Liability for equitable remuneration of in-store satellite radio broadcasts: whether local hypermarket reception constitutes a new public communication under Romanian copyright law.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă la data de 9.02.2010, ulterior precizată, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care:

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 127.038 RON, din care 102.450 RON remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în perioada 01.07.2008-31.12.2009, în incinta punctelor de lucru pe care le administrează, respectiv 39 de magazine tip hipermarket declarate la A. şi 24.588 RON TVA de 24%;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 6.696 RON, din care 5.400 RON remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în 3 magazine de tip hipermarket nedeclarate de pârâtă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2009 şi 1.296 RON TVA de 24%;

- să fie obligată pârâta la plata sumei de 109.408,05 RON penalităţi de întârziere, calculate până la data de 31.05.2011, din care 104.818,05 RON pentru cele 39 de magazine declarate şi 4.590 RON pentru cele 3 magazine nedeclarate;

- să se dispună actualizarea sumelor datorate, cu indicele de inflaţie, de la data pronunţării sentinţei, până la data plăţii efective;

- să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta S.C. B. a formulat întâmpinare la acţiunea reclamantei, solicitând respingerea acesteia, în principal ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă, iar în subsidiar ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

La data de 01.06.2011, reclamanta A. a formulat cerere precizatoare prin care a arătat că solicită, prin primul capăt de cerere, obligarea pârâtei la plata sumei e 127.038 RON, din care 24.588 RON reprezintă TVA de 24% şi 102.450 RON reprezintă remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, în cele 39 de magazine ale pârâtei, în perioada 01.07.2008-31.12.2009, mărirea câtimii sumei solicitate intervinind ca urmare a modificării cuantumului TVA de la 19% la 24%.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere al cererii de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 6.696 RON, din care 1.296 RON reprezintă TVA de 24% şi 5.400 RON reprezintă remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în 3 magazine de tip hipermarket nedeclarate de pârâtă, pentru perioada 01.01.2009-31.12.2009. Această mărire a câtimii sumei solicitate, a intervine pe de o parte ca urmare a măririi cuantumului TVA de la 19% la 24%, iar pe de altă parte, ca urmare a corectării erorii materiale strecurate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin al treilea capătul al cererii de chemare în judecată, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 109.408,05 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate până la data de 31.05.2011, din care 104.818,05 RON reprezintă penalităţi de întârziere calculate pentru cele 39 de magazine declarate de A., iar 4.590 RON reprezintă penalităţi de întârziere calculate pentru cele 3 magazine nedeclarate la A..

Prin sentinţa civilă nr. 1535/19.09.2012 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost admisă cererea reclamantei şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.758 RON reprezentând remuneraţie pentru comunicarea publică a fonogramelor, realizată de către pârâtă în perioada 01.07.2008 - 31.12.2009, cu TVA inclus, şi a penalităţilor de întârziere în sumă de 116.204 RON; a fost respins, ca neîntemeiat, ultimul capăt de cerere; a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2249,3 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B..

Prin decizia civilă nr. 90A/25.05.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a fost admis apelul astfel declarat de apelanta-pârâtă; a fost modificată în parte sentinţa, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunţată la 28.11.2012, în sensul că a fost respinsă acţiunea, ca neîntemeiată; a fost menţinută dispoziţia privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi a fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 19.615,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond şi în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul-intimat A..

Prin decizia nr. 354/04.02.2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul astfel declarat, a casat decizia recurată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În motivarea deciziei de casare, Înalta Curte a reţinut în esenţă că:

Din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, gestiunea colectivă este obligatorie sau facultativă, în funcţie de natura drepturilor pretins a fi încălcate.

Instanţa de apel a schimbat sentinţa primei instanţe cu motivarea că, în condiţiile în care în faţa primei instanţe reclamanta a solicitat obligarea la plata remuneraţiei cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi, pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în incinta punctelor de lucru pe care pârâta le administrează, devine incident art. 1232 alin. 1it. f din lege, ce instituie o gestiunea colectivă facultativă, iar în lipsa unor cereri formulate de titularii de drepturi conexe nu are temei dreptul subiectiv pretins de reclamanta-recurentă.

Instanţa nu era ţinută de calificarea dată de reclamantă fonogramelor pentru care a solicitat plata remuneraţiei, ci trebuia să facă o calificare a acestora, cu consecinţa determinării şi a naturii gestiunii colective, obligatorii sau facultative.

A mai reţinut instanţa de casare că reclamanta-recurentă face referire la Convenţia internaţională pentru protecţia artiştilor interpreţi şi executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, încheiată la Roma în anul 1961, deplasând problema în discuţie la cea privind lipsa din Convenţie a distincţiei dintre cele două tipuri de fonograme.

Numai că, ceea ce se discută este calitatea de mandatar al titularilor de drepturi conexe, titulari pentru care se recunoaşte dreptul la remuneraţie prin art. 12 din Convenţie, iar instanţa de apel a constatat, argumentat, că sub acest aspect acţiunea intră sub regimul legii naţionale, potrivit dispoziţiilor apreciate ca fiind relevante din Convenţie - fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Pe de altă parte, norma din Convenţie face referire la categoria de fonograme pentru care legea română instituie gestiunea colectivă facultativă.

II. În rejudecarea apelului, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2010*.

La data de 29.10.2014 intimatul-reclamant a formulat note de şedinţă prin care a dezvoltat precizări cu privire la natura juridică a fonogramelor difuzate în magazinele B. şi natura juridică a drepturilor la remuneraţie în baza cărora a formulat acţiunea pendinte.

Prin decizia nr. 635A din 18 decembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. Bucureşti; a fost schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

A fost obligat intimatul-reclamant A. la plata către apelanta-pârâtă S.C. B. a sumei de 30.261,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Au fost păstrate celelate dispoziţii ale sentinţei.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:

Prin decizia de casare, s-a statuat că instanţa nu era ţinută de calificarea dată de reclamantă fonogramelor pentru care a solicitat plata remuneraţiei, ci trebuia să facă o calificare a acestora, cu consecinţa determinării şi a naturii gestiunii colective, obligatorii sau facultative.

Din motivarea sentinţei apelate şi din faptul că tribunalul a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reiese că prima instanţă de fond a calificat fonogramele pentru a căror comunicare publică în magazinele de tip hipermarket aparţinând apelantei-pârâte B. a solicitat stabilirea remuneraţiei echitabile, ca fiind fonograme de comerţ (sau reproduceri ale acestora).

Cererea de chemare în judecată conţine referiri exprese la fapta pârâtei de a comunica public, în incinta magazinelor sale, fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi că nu a fost invocat nici un temei legal în sprijinul acestor pretenţii.

În schimb, în motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, intimata-reclamantă a arătat că motivul care stă la baza promovării acţiunii este acela că, la data de 30.04.2009 pârâta a contestat factura nr. x/8.04.2009 reprezentând contravaloarea remuneraţiei echitabile pentru comunicare publică ambientală, conform Legii nr. 8/1996 şi deciziei ORDA nr. 399/2006, în perioada 1.07.2008-31.12.2008. Tot din motivarea cererii de chemare în judecată se deduce că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a achita remuneraţia pentru comunicarea publică a unor fonograme pentru care foloseşte o instalaţie de sonorizare bazată pe recepţia prin satelit de către toate magazinele, fonograme sunt utilizate în scop ambiental.

A mai reţinut instanţa de apel că simpla indicare a Deciziei nr. 399/2006 ca temei juridic pentru calcularea remuneraţiilor nu este relevantă pentru calificarea fonogramelor a căror utilizare este în litigiu, atât timp cât această Metodologie stabileşte, în Tabelul B, valoarea remuneraţiei cuvenite din utilizarea muzicii în ambiental, în spaţii comerciale sau prestatoare de servicii, supermarket, hipermarket, etc., în funcţie de suprafaţa utilă a acestor spaţii comerciale.

Totodată, s-a reţinut că faptul de a respecta dezlegările date prin decizia de casare, în sensul de a da o calificare juridică fonogramelor pentru care reclamanta a solicitat plata remuneraţiei echitabile, nu înseamnă depăşirea limitelor investirii instanţei de apel, ci reprezintă soluţionarea unor critici formulate chiar de către apelantă prin motivele de apel.

Calificarea juridică a fonogramelor pentru care intimata-reclamantă a solicitat obligarea apelantei-pârâte la plata remuneraţiei are importanţă pentru stabilirea regimului juridic aplicabil gestiunii colective şi, implicit, asupra îndreptăţirii intimatei-pârâte de a formula acţiunea, având în vedere că apelanta-pârâtă a contestat în mod constant faptul că intimata-reclamantă îi reprezintă pe artiştii interpreţi sau executanţi străini ale căror prestaţii sunt fixate pe fonogramele despre care se afirmă că au fost comunicate public în incinta magazinelor pe care le administrează.

Intimata-reclamantă susţine că fonogramele comunicate public de B., în magazinele sale, sunt fonograme de comerţ şi fundamentează această calificare prin prisma definiţiilor date de Curtea de apel Bucureşti în decizia civilă nr. 153A/12.05.2011; solicită, astfel, utilizarea a două criterii: (1) posibilitatea efectivă a artiştilor de a exercita individual dreptul la remuneraţie pentru fiecare tip de fonograme în parte şi (2) scopul fixării şi comunicării fonogramelor (punerea la dispoziţia publicului, în cazul fonogramelor de comerţ, respectiv promovarea unui post de radiodifuziune sau a unui program al acestuia, ca formă de publicitate a unui produs/serviciu, în cazul fonogramelor publicate în scop comercial).

Apelanta-pârâtă susţine că, în raport de cadrul legislativ intern în vigoare în perioada în litigiu şi de modul de formulare a pretenţiilor, intimata-reclamantă i-a reproşat ca faptă ilicită comunicarea publică a unor fonograme publicate în scop comercial (sau reproduceri ale acestora).

Cu privire la cadrul legislativ intern incident în speţă, Curtea a avut în vedere dispoziţiile art. 1231 alin. (1) lit. f) şi art. 1232 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în redactarea în vigoare la momentul faptelor - 1.07.2008-31.12.2009 - respectiv după modificarea legii prin Legea nr. 285/2004 şi O.U.G. nr. 123/2005. A apreciat că nu poate fi primită solicitarea intimatei-reclamante, de aplicare a definiţiilor şi criteriilor stabilite prin decizia civilă nr. 153A/2011 deoarece resepctiva hotărâre a fost publicată în Monitorul Oficial la un moment ulterior perioadei în care se pretinde că s-a realizat comunicarea publică a fonogramelor în litigiu.

În raport de data faptelor, a fost reţinută aplicabilitatea în speţa a criteriilor stabilite prin decizia civilă nr. 23A/2007 a Curţii de apel Bucureşti privind schimbarea în parte a Hotărârii arbitrale din 10 aprilie 2006.

Prin această decizie au fost definite cele două noţiuni, astfel:

Prin sintagma "fonogramă de comerţ" se înţelege acea fonogramă ce se comunică public sau se radiodifuzează de acea categorie de utilizatori în raport cu care este imposibilă exercitarea în mod individual a dreptului la remuneraţie echitabilă de către titularii drepturilor conexe drepturilor de autor;

Prin sintagma "fonogramă publicată în scop comercial" se înţelege acea fonogramă ce se comunică public sau se radiodifuzează de acea categorie de utilizatori în raport cu care este posibilă exercitarea în mod individual a dreptului la remuneraţie echitabilă de către titularii drepturilor conexe dreptului de autor.

Astfel, criteriul în funcţie de care se stabileşte natura juridică a fonogramelor este dat de modul de exploatare a prestaţiilor, care ar face posibilă/imposibilă autorizarea individuală (criteriu propus, de altfel, şi de intimata-reclamantă), cu menţiunea că această posibilitate/imposibilitate se analizează atât din perspectiva titularului dreptului conex, cât şi din perspectiva utilizatorului.

Aplicând aceste definiţii şi criteriul redat mai sus, Curtea a constatat că este întemeiată susţinerea intimatei-reclamante conform căreia fonogramele despre care afirmă că au fost comunicate public de către apelanta-pârâtă în magazinele sale nu pot fi calificate decât ca fonograme de comerţ.

Din perspectiva utilizatorului, apelanta-pârâtă nu are ca obiect de activitate principal activitatea de comunicare publică a fonogramelor, ci se pretinde că le utilizează pentru a asigura sau a crea un mediu plăcut pentru desfăşurarea comerţului; iar din perspectiva titularilor de drepturi conexe, s-a reţinut că, teoretic, nu este posibil, printr-un efort rezonabil, să-şi exercite în mod individual drepturile deoarece pe piaţă există un număr vast de astfel de utilizatori, care nu sunt incluşi într-o bază de date uşor accesibilă titularilor drepturilor conexe.

În ce priveşte regimul juridic aplicabil gestiunii colective, s-a reţinut că acesta este supus reglementării art. 1231 alin. (1) lit. f) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, respectiv este vorba de o gestiune colectivă este obligatorie, ceea ce înseamnă că organul de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe acei titulari de drepturi care nu i-au acordat mandat, în baza unui mandat legal extins.

