic inferioară, nu poate fi reţinut un viciu de nelegalitate referitor la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele - în evocarea fondului pricinii. Împrejurarea că recurenţii nu sunt de acord cu interpretarea realizată de instanţă nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii adoptate, legea necondiţionând legalitatea demersului interpretativ al instanţei de acordul părţilor.
Înalta Curte notează că, în lumina prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează nelegalitatea hotărârii supuse controlului judiciar. Ca atare, instanţa de recurs nu are nici îndatorirea şi nici posibilitatea de a răspunde întrebărilor pe care părţile recurente înţeleg să le evoce, spre a -şi exprima dezacordul faţă de situaţia de fapt care s-a reţinut prin hotărârea recurată, controlul de legalitate specific recursului fiind necesar a se realiza exclusiv prin raportare la situaţia de fapt ce a fost stabilită ori confirmată în precedenta etapă procesuală (care este apelul)
Concluzia instanţei de apel în sensul că recurentul pârât A. şi-a diminuat patrimoniul prin înstrăinarea către pârâtul B. a unor terenuri este rezultatul analizei probelor, iar diminuarea astfel reţinută a fost valorificată din perspectiva prevederilor art. 1562 din C. civ., text de lege care permite creditorului să invoce inopozabilitatea actelor juridice prin care debitorul său şi-a creat ori mărit o stare de insolvabilitate. Cum reclamanta şi-a fundamentat acţiunea revocatorie pendinte pe acest temei juridic, instanţa avea a verifica inclusiv dacă, şi în ce măsură, înstrăinarea de către debitorul pârât A. a unor imobile a condus la crearea ori creşterea unei stări de insolvabilitate a acestuia din urmă, prin diminuarea patrimoniului asupra căruia reclamanta putea efectua acte de urmărire spre a-şi îndestula creanţa, precum şi dacă dobânditorul acestor bunuri a cunoscut faptul că cel dintâi îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.
Or, din considerentele deciziei nr. 765/2019 reiese cu evidenţă că verificările realizate de instanţa ierarhic inferioară se circumscriu acestor coordonate ale litigiului. Aspectele legate de diminuarea patriminoiului recurentului A. nu pot fi privite în mod generic şi abstract - astfel cum partea procedează formulând criticile din cererea de recurs - spre a se verifica legalitatea hotărârii judecătoreşti atacate, pentru că legalitatea acestei hotărâri trebuie evaluată corespunzător cadrului procesual în care ea a fost adoptată.
Atât constatarea în sensul că recurentul pârât A. a intenţionat să îşi mărească starea de insolvabilitate cât şi constatarea în sensul că pârâtul recurent B. a avut cunoştinţă că, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare a terenurilor, pârâtul recurent A. îşi măreşte starea de insolvabilitate, sunt expresia evaluării realizate de curtea de apel în privinţa probelor din dosar (fiind reţinut: că vânzarea terenurilor a fost realizată la un preţ mai mic decât valoarea lor de piaţă şi mai mic decât preţul plătit de recurentul A.. pentru cumpărarea aceloraşi terenuri; că prin întâmpinare a fost recunoscut un istoric relevant al relaţiilor personale şi juridice derulate între pârâtul vânzător şi pârâtul cumpărător; că recurentul pârât B. a vândut aceleaşi terenuri către terţi, la un preţ semnificativ mai mare, după un interval de numai 3 săptămâni de la data contractului în litigiu), iar reevaluarea acestor probe este - astfel cum s-a reţinut anterior - incompatibilă cu judecata în recurs.
În acest context, Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii prin care se susţine că motivarea hotărârii este subiectivă, lipsită de fundament legal şi "fantasmagorică".
În ce priveşte caracterul cert şi/sau exigibil al creanţei pe care partea reclamantă şi-a fundamentat acţiunea pendinte, este necesar a fi observat că în precedentele etape procesuale nu au fost contestată comunicarea titlului de creanţă pe care reclamanta intimată şi-a fundamentat prezenta acţiune revocatorie.
