Insurer's appeal rejected: statutory late-payment penalties run from expiry of 3-month response period, not final judgment

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 28 iulie 2016, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat instanţei să dispună:

- obligarea pârâtei B. la plata sumei de 150.000 euro, cu titlu de daune morale, în temeiul Legii 136/1995, şi a art. 26 alin. (1) coroborat cu art. 50 pct. 1 lit. f) al Normei ASF nr. 23/2014;

- obligarea pârâtei B. la plata sumei de 6.737,45 RON, cu titlu de daune materiale, în temeiul Legii 136/1995, şi a art. 26 alin. (1) coroborat cu art. 50 pct. 1 lit. d) al Normei ASF nr. 23/2014;

- obligarea pârâtei B. la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere aferente petitului nr. 2 şi nr. 3, de la data de 30.03.2016 (data avizării daunei) şi până la plata efectivă a despăgubirii, în temeiul art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Cluj

Prin sentinţa civilă nr. 434 din 5 octombrie 2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. şi, în consecinţă, a obligat pârâta B. S.A. la plata următoarelor sume către reclamant: 4.491,63 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, echivalentul în RON, la cursul BNR din ziua plăţii, a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale, penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la sumele de mai sus, începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la plata integrală.

A obligat pe reclamantul A. să plătească pârâtei B. S.A. cheltuieli de judecată parţiale, în sumă de 1.600 RON.

A obligat pârâta B. S.A. la plata către Statul Român a sumei de 5.038,82 RON, reprezentând parte din taxa judiciară de timbru, pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar. Diferenţa de taxă judiciară de timbru a rămas în sarcina statului.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj

Prin decizia nr. 109/A din 22 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis în parte apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinţei civile nr. 434 din 05.10.2018 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, cu privire la momentul de la care pârâta datorează penalităţi de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere şi, în consecinţă, a obligat pârâta B. S.A. să plătească reclamantului penalităţi de 0,2% pe fiecare zi de întârziere, calculate asupra despăgubirilor acordate în favoarea reclamantului, începând cu data de 01.07.2016 şi până la achitarea integrală a acestora.

A menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa apelată.

A respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 434 din 05.10.2018 a Tribunalului Cluj.

A respins cererea reclamantului apelant de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

A obligat pe reclamantul apelant A. să plătească intervenientului intimat C. suma de 500 RON, cheltuieli de judecată în apel, parţiale.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta B. S.A., prin care solicită casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte obligarea acesteia la plata penalităţilor de întârziere începând cu data de 01.07.2016. În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs pârâta arată că, prin decizia nr. 109/A/2019, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat de reclamant, schimbând în parte sentinţa instanţei de fond, în privinţa momentului de la care aceasta datorează penalităţi de întârziere, stabilind că acestea curg de la 01.07.2016, reprezentând data expirării termenului de 3 luni de la momentul avizării dosarului de daună.

Apreciază că în speţă au fost greşit interpretate dispoziţiile art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, coroborate cu prevederile art. 37 alin. (4) din aceeaşi Normă.

Astfel, în mod corect a dispus prima instanţă acordarea penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi de întârziere începând cu data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Curtea de apel, însă, a făcut aplicarea greşită a art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, când a dispus plata penalităţilor de întârziere la expirarea celor 3 luni de la momentul avizării dosarului de daună. În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 37 alin. (4) din norma indicată, penalităţile de întârziere putând fi calculate numai începând cu a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive către asigurător, atunci când daunele morale se transformă într-o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. În lipsa unui probatoriu suficient, nu avea posibilitatea ca, la momentul avizării dosarului de daună, să formuleze o ofertă justificată.

În sprijinul raţionamentului expus a invocat, cu titlu de jurisprudenţă, decizia nr. 2977/09.10.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi decizia nr. 507/15.06.2016 a Curţii de Apel Timişoara.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 15 octombrie 2019, cu respectarea termenului prevăzut de art. 490 alin. (2) raportat la art. 471 alin. (5) C. proc. civ., intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care solicită, pe cale de excepţie, respingerea recursului ca netimbrat iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

Arată că soluţia pronunţată de instanţa de apel este una corectă, speţa de faţă neintrând sub incidenţa tezei a II-a a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, care se referă la situaţia când asigurătorul nu a fost avizat de daună.

În speţă, pârâta a recunoscut că aceasta a fost avizată de daună, susţinând, însă, că nu a avut suficiente probe pentru a verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în vederea întinderii despăgubirilor.

Aceste susţineri sunt neîntemeiate şi, oricum în speţă se discută despre o totală pasivitate din partea asigurătorului, acesta neoferind niciun răspuns în urma avizării dosarului de daună şi neefectuând niciun demers pentru o eventuală soluţionare amiabilă.

Or, art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede că, dacă asigurărorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute de art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, se aplică o penalitate de 0,2% calculată penru fiecare zi de întârziere la întreaga sumă de despăgubire cuvenită.

În ceea ce priveşte argumentul conform căruia penalitatea reprezintă un accesoriu al debitului, iar daunele morale nu sunt debite decât de la data acordării lor, este şi acesta neîntemeiat, penalităţile de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014 având un statut special, derogator de la cel comun, acestea nefiind echivalentul prejudiciului creat ca urmare a neachitării la termen a despăgubirilor, ci ca urmare a nerespectării termenelor prevăzute de art. 37 din Norma menţionată.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 17 martie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 109A din 22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la data de 5 mai 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică şi, ulterior la 16 iunie 2020, când instanţa a rămas în pronunţare asupra acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că decizia menţionată a fost criticată doar din perspectiva momentului reţinut de instanţa de apel ca fiind cel de la care pârâta B. S.A. datorează penalităţile de întârziere.

Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a soluţionat această pretenţie a reclamantului cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Astfel, a reţinut că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei reiese că reclamantul s-a adresat pârâtei cu o cerere de despăgubire la data de 30.03.2016, iar asigurătorul nu a răspuns solicitării acestuia în termenul legal de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 23/2014. În acest condiţii, devin incidente dispoziţiile art. 38 din Norma citată, referitoare la acordarea penalităţilor de 0,2% pe zi de întârziere, începând cu data expirării termenului de 3 luni de la avizare, şi anume 01.07.2016.

Au fost înlăturate susţinerile intimatei-pârâte, referitoare la incidenţa art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norme, apreciind că acestea nu-şi găsesc aplicarea în prezenta speţă, în condiţiile în care reclamantul a formulat anterior demarării demersului judiciar cerere de despăgubire, iar asigurărorul nu a solicitat documente suplimentare în vederea stabilirii răspunderii şi cuantificării pagubei.

Raţionamentul Curţii de Apel Cluj este corect.

Aşa cum reiese din cuprinsul cererii introductive, reclamantul a solicitat penalităţi de întârziere pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei menţionate în sarcina sa prin dispoziţiile art. 36 alin. (1) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, în sensul că nu a răspuns cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, şi nici nu a notificat părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire.

Dispoziţiile menţionate îşi găsesc echivalentul în prevederile art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, în vigoare la data producerii evenimentului asigurat, la care s-a şi raportat instanţa de apel atunci când au analizat această pretenţie a reclamantului.

Prin urmare, penalităţile de întârziere cerute sunt legate de neîndeplinirea obligaţiei stabilite în sarcina asigurătorului, aceea de exercitare a unei manifestări de voinţă cu privire la pretenţiile de despăgubiri formulate prin cererea de avizare a evenimentului asigurat.

Or, instanţa de apel a stabilit în mod corect că obligaţia de plată a acestor penalităţi, în raport de ipoteza invocată de intimatul-reclamant - inexistenţa unui răspuns din partea asigurătorului, astfel cum este prevăzută la alin. (1) al art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, s-a născut la momentul expirării termenului de 3 luni de la avizare, moment de la care neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de a exprima o poziţie faţă de cererea de despăgubiri a devenit certă.

Prin motivele de recurs, pârâta susţine că raţionamentul instanţei de fond este cel corect, şi anume că penalităţile de întârziere sunt datorate de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a stabilit obligaţia de plată a unei anumite sume în sarcina asigurătorului, doar de la acel moment creanţa dobândind un caracter cert, lichid şi exigibil. În acest sens, se susţine aplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit cărora "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile ... de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească".

Înalta Curte, cu referire la textul evocat, reţine că din interpretarea lui sistematică reiese că acesta reglementează situaţia în care se apelează la procedura amiabilă de despăgubire, iar stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, ca urmare a neacceptării ofertei făcute de asigurător, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data când a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a).

În cauza dedusă judecăţii, însă, reclamantul nu a formulat solicitarea de a fi stabilit cuantumul despăgubirilor pe cale judiciară subsecvent primirii unei oferte de despăgubire din partea pârâtei recurente, astfel încât să fie incidentă ipoteza prevăzută în teza a II-a a normei citate.

Aşa cum s-a reţinut anterior, penalităţile de întârziere au fost solicitate de către reclamant în scopul sancţionării atitudinii de pasivitate pe care pârâta a manifestat-o în îndeplinirea obligaţiei de a adopta o soluţie privitoare la solicitarea sa de acordare a despăgubirilor, motiv pentru care dispoziţiile art. 37 alin. (4) teza a II-a din Norma ASF nr. 23/2014 pe care recurenta le invocă nu sunt aplicabile.

Totodată, nici critica vizând lipsa existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile până la momentul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive asupra despăgubirilor nu poate fi primită, în condiţiile în care penalităţile solicitate în procesul pendinte sunt datorate pentru nerespectarea obligaţiei de a face ce este prevăzută de textul art. 37 alin. (1) din Norma ASF, şi anume aceea de a da un răspuns, chiar sub forma unei notificări de respingere a cererii de despăgubire, iar nu pentru faptul că a fost stabilit de instanţă cuantumul corect al despăgubirilor.

Decizia nr. 2977/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, indicată de recurentă cu titlu de practică judiciară, priveşte o situaţie de fapt diferită de cea analizată în prezentul dosar (în acel dosar asigurătorul a răspuns cererii de despăgubire formulată de reclamanţi, prin înaintarea unei oferte de despăgubire, apreciată ulterior ca fiind derizorie), context în care nu poate susţine în mod valabil criticile din recurs.

În ce priveşte decizia nr. 507/2016 a Curţii de Apel Timişoara, aceasta nu a fost depusă de către parte la dosarul cauzei, motiv pentru care Înalta Curte nu se poate pronunţa asupra relevanţei acesteia în prezenta speţă, analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupunând verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care s-a procedat la aplicarea de o anumită manieră a normelor în materie.

Pentru considerentele arătate, constatând că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care a fost întemeiat prezentul recurs, nu este incident în cauză, întrucât decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014, Înalta Curte urmează, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei nr. 109A din 22 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2020.