Specificul speţei de faţă constă în aceea că artiştii interpreţi sau executanţi ale căror fonograme fixate se pretinde că au fost comunicate public în magazinele B. sunt cetăţeni străini cu domiciliul în străinătate.

Prin hotărârea apelată, s-a reţinut că, şi în aceste condiţii, rămâne aplicabil regimul gestiunii colective obligatorii, A. beneficiind de un mandat legal extins şi asupra nemembrilor, în temeiul dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Legea nr. 8/1996 şi art. 12 din Convenţia de la Roma.

În primul ciclu procesual, instanţa de apel a stabilit că legea de drept substanţial aplicabilă în speţa de faţă este legea română, iar prin decizia de casare s-a sibliniat că această statuare nu a fost contestată prin recursul declarat în cauză.

S-a constatat că instanţa română este sesizată cu un litigiu privind drepturile conexe cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi despre ale căror prestaţii fixate se afirmă că au fost comunicate public în magazinele apelantei-pârâte situate în România, prin urmare pentru o utilizare despre care se afirmă că a avut loc pe teritoriul României.

Faţă de această modalitate de comunicare publică, instanţa a analizat temeinicia pretenţiilor în baza Legii nr. 8/1996, ca lege de drept substanţial aplicabilă atunci când se invocă o utilizare a fonogramelor de comerţ pe teritoriul României.

În aceste condiţii, intimata-reclamantă afirmă întemeiat că nu era necesară compararea bazei de date privitoare la membrii C. cu numele artiştilor interpreţi sau executanţi menţionaţi în contractul dintre B. şi D., deoarece are atribuţia şi legitimitatea, în baza legii române, de a colecta remuneraţia echitabilă datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile fixate comunicate pe teritoriul României, reprezentându-i şi pe acei artişti care nu i-au acordat mandat expres, în baza unui mandat legal.

Criticile referitoare la modalitatea de repartizare ulterioară a remuneraţiilor nu au relevanţă din punctul de vedere al calităţii procesual active.

Cu privire la situaţia de fapt, a reţinut instanţa de apel următoarele:

La data de 1.07.2008, pârâta a încheiat un contract cu D., contract prin care D. s-a obligat ca, în perioada 1.05.2008-31.04.2012, să producă pentru B. un format specific de radio cu muzică ce nu necesită licenţă şi care va fi transmis în filialele B. din România pe canalele de distribuţie respective; dintre programele puse la dispozitie în baza acestui contract este relevant în speţă cel descris la art. 6 ca având un "format de muzică internaţională care nu necesită licenţă", "difuzat în cadrul orelor normale de program pentru clienţi".

La articolul 7 din acelaşi contract sunt menţionate serviciile tehnice puse la dispoziţie de D. (receiver satelit - receiver pentru recepţionarea, pentru decodarea programelor şi pentru selectare, servicii de instalare - montaj instalaţie electroacustică şi hotline service - punerea la dispoziţia a unui hotline telefonic de service în orele de program.

Conform articolului 8 alin. (2) din contract, B. garantează că sistemele pentru recepţionarea şi pentru stabilirea programului de către D. sunt pornite şi funcţionale în timpul orelor de program; că efectuarea de lucrări de modificare sau închiderea de filiale vor fi anunţate din timp la D., iar eventuale erori la recepţionarea programelor vor fi anunţate imediat către D..

Anexa la acest contract cuprinde numele artiştilor interpreţi şi ale pieselor muzicale.

Din declaraţia dată de D. la data 6.03.2015, rezultă că un număr de 199 de piese au fost difuzate în magazinele B., începând cu 1.08.2008. Această probă se coroborează cu declaraţia autentică dată în faţa unui notar din Kiel la data de 11.05.2015 de E. - societate cu sediul în Germania - prin care aceasta confirmă faptul că are calitatea de distribuitor al celor 199 de fonograme enumerate în această ultimă declaraţie, asupra cărora a dobândit drepturile de utilizare de la artiştii interpreţi sau executanţi, drepturi pe care le-a transmis la rândul său către D..

În lipsa unor probe contrare din partea intimatei-reclamante, Curtea a reţinut ca fiind dovedit conţinutul programului difuzat de D. în magazinele B., ce a făcut obiectul contractului din data de 1.07.2008, ca fiind compus din 199 de fonograme aparţinând următorilor artişti interpreţi sau executanţi: F., G., H., I., J., K., L. şi M..

Din aceeaşi declaraţie autentică dată de E. s-a mai reţinut: că, înainte de 1.08.2008, E. a dobândit drepturile de folosinţă, inclusiv de comunicare publică a celor 199 de fonograme aparţinând celor 8 artişti interpreţi sau executanţi, de la titularii drepturilor conexe înşişi; că drepturile de utilizare şi de valorificare a acestor fonograme i-au fost transferate de către toţi artiştii interpreţi enumeraţi în declaraţie, care au şi calitatea de compozitori şi de producători ai fonogramelor respective; că după anul 2010 acordurile mai vechi de licenţă şi cele privind drepturile de folosinţă a fonogramelor, încheiate între artiştii interpreţi şi E., au fost înlocuite cu contracte actuale sau cu licenţieri individuale; că E. a transmis prin contract către D. dreptul neexclusiv de a folosi şi de a sublicenţia aceleaşi fonograme, inclusiv de a le folosi în comunicări publice, către terţe persoane.

Apelanta-pârâtă a mai depus la dosar declaraţiile notariale date de şapte dintre cei opt artişti interpreţi sau executanţi, de naţionalitate germană, respectiv de F., G., L., I., H., M. şi K., prin care aceştia au declarat pe proprie răspundere numele operelor muzicale ce au fost materializate sub formă de fonograme (enumerate în cuprinsul fiecăreia dintre declaraţiile autentice); că au calitatea de artist interpret al acestor fonograme; că acestea fac obiectul contractului cadru încheiat cu E.; că au transmis către E., anterior datei de 1.08.2008, toate drepturile de folosinţă şi de valorificare asupra titlurilor menţionate în declaraţii, inclusiv dreptul de comunicare publică.

În ceea ce-l priveşte pe J., s-a reţinut că a fost despusă la dosar declaraţia notarială dată de E. în data de 28.04.2015, prin care aceasta confirmă faptul că are dreptul să licenţieze fonogramele menţionate în cuprinsul declaraţiei, aparţinând acestuia, către D., pentru folosire ca radio în magazine pentru România.

Acest înscris se coroborează cu declaraţia notarială dată de E. în data de 10.09.2015, din care rezultă că toţi cei 8 artişti interpreţi (printre care este enumerat şi J.) au atât calitatea de compozitori cât şi de artişti interpreţi, precum şi faptul că aceştia i-au cedat, înainte de 1.08.2008, toate drepturile de utilizare şi de sub-licenţiere a celor 199 de fonograme interpretate de aceştia, pe care la rândul său le-a transmis către D..

Cele 18 fonograme interpretate de J., menţionate în declaraţia notarială dată de E. în data de 10.09.2015 sunt aceleaşi cu cele menţionate în declaraţia notarială dată de E. în data de 28.04.2015, precum şi cu cele menţionate de D. în declaraţia notarială din data de 11.09.2015 privind titlurile celor 18 fonograme interpretate de J. ce fac parte din programul radio în magazine pentru România difuzat în magazinele B. în baza contractului din 1.07.2008.

Faţă de probele analizate, instanţa de apel a reţinut ca dovedit faptul că toţi cei 8 artişti interpreţi au încheiat, anterior încheierii contractului dintre D. şi pârâta B., contracte de cesiune cu societatea E., prin care, în calitate de titulari de drepturi conexe, au transmis către E. drepturile de folosinţă şi de exploatare a celor 199 de fonograme interpretate de aceştia, în vederea includerii de către E. într-o bază de date ce urma să fie folosită pentru publicitate, TV, filme şi redare ambientală, licenţiatul E. dobândind şi dreptul de a transmite aceste drepturi către terţi.

Prin licenţele cadru încheiate între cei 8 artişti interpreţi şi societatea E. a fost stabilit un sistem de remunerare a artiştilor interpreţi ce depinde direct proporţional de veniturile obţinute de E. din transmiterea ulterioară a acestor drepturi de exploatare către D..

După obţinerea dreptului de exploatare a celor 199 de fonograme, E. a transmis aceste drepturi către D., iar acesta din urmă, conform contractului încheiat cu pârâta B. în data de 1.07.2008, a transmis un program instore radio ce a inclus în mod exclusiv cele 199 de fonograme, difuzate prin satelit în magazinele administrate de pârâtă.

Cu privire la modalitatea de organizare tehnică a transmisiei programelor radio prin satelit, Curtea a reţinut următoarele:

D. a fost autorizat de către Autoritatea pentru Media Hamburg să emită un program specializat de radiodifuziune "radio în magazine", acest program fiind conceput pentru magazinele conectate de-a lungul unui plan de emitere de către D. via satelit. Publicul-ţintă principal îl reprezintă clienţii magazinelor conectate la acest program. Componentele de program, individuale, se stabilesc în condiţii contractuale între D. şi clienţii săi. Programul este difuzat prin sateliţii x şi y. D. este radiodifuziune în sensul de serviciu linear de informaţii şi comunicaţii, iar oferta programului său se adresează unui număr de clienţi din magazinele conectate care nu poate fi determinat în prealabil. Programul este transmis fiecăruia dintre magazinele conectate de-a lungul unui plan de emitere de către solicitantă via satelit, nefiind necesară o chemare suplimentară din partea magazinelor.

Elementele programului radio sunt selectate şi compilate de către D. la sediul său din Kiel, Germania, dintre aceste programe clienţii săi putând să-şi aleagă programul dorit. Clientul nu poate influenţa conţinutul şi structura programului radio difuzat de D..

Din contractul încheiat cu pârâta B. reiese că D. a creat pentru B. un format audio ambiental ce include difuzarea celor 199 de fonograme interpretate de cei 8 artişti interpreţi menţionaţi mai sus.

D. transmite programele sale prin cablu, către serverul de stocare aflat în cadrul staţiei de emisie N. situată în Austria. Semnalele purtătoare de programe sunt introduse în staţia de emisie N. şi legate digital la sistemul de transmisie prin satelit al O., unde sunt combinate cu mai multe semnale radio şi/sau TV într-un flux ce este apoi transmis către satelitul x. Satelitul transmite apoi semnalele către sol, fiind recepţionate în locaţiile B. prin antene de satelit, care sunt legate la decodoarele puse la dispoziţie pârâtei B. de către D.. Aceste decodoare decodează semnalul audio şi îl transmite în spaţiile B., printr-un sistem de amplificare (difuzoare în magazin).

Relativ la normele de drept aplicabile în speţă, a reţinut instanţa de apel, ţinând seama şi de dezlegările din decizia de casare, că fapta imputată pârâtei în litigiul pendinte este guvernată de legea română, respectiv de Legea nr. 8/1996 şi Decizia ORDA nr. 399/2006.

Faţă de situaţia de fapt reţinută anterior relativ la raporturile juridice stabilite între, pe de o parte, cei 8 artişti interpreţi ai fonogramelor difuzate în magazinele B. prin intermediul programului instore radio pus la dispoziţie de D. şi, pe de altă parte, E., D. şi pârâta B., s-a reţinut că reiese din probatoriul administrat că şi interpretul J. a cedat, înainte de 1.08.2008, către E., drepturile sale de folosinţă şi de valorificare decurgând din interpretarea celor 18 fonograme interpretate de acesta precum şi că nu poate fi reţinut faptul că în declaraţiile notariale artiştii interpreţi nu ar fi făcut menţiunea transmiterii către E. şi a dreptului de a obţine remuneraţia echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor, deoarece nu este susţinută de ansamblul paragrafului în care este cuprinsă această sintagmă:

"am transmis către E., anterior datei de 1.08.2008, toate drepturile de folosinţă şi valorificare asupra titlurilor menţionate mai sus, incluzând aici dreptul de comunicare publică" - acest enunţ evidenţiind că artiştii au avut în vedere latura economică, compensatorie, a drepturilor transmise către E..

A fost apreciată neîntemeiată apărarea intimatei reclamante în sensul că în declaraţiile notariale date de artiştii interpreţi nu s-a menţionat transmiterea dreptului de radiodifuzare către D., deoarece au existat raporturi juridice directe, de cedare a drepturilor conexe, doar între artiştii interpreţi şi societatea E., cu menţiunea că E. a dobândit şi dreptul de a sub-licenţia aceleaşi fonograme către terţi - aspect care nu a fost contestat.

În privinţa raporturilor juridice dintre cei opt artişti interpreţi sau executanţi germani şi societatea E. având sediul în Germania, privind cesiunea drepturilor de utilizare şi de valorificare asupra celor 199 de fonograme, s-a reţinut că acestea nu sunt guvernate de legea română, astfel încât nu au incidenţă dispoziţiile referitoare la condiţiile de fond şi de formă (forma scrisă a contractului de cesiune, conform art. 42 din Legea nr. 8/1996) cuprinse în Legea nr. 8/1996.