Dimpotrivă, pârâtul recurent A. a confirmat primirea Deciziei de impunere - titlul de creanţă - prin întâmpinările depuse la judecata în apel a pricinii şi la judecata în primă instanţă . Or, în condiţiile în care a existat o atare recunoaştere a creanţei, respectiva chestiune nu era una asupra căreia să fi fost necesar ca instanţa de apel - în evocarea fondului - să dea vreo dezlegare suplimentară.
Aceasta cu atât mai mult cu cât prin hotărârea primei instanţe s-a reţinut că pârâtul A. a luat cunoştinţă în mod neîndoielnic de calitatea sa de debitor, precum şi că este certă şi scadentă creanţa stabilită prin Decizia de impunere aflată la dosarul de fond, iar aceste statuări ale instanţei nu au fost criticate/contestate prin formularea de către pârâtul recurent a unei cereri de apel (pe cale principală, sau ca apel incident).
Cel de-al treilea motiv de recurs, circumscris de recurenţi motivului de casare reglemetat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este apreciat ca nefondat în raport de considerentele care urmează:
Se reproşează instaţei de apel faptul că ridicat la rang de "motivaţie absolută" prezumţia că că pârâţii A. şi B. nu au resepctat principiul bunei credinţe prevăzut de art. 14 din C. civ. În argumentarea acestei susţineri se face trimitere la criticle din cadrul precedentelor motive de recurs, critici care relevă împrejurarea că "reclamanta nu a făcut niciodată dovada faptului că eu sau B. am fi ştiut de existenţa creanţei reclamantei, creanţă pe care de altfel nici nu a dovedit-o ca existentă".
Astfel cum Înalta Curte a reţinut în cadrul analizei privind precedentele motive de recurs, instanţa ierarhic inferioară a evaluat, corespunzător atât cadrului procesual determinat de acţiunea revocatorie promovată de reclamantă cât şi exigenţelor stabilite prin art. 264 din C. proc. civ., dacă pârâtul B. a cunoscut faptul că, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare a terenurilor, a fost creată sau mărită o stare de insolvabilitate a pârâtului vânzător A., iar această evaluare a fost făcută prin prisma probelor concret regăsite în dosar şi a poziţiei procesuale pe care părţile au exprimat-o prin actele de procedură care sunt menite a face cunoscută opinia lor faţă de pretenţiile şi apărările părţii adverse (un astfel de act fiind întâmpinarea, în conformitate cu prevederile art. 205 alin. (1) din C. proc. civ.).
În acest context, în care instanţa a statuat cu privire la conduita părţilor în raport de concluzii/constatări rezultate din analiza efectivă a probelor, în mod evident nu se poate reţine ca având caracter subiectiv ori arbitrar constatarea că cei doi pârâţi cocontractanţi au cunoscut că încheierea contractului translativ de proprietate contribuie la starea de insolvabilitate a vânzătorului, în raport de creanţa pe care reclamanta o avea împotriva acestuia din urmă. Analiza astfel realizată relevă constatarea instanţei că a fost răsturnată prezumţia de bună credinţă, proba contrară acestei prezumţii fiind permisă prin art. 14 din C. proc. civ. care prevede că, 1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
(2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară".
Faptul - afirmat de recurenţi - că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat în formă autentică şi cu respectarea formelor de publicitate, fiind astfel respectate prevederile art. 18 şi 20 din C. civ., este nerelevant în ce priveşte evaluarea legalităţii soluţiei adoptate prin decizia recurată în condiţiile în care nu a fost reţinută vreo cauză de ineficacitate a respectivului act juridic din persepctiva cerinţelor legale impuse de aceste din urmă reglementări legale.