Spre deosebire de fapta generatoare în litigiul de faţă - pretinsa comunicare publică a celor 199 de fonograme, pe teritoriul României, în incinta punctelor de lucru ale apelantei-pârâte - care este supusă legii române, raporturile juridice directe între cei opt artişti interpreţi sau executanţi de naţionalitate germană şi societatea E. cu sediul în Germania, izvorâte dintr-un contract încheiat în Germania, precum şi cele indirecte, create prin sub-licenţierea aceloraşi drepturi către D. - sunt guvernate de legea germană, neexistând vreun element care să atragă incidenţa legii române de drept substanţial relativ la drepturile conexe dreptului de autor.

În privinţa raporturilor juridice dintre persoanele fizice şi juridice de naţionalitate germană, având ca obiect transmiterea neexclusivă a drepturilor de folosinţă şi de exploatare a drepturilor conexe aparţinând celor opt artişti străini, s-a reţinut că acestea se bucură de prezumţia de valabilitate a oricărui act juridic, atât timp cât nu se face dovada contrară.

Reţinând această situaţie de fapt, Curtea a constatat că în mod greşit tribunalul a înlăturat apărarea pârâtei conform căreia nu datora remuneraţia în litigiu, deoarece cei opt artişti interpreţi sau executanţi străini (ale căror fonograme de comerţ au fost difuzate de D., în perioada dedusă judecăţii, în incinta punctelor de lucru aparţinând pârâtei) au înţeles să-şi gestioneze individual drepturile conexe, prin transmiterea dreptului de folosinţă şi de exploatare, incluzând şi dreptul de comunicare publică, asupra acestora, către E. şi, subsecvent, către radiodifuzorul D..

În ceea ce priveşte susţinerea apelantei-pârâte în sensul că, în situaţia de fapt specifică din speţa de faţă, a avut loc un singur act de comunicare publică prin satelit şi, întrucât artiştii interpreţi sau executanţi ai fonogramelor au transmis către D. dreptul de comunicare publică, nu mai are obligaţia de a achita remuneraţia echitabilă solicitată de A., a reţinut instanţa de apel că sunt relevate prevederile Directivei 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit şi retransmisiei prin cablu, şi cele ale Directivei 92/100 privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale.

S-a mai reţinut că, din punct de vedere temporal, incidentă în cauză este Directiva 2006/115, care a abrogat şi codificat Directiva 92/100/CEE, însă art. 8 alin. (1) şi (2) are aceeaşi redactare.

De asemenea, s-a reţinut că aspectul privind modalitatea tehnică de realizare a actului de comunicare publică, anume prin satelit a fost invocat de pârâtă, ca motiv de exonerare de la plata remuneraţiei, încă de la momentul contestării facturii nr. x/8.04.2009 şi a constituit esenţa apărărilor formulate de pârâtă de-a lungul întregului proces.

În ceea ce priveşte dreptul aplicabil comunicării publice prin satelit, actul normativ incident a fost indicat, pentru prima dată, de către intimata-reclamantă prin recursul formulat împotriva deciziei din primul ciclu procesual.

De aceea, faptul că apelanta-pârâtă şi-a construit apărările în cel de-al doilea ciclu procesual pe Directiva 2006/115 nu înseamnă că a invocat un motiv nou de apel.

În acest context procesual, relativ la aspectul dacă a avut loc o comunicare publică prin satelit, în sensul art. 1 alin. (2) lit. a) şi c) din Directiva nr. 93/83/CEE, a reţinut instanţa de apel că:

În jurisprudenţa CJUE s-a făcut distincţia între transmisia directă a unor programe de televiziune şi transmisia indirectă - Hotărârea Curţii din 13 octombrie 2011 în cauzele conexate C-431/09, Airfield NV, Canal Digitaal BV împotriva Belgische Vereniging van Auters, Compoziten en Uitgevers CVBA (Sabam) şi C-432/09, Airfield NV împotriva Agicoa Belgium BVBA, paragrafele 53-55.

În cauza de faţă, D. are calitatea de organism de radiodifuziune, având dreptul de a difuza programe instore radio, muzică pentru magazine. Acesta nu introduce în mod direct semnalele purtătoare de programe radio în legătura ascendentă a comunicării prin satelit, ci colaborează cu distribuitorul O., transmiţând programele sale prin cablu, către serverul de stocare aflat în cadrul staţiei de emisie N., Austria. În continuare, semnalele purtătoare de programe sunt criptate şi introduse în legătura ascendentă a comunicării, către satelit, de către staţia de emisie N..

În situaţii de fapt asemănătoare celei din speţa de faţă, CJUE a decis în sensul că "nimic nu se opune ca această putere de control şi această responsabilitate cu privire la respectivele transmisii directe sau indirecte să fie, dacă este cazul, împărţite cu furnizorul unui pachet prin satelit. Astfel, pe de o parte, chiar din modul de redactare a articolului 1 alin. (2) lit. a) din Directiva 93/83 reiese că controlul şi responsabilitatea în sensul acestei dispoziţii nu vizează comunicarea în ansamblul său, ci numai actul de introducere de semnale purtătoare de programe. Pe de altă parte, nicio dispoziţie din această directivă nu impune ca puterea de control şi responsabilitatea cu privire la ansamblul acestei comunicări trebuie să aibă un caracter exclusiv" - Hotărârea Curţii din 13 octombrie 2011 în cauzele conexate C-431/09, Hotărârea Airfield NV, paragraful 56.

În consecinţă, transmisia indirectă a programelor instore radio realizată de D. îndeplineşte condiţia de a se fi realizat o cumunicare publică prin satelit.

S-a mai reţinut că reeise din jurisprudenţa CJUE că Directiva 93/83 vizează un sistem de comunicare închis, al cărei element central, esenţial şi de neînlocuit este satelitul, astfel încât, în cazul unei funcţionări defectuoase a acestuia, transmiterea de semnale este imposibilă din punct de vedere tehnic şi, prin urmare, publicul nu recepţionează nicio emisie (Hotărârea din 14 iulie 2005, Lagardere Active Broadcast, C-192/04, par. 39).

În speţă, satelitul constituie un element central, esenţial şi de neînlocuit pentru transmisia indirectă a programelor instore radio emise de D., astfel încât se poate concluziona că suntem în prezenţa unui sistem de comunicare închis.

În ceea ce priveşte intervenţia furnizorului de servicii prin satelit O., prin intermediul staţiei de emisie N., asupra semnalelor purtătoare de programe radio emis de D., aceasta este dovedită o intervenţie pur tehnică, constând în recepţionarea semnalelor emise de D., procesarea lor, criptare, codificare, redare, uplink (conectare) şi distribuirea către satelit, activităţi care se înscriu în cadrul procedurilor tehnice normale aplicate semnalelor purtătoare de programe.

În concluzie, în temeiul Considerentului (14) al Directivei 93/83, nu se poate considera că intervenţia staţiei de emisie asupra semnalelor ar genera întreruperi ale lanţului de comunicare.

În ceea ce priveşte publicul căruia îi sunt adresate semnalele purtătoare de programe radio emise de D., conform celor reţinute anterior, D. este autorizat să emită un program specializat de radiodifuziune de tip "radio în magazine", destinat să fie recepţionat de clienţii magazinelor conectate la acest program. Componentele şi structura programului instore radio au fost stabilite pe bază contractuală între D. şi apelanta-pârâtă B..

Prin urmare, publicul ţintă vizat de D. prin transmisia programelor radio prin satelit este format din clienţii magazinelor conectate la satelit, public care este constituit dintr-un număr nedeterminat de persoane - potenţialii clienţi care fac cumpărături în magazinele B. - şi dintr-un număr destul de important de persoane, având în vedere numărul important al clienţilor magazinelor B. care au acces în incinta punctelor de lucru în cadrul programului normal de lucru.

În consecinţă, s-a reţinut ca fiind dovedit faptul că semnalele purtătoare de programe emise în cadrul transmisiunii indirecte de programe instore radio realizate de D. sunt destinate să fie captate de public.

De asemenea, s-a reţinut că din clauzele contractului încheiat între D. şi apelanta B. reiese că organismul de radiodifuziune s-a obligat să pună la dispoziţia acesteia dispozitivele de decodare a transmisiei, în vederea recepţionării lor de către clienţii magazinelor, în cadrul programului normal de lucru.

Astfel, este dovedită situaţia de fapt afirmată de apelanta-pârâtă încă de la momentul contestării facturii nr. x/8.04.2009, fiind real că, prin transmisiunea programelor instore radio către clienţii magazinelor B., organismul de radiodifuziune D. a realizat un act de comunicare publică prin satelit, în sensul Directivei nr. 93/83/CEE.

Referitor la aspectul dacă cei opt artişti interpreţi sau executanţi au primit de la utilizator o indemnizaţie echitabilă pentru comunicarea publică prin satelit a celor 199 de fonograme a reţinut instanţa de apel că:

Articolul 4 din Directiva nr. 93/83 coroborat cu art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 garantează artiştilor interpreţi sau executanţi dreptul de a primi o remuneraţie echitabilă atunci când o fonogramă sau reproducere a acesteia este utilizată în scopul unei radiodifuzări sau pentru orice comunicare publică; iar debitorul acestui drept de natură pur economică, cu caracter compensatoriu, este "utilizatorul", adică organismul de radiodifuziune.

Aplicând aceste principii la situaţia de fapt reţinută în speţă, rezultă că organismul de radiodifuziune D. are calitatea de debitor al remuneraţiei echitabile datorate celor opt artişti interpreţi sau executanţi de naţionalitate germană care au interpretat cele 199 de fonograme în litigiu.

Astfel, actul de comunicare publică prin satelit nu este supus jurisdicţiei Legii nr. 8/1996, astfel încât A. nu poate colecta remuneraţii în dosarul de faţă.

Într-adevăr, legea de drept substanţial aplicabilă actului de comunicare publică prin satelit se determină conform Directivei nr. 93/83, iar această lege - care guvernează toate aspectele legate de raportul juridic dintre creditori (artiştii interpreţi) şi debitor (D.) - nu este legea română, ci este legea statului membru în care, sub controlul şi responsabilitatea organismului de radiodifuziune, semnalele purtătoare de programe sunt introduse într-un lanţ neîntrerupt de comunicare conducând la satelit şi revenind spre pământ.

Apelanta-pârâtă a reuşit să administreze probe potrivit cărora creditorii lui D. şi-au transmis drepturile de exploatare asupra fonogramelor către E., inclusiv dreptul de comunicare publică, care le-a transmis mai departe către organismul de radiodifuziune D. din Germania; de asemenea, a dovedit că această modalitate în care artiştii interpreţi au înţeles să-şi gestioneze singuri drepturile lor conexe este concepută cu scopul de a le asigura un sistem de retribuire direct proporţional cu veniturile obţinute de D. din radiodifuzare. În schimb, intimata-reclamantă care nu a administrat vreo probă care să răstoarne, sau cel puţin să pună la îndoială această situaţie de fapt.

Pe de lată parte, s-a reţinut că este necesar a fi făcută distincţie între două tipuri de raporturi juridice ce sunt fiecare supuse unei reglementări distincte, respectiv între: raportul juridic obligaţional dintre cei opt artişti interpreţi sau executanţi de naţionalitate germană şi organismul de radiodifuziune D., având ca obiect remuneraţia echitabilă ce derivă din actul de comunicare publică prin satelit a celor 199 de fonograme aparţinând artiştilor, pe de o parte, şi raportul juridic dintre cei opt artişti interpreţi sau executanţi de naţionalitate germană şi apelanta-pârâtă, având ca obiect remuneraţia echitabilă ce derivă din actul de comunicare publică reproşat în speţa de faţă pârâtei, pe de altă parte, acest din urmă tip de raport juridic făcând obiectul învestirii instanţei şi care se analizează din perspectiva legii române de drept substanţial care reglementează drepturile conexe dreptului de autor.

Prin urmare, soluţionarea aspectului litigios - dacă apelanta-pârâtă datorează remuneraţia solicitată de A. - nu depinde de faptul că actul de comunicare publică prin satelit realizat de D. nu este supus jurisdicţiei legii române, ci de aspectul dacă apelanta-pârâtă are calitatea de utilizator şi dacă a realizat un act de comunicare publică, conform legii române.

Legea internă prevede că remuneraţia echitabilă este datorată atât în cazul unei comunicări directe a fonogramelor, cât şi în cazul unei comunicări indirecte, în sensul în care se realizează o nouă utilizare a aceloraşi fonograme. Raţiunea acestei reglementări constă în aceea că se realizează posibilitatea ca o nouă parte a publicului să audieze fonograma.

În speţa de faţă, comunicarea publică directă a celor 199 de fonograme în litigiu a fost realizată de către organismul de radiodifuziune D., în modalitatea comunicării publice prin satelit, astfel încât dreptul la remuneraţia echitabilă este opozabil celui care a radiodifuzat fonogramele, în concret D..

Situaţia de fapt din speţa de faţă nu este similară celei din cauza în care a fost pronunţată Hotărârea Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei din 15 martie 2012. Ideea de bază din menţionata Hotărâre -invocată de intimata-reclamantă - este aceea că autorii din acea cauză, atunci când au autorizat radiodifuzarea operelor lor, au avut în vedere numai deţinătorii de televizoare care, în mod individual sau în sfera lor privată sau familială, primesc semnalul şi urmăresc emisiunile, situaţie în care este evidentă întrunirea condiţiei unui public nou atunci când transmisiunea operei radiodifuzate se face pentru un public suplimentar.

În schimb, în cauza de faţă, autorizarea dată radiodifuzorului D., ca efect al transmiterii de către titulari a dreptului de utilizare şi de valorificare a celor 199 de fonograme, incluzând şi dreptul de comunicare public, către organismul de radiodifuziune, a avut în vedere exact clienţii magazinelor conectate la programul specializat de radiodifuziune oferit de D., respectiv clienţii magazinelor în care se difuza programul "radio în magazine" (instore radio).

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a identificat patru criterii de apreciere a noţiunii de "comunicare publică", respectiv: existenţa unui "act de comunicare" pentru care rolul utilizatorului este indispensabil, comunicarea "publică" a unei opere protejate, caracterul "nou" al publicului şi caracterul "lucrativ" al comunicării.

Dat fiind caracterul cumulativ al acestor criterii, nu există o comunicare publică atunci când unul dintre criterii nu este îndeplinit.

În ceea ce priveşte primul criteriu, jurisprudenţa CJUE este în sensul că trebuie stabilit rolul indispensabil al utilizatorului, care trebuie să acţioneze în mod deliberat, dar şi că este necesar ca intervenţia utilizatorului să nu constituie un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea emisiunii iniţiale în zona sa de acoperire, ci să constituie un act fără de care aceşti clienţi nu se pot bucura de operele difuzate, deşi se află în interiorul zonei respective.

În speţă, operatorul B. intervine în mod deliberat, având deplină cunoştinţă a comportamentului său, pentru a oferi clienţilor său acces la operele comunicate public prin satelit de D., având în vedere faptul că a încheiat un contract în acest sens; însă această intervenţie nu constituie decât un simplu mijloc tehnic pentru a garanta sau ameliora recepţionarea programului instore radio transmis prin satelit de către D..

În acest sens, relevante sunt clauzele contractului încheiat cu D., din care rezultă faptul că toate serviciile tehnice necesare pentru recepţionarea efectivă a transmisiei semnalului purtător al programului radio sunt puse la dispoziţie de D., incluzând receiverul pentru recepţionarea şi pentru decodarea programelor transmise prin satelit, montarea instalaţiei electroacustice, cât şi punerea la dispoziţie a unui serviciu telefonic de service în orele de program, pe când intervenţia B. se limitează la a garanta radiodifuzorului că sistemele pentru recepţionarea programului sunt pornite şi funcţionale în timpul orelor de program.

Este adevărat că CJUE a statuat deja că administratorul unui bar, al unui hotel sau al unui centru balnear efectuează un act de comunicare atunci când transmit în mod deliberat opere protejate clienţilor lor, prin faptul că instalează în unităţile lor receptoare de televiziune sau de radio, însă într-un context ce este diferit de cel din cauza de faţă, în care semnalele purtătoare de programe radio sunt criptate de organismul de radiodifuziune, iar cheia de decodare este oferită pe un temei contractual apelantei-pârâte care are obligaţia convenţională să asigure transmisia fără întreruperi a semnalului transmis prin satelit.

Astfel, este cert că, fără serviciile tehnice puse la dispoziţie de D., clienţii magazinelor B. nu ar avea acces la programul instore radio difuzat prin satelit, intervenţia apelantei fiind limitată la a garanta că sistemele de funcţionare a recepţiei prin satelit sunt pornite şi că funcţionează, în caz contrar beneficiind de service tot din partea D..

Clienţii magazinelor B. se califică drept "public", pentru motivele deja arătate cu ocazia analizei actului de comunicare publică prin satelit realizat sub controlul şi responsabilitatea organismului de radiodifuziune D..

Însă, publicul compus din clienţii magazinelor B. nu este unul nou, distinct de publicul vizat de actul de comunicare publică directă a fonogramelor, realizat de D. dat fiind faptul că actul de radiodifuzare a fonogramelor prin satelit a vizat în mod expres clienţii magazinelor B., magazine conectate la sistemul de transmitere prin satelit organizat de D..

Spre deosebire de situaţia analizată şi dezlegările corespunzătoare date de Curtea de justiţiei a Ununii Europene în Hotărârile invocate de intimata reclamantă menţionate mai sus, s-a reţinut că, în cauza de faţă, apelanta-pârâtă a dovedit- că cei opt artişti interpreţi sau executanţi au înţeles să-şi gestioneze în mod individual drepturile conexe, transmiţând către E. dreptul de utilizare şi valorificare a celor 199 de fonograme, incluzând dreptul de comunicare publică, în cadrul unui sistem remuneratoriu care ţine cont de veniturile obţinute din sub-licenţierea acestor drepturi de către E. către radiodifuzorul D..

Apelanta-pârâtă B. nu a asigurat accesul la cele 199 de fonograme, unui public suplimentar faţă de cel vizat prin actul de comunicare publică directă, prin satelit, realizat sub controlul şi responsabilitatea D..

Pentru aceste considerente, nefiind întrunite în mod cumulativ criteriile pentru a fi în prezenţa unui "act de comunicare publică", indirectă, a celor 199 de fonograme de comerţ aparţinând celor opt artişti interpreţi sau executanţi de naţionalitate germană, de care să fie responsabilă apelanta-pârâtă B., Curtea a reţinut că este întemeiată apărarea acesteia în sensul că nu datorează remuneraţia echitabilă pretinsă de intimata-reclamantă A. şi care face obiectul cauzei.

Pentru aceste considerente, a fost admis apelul, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată. A fost păstrată dispoziţia referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost obligat intimatul-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 30.261,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale, onorariu de avocat dovedit cu facturile şi extrasele de cont aflate la dosarul de apel, vol. II.

Împotriva ultimei deciziei pronunţate în rejudecarea apelului a declarat recurs reclamantul A.. În motivarea recursului se susţine în esenţă că:

I. În coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., este criticată decizia instanţei de apel în sensul că:

Pârâta apelantă a invocat un nou motiv de apel prin dezbaterile orale, respectiv acela că a avut loc o comunicare publică prin satelit ce nu este supusă jurisdicţiei Legii nr. 8/1996, astfel încât A. nu poate colecta niciun fel de remuneraţii

Deşi recurenta reclamantă a invocat încălcarea art. 292 alin. (1) C. proc. civ. 1864, în sensul că apelul se va judeca în baza motivelor arătate prin cererea de apel, această apărarea a fost respinsă cu motivarea că modalitatea tehnică de realizare a actului de comunicare publică - prin satelit - a fost invocata de pârâta, ca motiv de exonerare de la plata remuneraţiei, încă de la momentul contestării facturii nr. x/08.04.2009 şi a constituit esenţa apărărilor formulate de pârâtă de-a lungul întregului proces.

Consideră recurentul că soluţia astfel adoptată încalcă art. 292. alin. (1), C. proc. civ. 1864, şi implicit dreptul său la apărare, pentru că nu a putut răspunde motivelor invocate de apelantă cu respectarea drepturilor şi garanţiilor procesuale şi în condiţii de contradictorialitate.

Sancţiunea pentru nerespectarea termenului legal de formulare a motivelor de apel este decăderea, astfel că apelul trebuia să se fi judecat în baza motivelor arătate prin cererea de apel.

Precizează recurentul că ceea ce a contestat nu este modalitatea tehnică de comunicare a fonogramelor, ci a contestat invocarea motivului de apel în potrivit căruia nu ar fi aplicabilă Legea nr. 8/1996 în prezenta cauză, context care a condus la o analiză amplă a prevederilor Directivei Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993.

A invoca în rejudecare un motiv de apel nou faţă de cererea de apel, contestând chiar legea aplicabilă litigiului, reprezintă o modificare a cererii de apel, făcută peste termenul legal, indiferent ce temei legal este adus în susţinerea acestui nou motiv.

Obligarea apelantului de a motiva apelul se justifica şi din necesitatea de a se asigura echilibrul procesual în această etapă, pentru ca intimatul să îşi poată pregăti apărarea numai în deplină cunoştinţă a criticilor formulate de adversar.

În prezenta speţă, motivul privind neaplicarea Legii nr. 8/1996 comunicării publice efectuate de apelantă a fost invocat în cadrul dezbaterilor orale, recurentul fiind privat de exercitarea corespunzătoare a dreptului la apărare, cu încălcarea art. 6, par. 1 din C.E.D.O.

II. Corepunzător motivului de recurs reglementat prin art. 304, pct. 9. C. proc. civ. 1864, recurentul susţine următoarele critici:

Hotărârea este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii întrucât:

i. Fapta generatoare a obligaţiei de plată a remuneraţiilor nu este acţiunea de radiodifuziune a D., ci cea de comunicare publică în scop ambiental a B.

Instanţa a încălcat art. 15 indice 1 din Legea nr. 8/1996.

Instanţa de apel a apreciat eronat că nu sunt întrunite în mod cumulativ criteriile pentru a fi în prezenta unui act de comunicare publică indirectă a celor 199 de fonograme de comerţ aparţinând celor opt artişti interpreţi sau executanţi de naţionalitate germană, de care să fie responsabila apelanta-pârâtă B.. Această eroare a fost generată de aprecierea greşită relativă la faptul generator al dreptului la remuneraţie şi al legii aplicabile acestui drept.

În speţă, A. nu a cerut obligarea B. la plata remuneraţiilor în baza radiodifuzării efectuate de D. pe teritoriul Austriei, ci a cerut plata remuneraţiilor datorate în baza comunicării publice efectuate de B. în România;

Prin urmare, faptul generator de obligaţii este comunicarea fonogramelor în România de către B., şi nu radiodifuzarea lor în Austria de către D., astfel că legea aplicabilă dreptului la remuneraţie exercitat de A. este Legea nr. 8/1996.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere în mod greşit existenţa unui act de comunicare publică în sensul Directivei 93/83/CEE, în raport de actele realizate de D..

D. este un organism de radiodifuziune, cu autorizaţie obţinută în acest sens pe teritoriul Germaniei. În consecinţă, activitatea pe care o poate desfăşura D. este cea de radiodifuzare doar pe teritoriul Germaniei. Activitatea D. nu se circumscrie prevederilor Directivei 93/83/CEE, nefiind depuse la dosarul cauzei documente din care să rezulte autorizarea acestui radiodifuzor de a avea activitate de retransmitere prin cablu sau de radiodifuzare prin satelit pe teritoriul altui stat membru. Dacă D. ar fi făcut radiodifuzare pe teritoriul României prin satelit, ar fi avut nevoie de autorizaţie din partea A.. Mai mult, activitatea acestuia nu este comunicarea publică în scop ambiental, ci difuzarea/radiodifuzarea undelor sonore, dincolo de similaritatea termenilor folosiţi de legiuitorul european sau naţional. Pentru a lămuri în mod corect prezenta cauză instanţa de recurs va trebui să aibă în vedere sensul concret al noţiunilor şi aplicarea acestora la speţa de fată.

Din această perspectivă, se subliniază că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi a Deciziei ORDA nr. 399/2006.

Recurenta consideră greşită concluzia instanţei de apel în sensul că actul de comunicare publica prin satelit nu este supus jurisdicţiei Legii nr. 8/1996, astfel încât A. nu poate colecta remuneraţii în dosarul de faţă, eroarea fiind determinată de faptul că actele de comunicare publică în scop ambiental realizate de intimata-pârâtă B. nu au fost analizate din perspectiva legii naţionale.

În ceea ce priveşte faptul generator al dreptului la remuneraţie şi legea aplicabilă acestui drept, se subliniază că, în speţă, A. nu a cerut obligarea B. la plata remuneraţiilor în baza radiodifuzării efectuate de D. pe teritoriul Austriei, ci a cerut plata remuneraţiilor datorate în baza comunicării publice efectuate de B. în România.

Locul în care are loc "comunicarea publică în scop ambiental" şi în raport de care trebuie apreciată calitatea de utilizator a B. şi obligaţia acestuia de a achita remuneraţiile, este teritoriul României, unde acesta are punctele de lucru, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Evocă recurentul prevederile din cuprinsul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi cele din cuprinsul punctului 1 din Decizia ORDA nr. 399/2006, reglementări faţă de care observă că legiuitorul român foloseşte ca punct de plecare, pentru a stabili existenţa unei comunicări publice în scop ambiental, spaţiul deschis care depăşeşte cercul normal ai membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, în care se comunica o operă protejata indiferent de mijlocul tehnic folosit, inclusiv prin satelit.