Altfel spus, eficacitatea pe care actul juridic o poate avea din perspectiva îndeplinirii condiţiilor de formă şi de publicitate nu este de natură a acoperi neregularităţile de fond care afectează acelaşi act din perspectiva exigenţelor prevăzute prin art. 1562 C. civ.
În condiţiile în care criticile formulate de recurentul A. la adresa titlului de creanţă pe care reclamanta intimată şi-a întemeiat acţiunea nu au fost formulate în faţa instanţei de apel, exigenţele art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. nu permiteau ca ele să formeze obiect de analiză în deciziile recurate. Astfel fiind, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. - care prevede că "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor" - asemenea critici nu pot forma obiect de analiză nici în recurs, ele fiind unele invocate omissio medio, direct în această cale de atac extraordinară.
Critica în sensul că decizia nr. 765/2019 nu conţine vreo referire la caracterul tardiv al depunerii cererii de precizare a acţiunii nu relevă vreun aspect de greşită interpretare sau aplicare a normelor de drept material, spre a fi aptă de analiză în coordonatele motivului de casare reglemetat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Cum această critică tinde a reliefa o motivare lacunară a deciziei civile menţionate, ea este susceptibilă a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 425 din C. proc. civ. În acest context, Înalta Curte constată că ea este nefondată, fiind formulată cu neobservarea etapei procedurale în care decizia civilă nr. 765/2019 a fost pronunţată, anume aceea a evocării fondului cauzei, etapă subsecventă celei în care a fost soluţionat apelul.
În acest context este necesar a fi subliniat că prin decizia nr. 330/2019 (pe care recurenţii o numesc impropriu "hotărârea intermediară de admitere în principiu") a fost admis apelul şi a fost anulată sentinţa apelată, reţinându-se că a fost eronat respinsă ca tardivă cererea prin care reclamanta a solicitat lărgirea cadrului procesual în sensul că a solicitat a se declara inopozabilitatea şi a contractelor de vînzare cumpărare prin care pârâtul B. a înstrăinat către terţe persoane imobilele în litigiu ce au fost dobândite de la pârâtul A., precum şi includerea în proces a subdobânditorilor respectivelor bunuri imobile.
Această decizie se bucura de autoritate de lucru judecat relativă, astfel că în etapa subsecventă, a evocării fondului de către instanţa de apel, se impunea a fi avută în vedere ca atare constatarea făcută în sensul că cererea de lărgire a cadrului procesual pe care reclamanta a depus-o nu era tardivă, ci era corect despusă din punct de vedere procedural, ea având natura juridică specială a unei cererii care îşi găseşte reglementarea în prevederile art. 39 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.
În condiţiile în care, în decizia civilă nr. 765/2019 - care reflectă soluţia dată în această etapă subsecventă a evocării fondului de către instanţa de apel - se regăseşte menţiunea explicită că rejudecarea cauzei se realizează potrivit considerentelor deciziei pronunţate în apel (pg. 2), este în afara oricărei îndoieli că, la rejudecarea fondului acţiunii, s-a dat eficienţa adecvată dezlegărilor realizate prin decizia nr. 330/2019.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenţii A. şi B. împotriva deciziilor nr. 330Ap din 13 martie 2019 şi nr. 765Ap din 5 iunie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă în prezenta cauză, urmând a dispune, în conformitate cu prevederile art. 496 din C. proc. civ., respingerea recursurilor astfel cum acestea sau fost susţinute prin criticile analizate în precedent.
Înalta Curte notează că nu pot forma obiect de analiză criticile suplimentar formulate de recurentul B. prin concluziile scrise depuse pentru termenul de judecată din data de 16 .06.2020 pentru că acestea nu respectă cerinţa impusă de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea de a fi fost depuse înăuntrul termenului de 30 de zile în care poate fi declarat recursul. Fiind depuse după împlinirea acestui termen, respectivele critici nu au aptitudinea de a învesti instanţa de recurs cu analiza lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 330Ap din 13 martie 2019 şi a deciziei nr. 765Ap din 5 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2020.