Nici Convenţia de la Roma şi nici Legea nr. 8/1996 nu fac distincţie între comunicarea publică bazată pe "recepţia prin satelit" şi alte tipuri de comunicare publică (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Excepţiile de la regulă trebuie să fie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare. Neexistând un astfel de text de lege nu se poate concluziona că intimata-pârâtă este exonerată de la plata remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică bazată pe recepţie prin satelit.

Totodată, trebuie făcută o distincţie între "comunicarea publica prin satelit" ca modalitate tehnică de realizare a actului de comunicare publică şi "comunicarea publica în scop ambiental" reglementată de Legea nr. 8/1996.

În aprecierea recurentului-reclamant, instanţa de apel a confundat noţiunile privind actele de comunicare publică (similare, dar distincte ca înţeles şi regim juridic) prin raportare la legislaţia europeană. Acest fapt a condus la omisiunea analizării obiectului dedus judecăţii, respectiv a dreptului de comunicare publică în scop ambiental, fiind eludate astfel prevederile legislaţiei naţionale.

Ceea ce prezenta relevanţă pentru soluţionarea corectă a cauzei prezente nu era calificarea mijlocului tehnic de realizare a actului de comunicare publică, ci faptul că pârâta desfăşoară o activitate comercială în care utilizează muzica (indiferent de unde ar proveni aceasta) pentru a crea o ambiantă plăcută clienţilor săi. Particularitatea actului de comunicare publică, prin satelit sau prin alt mijloc tehnic, nu este de natură a eluda dispoziţiile legale naţionale în ceea ce priveşte comunicarea publică în scop ambiental şi, în consecinţă, aplicarea unor norme care reglementează cadrul juridic în care acest tip de comunicare poate avea loc.

Astfel, problema juridică dedusă judecăţii nu se referă la tipul de comunicare publică realizat de B., în sensul identificării mijlocului tehnic, ci la remuneraţiile pe care acesta este obligat să le achite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru difuzarea muzicii în scop ambiental în interiorul punctelor sale de lucru din România. Pentru a lămuri acest aspect, instanţa trebuia să analizeze "comunicarea publica în scop ambiental" din perspectiva condiţiilor prevăzute de legislaţia naţională.

Greşeala de a interpreta noţiunea de "comunicare publică prin satelit" ad literam în raport de definiţia prevăzută la art. 2 alin. a din Directiva 93/83/CEE, este confirmată de art. 2 din aceeaşi directivă:"Dreptul de difuzare. Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea publica prin satelit a operelor protejate prin dreptul de autor, sub rezerva dispoziţiilor din prezentul capitol."

Directiva 93/83/CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 priveşte difuzarea de programe prin satelit şi retransmisia prin cablu şi raporturile dintre organismele de radiodifuziune şi artişti, şi nu şi utilizatori - astfel cum este B..

Precizează recurentul că Directiva nr. 93/83/CEE a fost transpusă prin Legea nr. 8/1996, astfel cum rezultă din art. 151ind. 2, lit. c). Or, directiva fiind transpusă, se va aplica actul de transpunere, în speţă Legea nr. 8/1996.

Pe cale de consecinţă, B. trebuia să se întemeieze pe actul de transpunere în motivarea apelului său, şi doar dacă acesta este eronat sau incomplet poate cere aplicarea directivei în mod direct, vertical, dacă dispoziţiile acesteia sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise.

Prin art. 151 din Legea nr. 8/1996 este definită radiodifuzarea. Ca atare, legiuitorul român a transpus Directiva nr. 93/83/CEE, reglementând noţiunea de comunicare publică prin satelit, însă în cadrul operaţiunii de radiodifuzare, pentru că scopul urmărit de legiuitorul european era să intervină în acest domeniu, iar nu în domeniul comunicării publice în scop ambiental pe care o desfăşoară utilizatorii, iar nu organismele de radiodifuziune.

Precizează recurentul că, dovadă că nu se aplică legea austriacă în prezenta speţă, sunt şi înscrisurile de la dosarul de apel din rejudecare prin care a arătat, cu titlu de exemplu, că, în Croaţia, B. plăteşte aceste remuneraţii către P.. Totodată, urmând raţionamentul apelantei, s-ar ajunge în situaţia în care Q. ar trebui să colecteze remuneraţiile din orice stat UE, sau chiar şi din statele terţe, concluzie eronată, lipsită de orice temei legal şi imposibil de implementat.

III. În coordonatele motivului de recurs scircumscris prevederilor art. 304. pct. 8, C. proc. civ. 1864, recurentul susţine următoarele:

În mod greşit a statuat instanţa că actele depuse la dosar reprezintă contracte de cesiune, concluzionând că titularii de drepturi şi-au cedat drepturile către E., astfel că recurentul nu mai poate colecta remuneraţii pentru artiştii interpreţi.

Precizează recurentul că a arătat instanţei de apel că, din şirul de transferuri ce se presupune că ar fi operat în prezenta cauză, rezultă o serie de probleme, de vicii ce conduc la concluzia ca apelanta nu poate fi exceptată de la obligaţia de a achita remuneraţiile datorate artiştilor interpreţi şi executanţi, după cum urmează:

Cu privire la transferul de drepturi, de la cei 7 artişti la E., cele 7 declaraţii date de o parte dintre interpreţii ale căror fonograme au fost difuzate în magazinele B. - documente din data de 08.09.2015 - privesc doar dreptul de comunicare publică, nu şi dreptul de a obţine remuneraţie echitabilă pentru comunicarea publică a fonogramelor în cauză sau dreptul de radiodifuzare, astfel încât D. să poată radiodifuza aceste fonograme.

Niciunul dintre respectivele înscrisuri nu reprezintă un contract de cesiune şi nici nu dovedesc faptul că D. a dobândit în mod legal dreptul de a radiodifuza şi de a comunica public fonogramele interpretate de aceşti artişti, precum şi dreptul la remuneraţie echitabilă pentru comunicarea publică a acestor fonograme.

Astfel, afirmă recurentul că declaraţiile date de artişti în 2015 nu pot acoperi lipsa unui contract de cesiune încheiat între părţi anterior încheierii Contractului dintre B. şi D..

Cu privire la transferul de drepturi de la E. la D., se arată că nu s-a depus vreo dovadă din care să rezulte existenţa, valabilitatea şi întinderea acestuia, astfel că nu s-a probat că D. a dobândit sau nu vreun drept de la artiştii interpreţi.

Cu privire la transferul de drepturi de la D. la B., precizează că din înscrisurile depuse la dosar rezultă că licenţa primită de B. de la D. ar acoperi doar drepturile de autor ale compozitorilor.

IV. În contextul motivului de recurs circumscris prevederilor art. 304. pct. 7. C. proc. civ. 1864 se susţin următoarele critici:

Decizia recurată cuprinde considerente contradictorii cu privire la legea aplicabilă.

Pe de-o parte s-a reţinut că legea de drept substanţial nu a fost contestată prin recurs, fiind cea română. Pe de altă parte, a fost admis noul motiv de apel şi s-a stabilit că, în speţă, se vor aplica cele două Directive, şi nu Legea nr. 8/1996.

Se mai susţine contradictorialitatea motivării instanţei de apel şi în ceea ce priveşte calificarea actelor de comunicare publică şi/sau radiodifuzare realizate, pe de-o parte, de D. şi, pe de alta, de către intimata-pârâtă B..

Pe de-o parte s-a reţinut că D. este un organism de radiodifuziune, iar pe de altă parte că acesta realizează acte de comunicare publică în raport de clienţii B.. Curtea de Apel a concluzionat că singurul act de comunicare publică realizat în cauză este cel efectuat de D..

Or, nici în legislaţia europeană, nici în cea naţională, organismul de radiodifuziune nu poate realiza acte de comunicare publică în scop ambiental, ci numai acte de radiodifuzare.

Deşi instanţa de apel a reţinut că "soluţionarea aspectului litigios - daca apelanta-pârâtă datorează remuneraţia solicitata de A. - nu depinde de faptul că actul de comunicare publica prin satelit realizat de D. nu este supus jurisdicţiei române, ci de aspectul dacă apelanta-pârâtă are calitatea de utilizator şi daca a realizat un act de comunicare publică, conform legii române", soluţia pronunţată a fost motivată prin prisma dispoziţiilor Directivei 93/83/CEE, în încercarea de a dovedi tocmai contrariul.

Astfel, pe de-o parte, întreaga decizie este motivată pe aspectul că actul de comunicare publică este realizat de către D. fiind incidente prevederile Directivei 93/83/CEE, pentru ca, pe de altă parte, instanţa de apel să arate că, ceea ce prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei este dacă pârâta B. realizează o comunicare publică. Deşi era relevantă stabilirea existenţei unei comunicări publice pe teritoriul României realizată de B., instanţa a analizat actele de "comunicare publică prin satelit" realizate de D., făcând abstracţie în totalitate de comunicarea publică în scop ambiental realizată de B..

Consideră recuretul că, în mod corect, raţionamentul instanţei de apel ar fi trebui să aibă ca punct de plecare spaţiul în care B. realizează o comunicare publică în scop ambiental, respectiv magazinele deţinute, fără a analiza dacă activitatea de radiodifuzare a D. întruneşte condiţiile "comunicării publice prin satelit".

Se mai susţine că instanţa de apel a analizat motive străine de natura pricinii în ceea ce priveşte calitatea de utilizator a B.. Pârâta nu a negat faptul că are calitatea de utilizator, ci numai că aceasta nu trebuie să achite remuneraţia către A.. Cu toate acestea, Curtea de Apel a motivat că intimata-pârâtă nu realizează o comunicare publică în scop ambiental întrucât nu este îndeplinită cerinţa "publicului nou", însemnând totodată că nici nu are calitatea de utilizator. Tribunalul Bucureşti a reţinut calitatea de utilizator, iar B. nu a contestat acest aspect prin motivele de apel.

Mai mult, instanţa de apel a reţinut că intimata-pârâtă utilizează în punctele sale de lucru fonograme de comerţ în scopul de a crea o atmosferă plăcută pentru clienţii acestuia "(...), din perspectiva utilizatorului, apelanta-pârâta nu are ca obiect de activitate principal activitatea de comunicare publică a fonogramelor, ci pretinde că le utilizează pentru a asigura sau a crea un mediu plăcut pentru desfăşurarea comerţului ".

S-a mai reţinut prin decizia recurată că D. a creat pentru B. un format specific de radio cu muzică, respectiv un format audio ambiental ce include difuzarea celor 199 de fonograme interpretate de cei 8 artişti. Arată recurentul că, dacă acest aspect ar fi fost în discuţie, A. ar fi făcut apărările necesare pentru a dovedi calitatea de utilizator a B..

Dincolo de faptul că instanţa de apel a analizat această calitate ca un motiv străin de natura pricinii, consideră recurentul că motivarea deciziei recurate nu reprezintă altceva decât o recunoaştere indirectă a calităţii de utilizator a B. în privinţa muzicii în scop ambiental în punctele sale de lucru.

Şi în ce priveşte aplicabilitatea cauzei Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei din 15 martie 2012, se susţine că instanţa prezintă un raţionament contradictoriu.

În opinia recurentului, situaţia de fapt din Hotărârea Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei din 15 martie 2012 este similară celei din litigiul pendinte pentru următoarele motive: ambele situaţii de fapt presupun stabilirea existenţei comunicării publice în scop ambiental în spaţiile deţinute, fie acestea magazine sau camere de hotel; ambele situaţii presupun calificarea noţiunii de utilizator a deţinătorului spaţiului în care are loc comunicarea publică, deci a operatorului hotelier sau a celui care deţine cu orice titlu magazinele B..

Faţă de cele de mai sus, se afirmă că, în speţa dedusă judecăţii, există o "comunicare publică în scop ambiental" în raport de criteriile stabilite de CJUE în Hotărârea Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei din 15 martie 2012, întrucât rolul B. este indispensabil în acest sens.

Împrejurarea că D. este cel care, potrivit contractului încheiat, pune la dispoziţie echipamentul tehnic şi soluţionează orice aspecte tehnice, nu este în măsură să înlăture intervenţia B., care permite în mod deliberat instalarea decodoarelor şi a receiverului în spaţiile sale, angajându-se ca aceste sisteme să fie pornite în timpul programului, pentru recepţionarea semnalului.

De asemenea, raportat la statuările care se regăsesc în paragrafele 59, 60 şi 67 ale Hotărârii pronunţate în cauza CJUE Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei, faptul că intimata-pârâtă deţine aceste aparate în magazinele sale, indiferent că sunt instalate de D., care asigură şi mentenanţa, nu înseamnă altceva decât că aceasta intervine pe deplin conştientă pentru facilitarea accesului clienţilor săi la muzica ambientală în magazinele sale. B. face o comunicare publică în scop ambiental în mod direct, fiind deţinătorul spaţiului în care sunt instalate toate serviciile tehnice pentru recepţionarea efectivă a transmisiei.

Mai afirmă recurentul că are caracter "public" şi "nou" comunicarea realizată de B., iar instanţa de apel a reţinut eronat că nu este îndeplinită condiţia noutăţii. Instanţa de apel a plecat de la premisa greşită că publicul vizat de comunicarea efectuată de către intimata-apelantă trebuie să fie distinct de cel vizat prin activitatea de radiodifuzare a D..

De asemenea, interpretarea Curţii de apel privind noţiunea de "public nou" este considerată eronată deoarece, potrivit acesteia, ar însemna ca în magazinele B. să intre în fiecare zi, în fiecare săptămână şi în fiecare lună, acelaşi public, ceea ce ar echivala cu controlul celor care intră în magazinele B. pentru cumpărături, aspect ce nu corespunde realităţii.

Singurul public la care instanţa de apel trebuia să se raporteze, era cel reprezentat de clienţii B., fără a fi necesar sau relevant dacă intimata-pârâtă asigură accesul la un public suplimentar de cel pretins vizat de D..

Se mai arată că instanţa de apel a făcut trimitere în mod corect la Hotărârea CJ UE din cauza SGAE (C-306/05) - în care sunt stabilite criteriile în raport de care se identifică "publicul nou". Publicul în raport cu care are loc comunicarea publică efectuată de către B. este reprezentat de clienţii magazinelor, care reprezintă un public nou întrucât depăşeşte cercul privat, nefiind avut în vedere, în concret, de către cei 8 artişti interpreţi sau executanţi.

Mai afirmă recurentul "caracterul lucrativ" al comunicării publice efectuate de B., evocând conţinutul paragrafului 51 din cauza Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei.

În acest context arată că singurul care are beneficii materiale ca urmare a comunicării publice a muzicii în scop ambiental este B., întrucât asigură o ambiantă plăcută în magazinele deţinute.

Se precizează că trebuie avute în vedere şi concluziile Raportului de Cercetare "Atitudini faţă de muzica existentă în locurile publice" întocmit de către R. în luna aprilie 2016, în aprecierea atitudinii publicului faţă de muzica ambientală.

Instanţa de apel în mod greşit a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condiţiile comunicării publice în mod direct în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată de B.. Activitatea intimatei-pârâte respectă întru totul dispoziţiile legale naţionale privind comunicare publică în scop ambiental, inclusiv din punctul de vedere al jurisprudenţei CJUE.

Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului şi modificarea Deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de B..

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A. şi, pe cale de consecinţă, respingerea recursului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală. În subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului reiterând apărările din precedentele etape procesuale relativ la faptul că nu datorează remuneraţiile solicitate de reclamantul recurent.

Judecata recursului pendinte a fost suspendată prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 25.10.2016, în temeiul prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., determinat de faptul că se afla în curs de soluţionare litigiul care forma obiectul dosarului nr. x/2015 - litigiu în cadrul căruia se analiza însăşi existenţa dreptului reclamantului de se legitima în calitate de organism de gestiune colectivă pentru drepturile artiştilor interpreţi, spre a colecta remuneraţii de natura celor care fac obeictul prezentului litigiu.

Reluarea cursului judecăţii s-a dispus prin încheierea de şedinţă din data de 03.03.2020

În şedinţa publică din data de 16.06.2020, reprezentantul societăţii intimate-pârâte a învederat Înaltei Curţi că nu mai susţine excepţia lipsei calităţii procesual active a rclamantului recurent A., prin raportare la soluţia pronunţată în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2015, litigiu în care a fost respinsă acţiunea privind anularea Deciziei ORDA nr. 399/2006 (Decizie prin care este conferită A. calitatea de organism de gestiune colectivă în privinţa drepturilor artiştilor interpreţi).

În cadrul recursului pendinte, intimata pârâtă a invocat, ca apărare, puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 776A/26.10.2016 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a deciziei civile nr. 2003/11.12.2017 pronunţată de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2009 - dosar al cărui obiect l-a constituit solicitarea S. de a fi obligată pârâta B. la plata remuneraţiei cuvenite compozitorilor, pentru difuzarea aceloraşi fonograme în raport de care sunt formulate şi pretenţiile din litigiul pendinte.

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele imşpuse prin dispoziţiile art. 304 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte apărarea de fond prin care intimata pârâtă a invocat puterea de lucru judecat a celor două hotărâri pronunţate în litigiul care a format obiect al dosarului nr. x/2009, Înalta Curte apreciază că este nefondată în condiţiile în care recurentul reclamant din prezentul litigiu nu a fost parte în pricina asupra căreia s-a tranşat prin respectivele hotărâri, astfel că nu a avut posibilitatea de a supune unor dezbateri contradictorii şi de a susţine apărări cu privire la drepturile pe care le pretinde în litigiul pendinte, aşa încât să beneficieze de garanţiile dreptului la un proces echitabil.

Mai mult decât atât, judecata reflectată de cele două hotărâri judecătoreşti a căror putere de lucru judecat se invocă priveşte o altă categorie de drepturi, anume drepturile de autor pentru crearea operelor muzicale (care se cuvin compozitorilor), iar nu drepturile conexe cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi (această din urmă categorie de drepturi constituind fundamentul pretenţiei recurentului reclamant A. de a fi obligată pârâta la plata remuneraţiilor corespunzătoare).

Ca atare, Înalta Curte nu poate reţine că hotărârile invocate ar conţine dezlegări ce privesc drepturile pretinse în prezentul litigiu, spre a putea produce faţă de reclamant efectul obligativitate ce este specific puterii de lucru judecat. Respectivele hotărâri pot fi avute în vedere cu titlu de practică judiciară, în măsura în care în prezentul recurs s-ar identifica probleme de drept similare celor tranşate prin ele, însă reclamantul, fiind terţ faţă de procesul în care acele hotărâri au fost pronunţate, este îndreptăţit să îşi valorifice judiciar dreptul la remuneraţii în coordonatele raportului juridic (deosebit de cel asupra căruia a purtat judecata în litigiul care a format obiectul dosarului nr. x/2009) descris prin cererea de chemare în judecată.

I. Prin primul motiv de recurs, circumscris de recurent prevederilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., se susţine că pârâta S.C. B. a invocat un nou motiv de apel cu ocazia dezbaterilor orale, anume acela că problema remuneraţiilor solicitate de la pârâtă în prezenta cauză s-ar tranşa potrivit legii statului austriac privind drepturile de autor, astfel încât aceste remuneraţii ar trebui plătite, dacă ar fi datorate, organismului de gestiune colectivă din Austria; că, în acest context, a invocat pentru prima dată prevederile Directivei Consiliului 93/83/CEE din 27 septembrie 1993 privind armonizarea unor dispoziţii referitoare la dreptul de autor şi drepturile conexe aplicabile difuzării de programe prin satelit şi retransmisiei prin cablu. Deşi recurenta a invocat tardivitatea motivului de apel astfel invocat, instanţa de apel a respins această apărare motivând că modalitatea de transmitere prin satelit a fonogramelor a fost apărarea B. încă de la începutul procesului.

Consideră recurentul că argumentul astfel avut în vedere de instanţă este eronat pentru că partea nu a contestat modalitatea tehnică de comunicare a fonogramelor, ci a contestat invocarea motivului de apel prin care se susţinea inaplicabilitatea în speţă a prevederilor Legii 8/1996.

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica astfel susţinută de recurentă, ea fiind formulată cu neobservarea atât a parcursului procesual al litigiului pendinte, cât şi a dezlegărilor date prin decizia de casare pronunţată în recurs, în primul ciclu procesual, dezlegări care au fost în sensul de necesităţii de a se realiza o calificare a pretenţiei deduse judecăţii de către reclamant. Această calificare decurgea din faptul că în cuprinsul cererii de chemare în judecată se regăsea o inconsecvenţă între formularea din petitul ei (unde se solicita obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora în incinta punctelor de lucru pe care le administrează) şi susţinerile din cadrul motivării în fapt acestei pretenţii - susţineri care sugerau plasarea demersului judiciar în sfera gestiunii colective obligatorii a drepturilor conexe pentru care se solicita plata remuneraţiilor respective, conform art. 123 alin. (1) lit. f) din Legea 8/1996.

În acest context, Înalta Curte notează că reclamantul recurent nu a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată cu care a învestit instaţa, dar în motivarea în fapt a acestei cereri a descris conduita părţii pârâte astfel "debitoarea S.C. B. a considerat că, în cazul său, nu se mai impune achitarea remuneraţiei prevăzute de lege deoarece, pentru comunicarea publică a fonogramelor foloseşte o instalaţie de sonorizare bazată pe recepţia prin satelit de către toate magazinele a fonogramelor transmise de un post de radio", precizând totodată că refuzul plăţii remuneraţiilor în litigiu a debutat prin contestarea facturii nr. x/08.04.2009 emisă de A., conform adresei-răspuns înregistrată de reclamant sub nr. 6733.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în cuprinsul motivelor de apel care au fost depuse de pârâta intimată la data de 20.02.2013 - în primul ciclu procesual - se regăsesc şi critici referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt din perspectiva modului de interpretare a contractului ce a fost încheiat între S.C. B., pe de o parte, şi D., pe de altă parte, critici prin care s-a argumentat în sensul că postul de radio s-a obligat să difuzeze în incinta magazinelor B. un format cu muzică internaţională care nu necesită licenţă şi care este producţia proprie a difuzorului. În acest context, a precizat apelanta că "În cuprinsul contractului încheiat cu D., părţile au înţeles să-şi reglementeze în mod direct beneficiile contractului, unde se menţionează în mod explicit că D. lansează pe piaţă şi vinde un produs specific prin satelit, proiectat pentru a furniza un serviciu muzical pentru public în zone comerciale din Europa (…). Serviciul de muzică prin satelit fără taxă de licenţă este un program muzical direct licenţiat pentru care D. dispune de toate aprobările necesare".

De asemenea, s-a susţinut prin motivele de apel că "(…) titularii drepturilor de autor au renunţat la remuneraţia echitabilă la care ar fi fost îndreptăţiţi, situaţie de natură a lăsa fără obiect instituţia gestiunii colective obligatorii reglementate de Legea 8/1996", respectiv că "(…), este lesne de argumentat că în mod direct, titularii unor astfel de drepturi pot dispune de acestea transmiţându-le - total sau parţial - unor alte persoane, prin încheierea de convenţii/contracte care permit exploatarea exclusivă sau neexclusivă a conţinutului acestora. Aşa cum am arătat şi la punctul I, organismul de gestiune colectivă nu poate colecta peste voinţa titularilor dreptului protejat de naţionalitatea străină".

S-a mai invocat prin motivele de apel, în legătură cu contractul încheiat de pârâtă cu D., incidenţa şi a prevederilor art. 6 şi 7 din Directiva nr. 92/100/CEE a Consiliului (aceste prevederi fiind reţinute ca relevante, de instanţa de rejudecare a apelului, prin prisma normei de trimitere care se regăseşte în art. 4 din Directiva 93/83/CEE.

În acest punct al analizei este necesar a fi observat faptul că, în etapa rejudecării apelului, însuşi reclamantul a depus precizări cu privire la natura juridică a gestiunii colective de care se prevalează în cauză (pg. 26-31 dosar x/2010, vol I), indicând în acest context şi temeiul de drept al pretenţiei sale ca fiind reprezentat de art. 123 indice 1 alin. (1) lit. f) din Legea 8/1996 referitor la gestiunea colectivă obligatorie.

În condiţiile în care instanţa de rejudecare a apelului era ţinută a se conforma, pe de o parte, dezlegărilor instanţei de casare - potrivit art. 315 alin. (1) din C. proc. civ. - care erau în sensul de a fi analizată pretenţia reclamantului în raport nu numai de solicitarea concret formulată în petitul cererii de chemare în judecată, ci şi în raport de argumentele dezvoltate în cadrul motivării în fapt, iar, pe de altă parte, obligaţiei de a cerceta pricina cu privire la toate aspectele care au fost aduse în discuţie prin cererea de apel şi prin apărările opuse în calea de atac respectivă - conform exigenţelor stabilite prin art. 129 alin. (5) şi (6) coroborat cu art. 295 alin. (1) din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 -, se impunea analiza şi a criticii din cererea de apel prin care se susţinea că difuzarea, în incinta magazinelor B., a programului special de muzică oferit de D. - ca prestaţie realizată în baza contractului încheiat cu pârâta apelantă - a reprezentat chiar comunicarea publică făcută prin satelit de postul de radio, iar nu o comunicare publică nouă care să fi fost făcută de către pârâtă şi care să fi generat dreptul pretins de reclamantă, anume acela de a încasa remuneraţie compensatorie cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi.

Lămurirea acestor aspecte de fapt era necesară pentru a se putea analiza susţinerile critice ale apelantei privitoare la inexistenţa dreptului artiştilor interpreţi sau executanţi de a beneficia de remuneraţie pentru comunicarea publică concret efectuată în magazinele B., din perspectiva raporturilor juridice care pretindea aceasta că s-au stabilit între aceştia şi D., pe de o parte, şi a raporturilor juridice afirmate de reclamantul intimat ca existând între aceiaşi titulari şi pârâtă, pe de altă parte, dar şi pentru a se putea aprecia cu privire la incidenţa prevederilor Legii 8/1996.

Împrejurarea că, în contextul concluziilor expuse la închiderea dezbaterilor, apelanta a susţinut menţionatele critici într-o formă dezvoltată şi făcând referire şi la un act normativ neindividualizat anterior (anume la Directiva 93/83/CEE) nu este de natură a conferi caracter de noutate respectivelor chestiuni de fapt şi de drept ce au fost supuse analizei, dat fiind că învestirea instanţei spre a evalua dacă pârâta însăşi a realizat sau nu acte de comunicare publică şi dacă datorează remuneraţiile solicitate de reclamant - în calitate de mandatar al titularilor de drepturi de autor conexe - avusese loc prin criticile ce se regăsesc motivele de apel depuse la data de 20.02.2013 privite în corelare cu argumentele din cererea de chemare în judecată (acestea din urmă constituind un reper necesar spre a stabili existenţa şi conţinutul dreptului asupra căruia instanţa era învestită a se pronunţa).

De altfel, chiar raţiuni de egalitate a tratamentului juridic acordat părţilor impun o atare concluzie, în condiţiile în care reclamantul însuşi a declanşat litigiul printr-o cerere de chemare în judecată ce avea o formă imperfectă, nefiind indicat nici în aceasta temeiul juridic al pretenţiei deduse judecăţii, ceea ce a determinat necesitatea unor statuări judiciare, în căile de atac, spre a se conferi actului de învestire calificarea juridică ce era necesară ca premisă a soluţionării litigiului declanşat.

Astfel fiind, se constată că, în etapa rejudecării apelului, instanţa de control judiciar a procedat în deplin acord cu prevederileart. 295 alin. (1) coroborat cu art. 129 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., statuând în sensul că este neîntemeiat incidentul tardivităţii invocat de recurentul reclamant referitor la legalitatea învestirii spre a se analiza dacă pârâtul însuşi a făcut, sau nu a făcut acte de comunicare publică a operelor muzicale difuzate prin satelit de D., în incinta magazinelor celui dintâi, şi dacă, în raport de prevederile Legii 8/1996, are temei legal pretenţia reclamantului de a colecta - pentru respectiva comunicare - remuneraţii cuvenite artiştilor interpreţi sau executaţi. De precizat că, în critica relativă la soluţia dată incidentului tardivităţii, recurentul omite a avea în vedere că instanţa de apel a adoptat respectiva soluţie având în vedere nu numai faptul că pârâta s-a prevalat de modalitatea de comunicare tehnică (prin satelit) în apărările esenţial susţinute de-a lungul întregului proces, ci a reţinut şi împrejurarea - necontestată în prezentul recurs - că "În ceea ce priveşte dreptul aplicabil comunicării publice prin satelit, actul normativ incident a fost indicat, pentru prima dată, de către intimata reclamantă prin recursul împotriva deciziei din primul ciclu procesual". Or, ţinând seama de ansamblul aspectelor avute în vedere de instanţa de apel, se constată că analiza incidentului procesual a fost realizată în coordonatele corecte, anume cele ale limitelor devoluţiunii specifice etapei rejudecării apelului şi acordând eficienţa cuvenită dezlegărilor obligatorii din decizia de casare.

II. Cel de-al doilea motiv de recurs este circumscris prevederilor art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., context în care se susţine, ca prim aspect de nelegalitate, încălcarea prevederilor art. 15 din Legea 8/1996.

În acest punct al analizei, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 304 raportat la art. 299 alin. (1) din C. proc. civ., recursul permite verificarea legalităţii hotărârii judecătoreşti împotriva căreia a fost exercitată această cale de atac extraordinară.

Faţă de caracterul imperativ al acestor norme procedurale care stabilesc limite judecăţii în recurs, dar şi de exigenţele principiului legalităţii căilor de atac - principiu care impune exercitarea unor asemenea demersuri procesuale cu respectarea tuturor cerinţelor legale care le guvernează - pot forma obiect de analiză, în etapa recursului, numai statuările care aparţin instanţei ierarhic inferioare, nu şi argumentele pe care părţile le-au susţinut în etapele procesuale anterioare.

Ca atare, argumentele critice expuse de recurentul A. cu privire la susţineri formulate de partea adversă în faţa instanţei de apel nu vor fi analizate de Înalta Curte, pentru că ele excedează limitelor permise de art. 304 raportat la art. 299 alin. (1) din C. proc. civ.

a) Recurentul reclamant reproşează instanţei de apel că s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte faptul generator al dreptului la remuneraţie şi al legii aplicabile acestui drept. În acest context, arată: că nu a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, ca pârâtul să fie obligat la plata remuneraţiilor în baza difuzării efectuate de D. pe teritoriul Austriei, ci a cerut plata remuneraţiilor datorate pe baza comunicării publice efectuate de B. în România, legea aplicabilă fiind cea naţională (Legea 8/1996); că iInstanţa de apel a avut în vedere în mod greşit existenţa unui act de comunicare publică în sensul Directivei 93/83/CEE, în raport de acte de comunicare realizate de D..

Consideră recurenta că este greşit raţionamentul instanţei de apel, pentru că nu s-au depus documente din care să reiasă că activitatea concret desfăşurată de D. ar fi aceea de retransmitere prin cablu sau de radiodifuzare prin satelit pe teritoriul altui stat membru, spre a fi aplicabile prevederile Directivei 93/83/CEE. Trebuie observat că activitatea realizată de D. nu poate fi decât aceea de radiodifuzare pe teritoriul Austriei, şi nu de comunicare publică în scop ambiental în punctele de lucru deţinute de B. în România.

Prin criticile astfel susţinute, recurenta propune a se stabili în recurs o situaţie de fapt diferită de cea care a fost determinată prin decizia recurată, tinzând astfel la a determina în recurs o reevaluare a probelor pe baza cărora instanţa de apel a stabilit contextul factual în care a fost realizează difuzarea, în incinta magazinelor B., a programului instore radio.

Altfel spus, recurentul solicită a se stabili în recurs că intimata pârâtă a îndeplinit ea însăşi fapte de comunicare publică a respectivului program muzical, în magazinele pe care le deţine, respectiv că a efectuat o comunicare ce este deosebită de cea pe care D. a realizat-o prin satelit în baza contractului încheiat cu societatea pârâtă.

Or, un asemenea demers analitic este incompatibil cu fizionomia juridică a recursului, acesta constituind - astfel cum s-a reţinut anterior - o cale de atac ce permite exclusiv verificarea unor aspecte care interesează legalitatea deciziei atacate.

Modul de aplicare a dispoziţiilor legale poate fi verificat, în recurs, numai din perspectiva situaţiei de fapt ce a fost stabilită prin decizia recurată, pentru că situaţia diferită pe care partea recurentă o propune spre a-şi fundamenta criticile echivalează unei critici de de netemeinicie (a hotărârii judecătoreşti) care nu poate forma obiect al controlului judiciar.

O altă susţinere critică a recurentului este în sensul că în mod eronat instanţa de apel nu a analizat, din perspectiva legii naţionale, actele de comunicare publică în scop ambiental realizate de intimata pârâtă B..

Această critică este vădit nefondată, ea fiind formulată cu ignorarea situaţiei de fapt reţinute prin decizia recurată, anume aceea că difuzarea în incinta magazinelor B. din România a celor 199 de fonograme constituie o comunicare publică directă, realizată prin satelit de către D., iar pârâta intimată nu a îndeplinit activităţi (fapte) care să valoreze o comunicare publică indirectă a aceloraşi fonograme.

Împrejurarea că recurentul reclamant a invocat, prin cererea de chemare în judecată, că faptul generator al pretinsei obligaţii de plată a societăţii pârâte este reprezentat de acte de comunicare publică efectuate de B. în România şi că, în raport de un asemenea fapt generator, pârâta ar avea obligaţia izvorâtă din prevederile Legii 8/1996 de a plăti remuneraţiile solicitate, nu este de natură a reliefa, prin ea însăşi, nelegalitatea deciziei instanţei de apel.

Este de principiu că afirmaţiile făcute de părţi în timpul procesului trebuie dovedite - onus probandi icumbit actori -, iar probele care se administrează în timpul procesului sunt supuse liberei evaluării a instanţei învestite cu soluţionarea litigiului. Ca atare, simplul fapt că recurenta a afirmat existenţa unor acte de comunicare publică a fonogramelor ce ar fi fost realizată de către pârâtă pe teritoriul României, şi incidenţa în acest context a prevederilor Legii 8/1996 nu erau de natură a obliga instanţa să confirme situaţia de fapt şi de drept astfel descrisă. În conformitate cu prevederile art. 129 coroborat cu art. 167 şi art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. precum şi cu principiile de drept care stabilesc respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil cât şi contradictorialitatea specifică procesului civil, instanţa are a analiza deopotrivă susţinerile fiecărei părţi implicate în proces şi ansamblul probelor administrate, consecinţa fiind aceea că situaţia de fapt stabilită trebuie să îşi găsească suport nu numai în cererile, afirmaţiile şi apărările părţilor, ci şi în probatorul analizat.

Nici împrejurarea - evocată de recurent - că locul în care au avut loc actele de comunicare publică a fonogramelor este reprezentat de teritoriul României nu reliefează un aspect de aplicare greşită a legii. Şi acest element este unul care ţine de situaţia de fapt, neputând astfel forma obiect de analiză în prezentul cadru procesual.

În privinţa actelor de comunicare publică a fonogramelor difuzate în incinta magazinelor B., din România, în perioada la care se referă litigiul, instanţa de apel a stabilit că acestea acte au particularitatea de a reprezenta o comunicare directă realizată de D. prin satelit, într-un sistem de comunicare închis, această comunicare fiind destinată receptării de către clienţii magazinelor menţionate. S-a reţinut că transmisiunea acestor fonograme are o structură complexă, respectiv că semnalele purtătoare de programe radio instore difuzate de D. au fost introduse în legătura ascendentă a comunicării prin satelit în Austria, în colaborare cu o terţă entitate (anume societatea O.), astfel că responsabilitatea şi controlul declanşării comunicării publice prin satelit aparţin postului de radio menţionat. În ce o priveşte pe pârâta intimată, s-a reţinut că intervenţia acesteia reprezintă un simplu mijloc tehnic necesar pentru a asigura recepţia programului radio de către destinatarii acestuia, în contextul în care această intervenţie se limitează - potrivit clauzelor care se regăsesc în contractul încheiat cu D. - la a garanta radiodifuzorului că sistemele pentru recepţionarea programului sunt pornite şi funcţionale în timpul orelor de program.

Astfel, potrivit situaţiei de fapt stabilite de instanţa de apel, comunicarea publică a fost una care a debutat prin emiterea de către radiodifuzor - într-un stat terţ - a semnalelor purtătoare de programe radio ce conţineau fonogramele în litigiu, urmată de transmisiunea acestor semnale prin satelit şi de recepţionarea lor - în România - de către publicul căruia ele se adresau, anume de clienţii magazinelor deţinute de pârâta intimată, fără ca aceasta din urmă să fi realizat ea însăşi o comunicare distinctă (nouă) către un public nou.

Afirmând că, în speţă, a fost vorba de o comunicare publică realizată pe teritoriul României, recurentul ignoră menţionata structură complexă a actelor/faptelor care au fost în concret derulate spre a se realiza comunicarea publică a fonogramelor în litigiu, această afirmaţie constituind expresia unei nejustificate raportări la o componentă izolată a actului de comunicare, anume aceea reprezentată de recepţia fonogramelor de către clienţii magazinelor B..

În condiţiile în care comunicarea publică a operelor muzicale, în coordonatele anterior menţionate, nu se limitează la recepţionarea respectivelor opere de către publicul destinatar reprezentat de clienţii aflaţi în incinta magazinelor B. - recepţionarea reprezentând numai una dintre componentele activităţii de comunicare publică astfel cum este definită prin art. 15 alin. (1) din Legea 8/1996 (forma în vigoare în perioada la care se referă litigiul) -, iar în privinţa pârâtei intimate s-a reţinut că a realizat doar acte de intervenţie (constând în activităţi menite a garanta că sistemele de funcţionare a recepţiei prin satelit, care sunt puse la dispoziţie de D., sunt pornite şi că funcţionează, în caz contrar beneficiind de service din partea D.) a căror valoare este aceea a unui simplu mijloc tehnic destinat să garanteze recepţionarea în magazine a emisiunii radio, nu exista fundamentul faptic necesar spre a fi făcută aplicarea, prin decizia recurată, a prevederilor art. 15 alin. (1) din Legea 8/1996 şi/sau a dispoziţiilor pct. 1 din Decizia ORDA nr. 399/2006 - norme a căror incidenţă este invocată de recurent.

Împrejurarea că legea naţională şi Convenţia de la Roma nu fac distincţie între comunicarea publică realizată prin satelit şi alte tipuri de comunicare publică este nerelevantă, şi nu este de natură a evidenţia un viciu de nelegalitate a deciziei recurate în condiţiile în care Directiva 93/83/CEE - pe care instanţa de apel şi-a fundamentat analiza realizată, spre a califica drept comunicare realizată prin satelit de către D. ansamblul actelor de comunicare publică ce s-au realizat în privinţa operelor muzicale la care se referă litigiul pendinte - reprezintă un act normativ sub imperiul căruia s-au desfăşurat respectivele activităţi, iar acesta se impunea a primi eficienţă în temeiul atât al principiului forţei obligatorii erga omnes a actelor normative cât şi al faptului că nu există vreo justificare legală spre a condiţiona aplicarea dispoziţiilor respectivului act normativ de (co)existenţa unei reglementări similare într-un alt instrument juridic naţional sau internaţional.

Înalta Curte constată că este vădit nefondată critica potrivit căreia instanţa de apel a confundat "comunicarea publică prin satelit", ca modalitate tehnică de realizare a actului de comunicare, cu "comunicarea publică în scop ambiental".

Si această critică are ca punct de plecare premisa eronată a unei situaţii de fapt diferite de cea care s-a stabilit prin decizia supusă controlului judiciar, anume premisa că pârâta ar realiza acte noi de comunicare publică a operelor muzicale în incinta magazinelor pe care le deţine; se ignoră, astfel, faptul că instanţa de apel a concluzionat, referitor la persoana care realizează actul de comunicare publică, prin prisma şi a raportului juridic contractual ce a fost concret stabilit între radiodifuzorul D. şi pârâta B., respectiv a drepturilor şi obligaţiilor care îi revin pârâtei în temeiul acestui contract.

Art. 2 din Directiva 93/83/CEE - care prevede că "Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza comunicarea publică prin satelit a operelor protejate prin dreptul de autor, sub rezerva dispoziţiilor din prezentul capitol." - se referă la dreptul recunoscut titularilor de drepturi de autor de a autoriza comunicarea publică prin satelit, iar litigiul pendinte nu priveşte încălcarea unui drept de această natură. Ca atare, această normă nu este de natură a reliefa confuzia pe care recurentul o impută instanţei de apel.

b) Consideră recurentul că instanţa de apel a reţinut eronat incidenţa în speţă a Directivei 93/83/CEE, respectiv că incidente litigiului sunt prevederile Legii nr. 8/1996 - act normativ naţional în care a fost transpusă respectiva directivă. În acest context, precizează că instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 151 din Legea 8/1996, normă conform căreia "În sensul prezentei legi, prin radiodifuzare se înţelege:

a) emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public;

b) transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public".

Această susţinere a recurentului este vădit nefondată, fiind formulată cu neobservarea atât a faptului că actul de radiodifuzare (anume emisia de muzică pentru magazine în format instore radio) reţinut ca fiind realizat în speţă s-a petrecut pe teritoriul unui stat terţ şi de către o persoană ce este terţ faţă de proces, cât şi a împrejurării că în sarcina pârâtei intimate nu s-a reţinut efectuarea vreunui act de radiodifuzare.

În condiţiile în care s-a stabilit că singurul utilizator al fonogramelor ce conţin operele muzicale difuzate în incinta magazinelor B. este radiodifuzorul D., iar acesta nu era parte în proces, nu se putea dispune vreo măsură în privinţa lui nici din perspectiva dispoziţiilor Legii 8/1996 şi nici din perspectiva legii austriece.

Evaluarea relativă la contribuţia acestui radiodifuzor la actul de comunicare publică finalizat prin recepţionarea operelor muzicale de către clienţii magazinelor B. a fost însă utilă, dar şi necesară soluţionării pricinii în raport de conţinutul apărărilor pârâtei intimate, apărări care erau în sensul că nu a realizat ea însăşi actele de comunicare publică, ci activităţile care pot primi această calificare fost efectuate exclusiv de terţul radiodifuzor.

Din atare perspectivă, nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare sau interpretare a art. 15 indice 1 din Legea 8/1996 în privinţa raportului juridic litigios (anume cel dintre recurentul reclamant şi pârâta B.) şi nici că ar fi reţinut incidenţa în prezentul litigiu a legii austriece.

Referirea recurentului la probele administrate în etapa judecării apelului nu va fi analizată, pentru că un atare demers este incompatibil cu judecata permisă de art. 304 C. proc. civ. în recurs.

III. Recurentul invocă nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului reglementat prin art. 304 pct. 8 din C. proc. civ., susţinând în acest context că instanţa de apel a reţinut eronat ca fiind dovedit faptul că toţi cei 8 interpreţi au încheiat, anterior contractului intervenit între D. şi pârâta B., contracte de cesiune cu societatea E. prin care au transmis acesteia din urmă drepturile de folosinţă şi exploatare a celor 199 de fonograme. Această eroare se datorează, în opinia recurentului, interpretării greşite a înscrisurilor depuse de pârâtă ca fiind contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţi şi executanţi.

Este necesar a fi amintit că recursul este o cale de atac extraordinară care, în situaţiile în care este îndreptat împotriva unei hotărâri pronunţate de instanţa de apel, permite efectuarea controlului judiciar numai pentru motivele limitativ stabilite prin art. 304 C. proc. civ., acestea fiind de strictă interpretare şi aplicare.

Motivul prevăzut la pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. se referă la situaţia următoare:

"când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".

Din însuşi modul de formulare a menţionatei critici pe care recurentul a subsumat-o motivului de recurs fundamentat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. reiese că aceasta nu se referă la un act dedus judecăţii a cărui natură juridică ori înţeles neîndoielnic să fi fost greşit interpretate de instanţa de apel, ci se referă la concluzia pe care instanţa a reţinut-o în urma analizei înscrisurilor-declaraţii ce au constituit mijloace de probă, acte a căror natură juridică este departe de a fi una lămurită şi neîndoielnică atâta vreme cât însuşi recurentul a invocat constant lipsa aptitudinii lor de a constitui contracte de cesiune a drepturilor de autor conexe.

Înalta Curte constată că motivul de casare reglementat prin art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. este numai formal invocat, în condiţiile în care criticile pe care recurentul le-a dezvoltat spre a-l argumenta evocă o eronată stabilire a situaţiei de fapt ca şi consecinţă a unei greşite evaluări a probelor pe care partea pârâtă le-a administrat în fundamentarea apărărior potrivit cărora comunicarea publică a melodiilor difuzate în incinta magazinelor B. nu a fost realizată de pârâtă, ci de către D., în baza contractului încheiat cu acest post de radio, iar radiodifuzorul deţinea dreptul de folosinţă şi de exploatare ca urmare a unor cesiuni realizate de către interpreţii şi executanţii resepctivelor melodii.

Asemenea aspecte care ţin de modalitatea în care probele au fost evaluate, spre a se stabili temeinicia apărărilor pe care partea pârâtă le-a susţinut cu privire chestiuni care privesc chiar situaţia de fapt, în mod evident nu pot fi confundate cu demersul de interpretare a unui act juridic dedus judecăţii ce are o natură certă ori înţeles neîndoielnic, spre a permite o analiză circumscrisă motivului ce îşi găseşte reglementarea în art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.

Cum reevaluarea probelor şi a situaţiei de fapt constituie demersuri care nu se circumscriu exigenţelor acestei norme, şi nici vreunui alt motiv de recurs dintre cele care se regăsesc în art. 304 C. proc. civ., Înalta Curte constată că excedează limitelor recursului o analiză a criticilor ample care se referă la inaptitudinea înscrisurilor-declaraţii (pe care instanţa de apel şi-a fundametat concluzia asupra intervenirii unor cesiuni succesive în privinţa drepturilor conexe ale interpreţilor şi executanţilor pe seama cărora recurentul reclamant, în calitate de organism de gestiune colectivă, a solicitat plata remuneraţiilor) de a dovedi calitatea de cesionar a D. în privinţa drepturilor conexe care formează obiectul litigiului pendinte.

În acest punct al analizei este necesar a fi amintit că instanţa de apel a conchis în sensul existenţei cesiunii menţionatelor drepturi în raport de conţinutul declaraţiilor autentice indicate, statuând totodată că nu sunt aplicabile prevederile art. 42 din Legea 8/1996 - care impun ad probaţionem cerinţa la formei scrise a contractelor de cesiune a drepturilor de autor - pentru că raporturile juridice stabilite între cei opt artişti intepreţi sau executanţi germani şi societataea E. cu sediul în Germania cu privire la cesiunea drepturilor de utilizare şi valorificare a celor 199 de fonograme nu sunt guvernate de legea română. De asemenea, s-a reţinut că respectivele convenţii, încheiate între artiştii interpreţi cetăţeni germani şi persoana juridică de naţionalitate germană E., se bucură de prezumţia de validitate atâta vreme cât nu s-a administrat o dovadă contrară. Or, cu privire la aceste statuări referitoare la forma contractelor de cesiune încheiate de titularii drepturilor conexe în litigiu (cu consecinţe în ce priveşte aptitudinea de a dovedi existenţa lor, din perspectiva reglementării speciale din legea română), recurentul nu a formulat vreo critică.

IV. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs se susţine, în coordonatele prevederilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., că decizia atacată cuprinde motive contradictorii cu privire la legea aplicabilă şi cu privire "calificarea actelor de comunicare publică şi/sau radiodifuzare realizate, pe de o parte, de D. şi, pe de alta, de către B.". Se mai susţine că instanţa de apel a analizat motive străine de natura pricinii în ceea ce priveşte calitatea de utilizator a B..

a)Consideră recurentul că, sub un prim aspect, este contradictorie decizia supusă controlului judiciar pentru că s-ar fi reţinut, pe de o parte, că aplicabilitatea legii române în speţă nu a fost contestată în precedentul recurs şi pentru acest motiv "fapta pârâtei de a comunica public în perioada 01.07.2008-31.12.2009 un număr de 199 de fonogramele de comerţ în magazinele administrate de pârâtă este guvernată de legea română, respectiv de Legea nr. 8/1996" iar, pe de altă parte, s-a reţinut că sunt aplicabile Directiva 93/83/CEE şi Directiva 2006/115 care a abrogat şi codificat Directiva 92/100/CEE (art. 8 alin. (1) şi (2) având aceeaşi codificare în aceste ultime două Directive).

Prin raportare la elementele de contradictorialitate astfel relevate de recurent, Înalta Curte constată că este vădit nefondată critica, ea fiind formulată printr-o reală denaturare a considerentelor deciziei dar şi prin desprinderea celor două considerente din contextul analitic în care se regăsesc.

Primul dintre considerente la care se referă recurentul are un conţinut esenţial diferit de cel pe care partea i-l atribuie, în sensul că ceea ce instanţa a reţinut este aplicabilitatea legii naţionale faţă de "fapta imputată pârâtei, de a comunica public, în perioada 01.07.2008 - 31.12.2009, un număr de 199 de fonograme de comerţ (...)", iar nu faţă de "fapta pârâtei" (această formulare sugerând o constatare a instanţei în sensul existenţei faptei), cum eronat pretinde recurentul.

Din lecturarea considerentului în corecta lui formulare şi în contextul în care este plasat, se desprinde concluzia lipsită de echivoc că instanţa de apel a evidenţiat coordonatele legale ale demersului analitic pe care urma să îl realizeze, spre a verifica dacă a existat sau nu conduita neconformă (fapta) pe care reclamantul recurent a imputat-o, şi nicidecum că ar fi stabilit prin acesta - aşa cum eronat consideră recurentul - o limitare la acest act normativ a analizei privind oricare dintre aspectele necesar a fi tranşate în cadrul litigiului (adică inclusiv a apărărilor pe care pârâta a înţeles să le susţină spre a demonstra inexistenţa faptei de comunicare publică ce i s-a imputat).

În privinţa celui de-al doilea considerent, se constată că el se regăseşte în contextul analizei relative la apărarea (formalizată într-un motiv de apel) prin care apelanta pârâtă susţinea că nu este ea cea care a făcut actele de comunicare publică descrise prin cererea de chemare în judecată şi reţinute de prima instanţă (adică fapta imputată), ci comunicarea publică a fost realizată prin satelit de D., în baza unui contract încheiat cu acesta din urmă, radiodifuzor căruia i-au fost cedate de către interpreţi şi executanţi drepturile proprii referitoare folosinţa şi exploatarea operelor muzicale pentru care reclamantul solicita plata remuneraţiilor.

Analiza relativă la această apărare (care, contrar susţinerilor recurentului, nu a constituit un motiv de apel neinvocat în termenul legal), nu numai că nu putea fi refuzată cu motivarea că raportului juridic litigios dintre părţile aflate în proces îi este aplicabilă doar legea naţională, pentru că un asemenea refuz ar fi fost contrar dreptului fundamental la apărare, dar nici nu poate fi privită ca intrând în conflict statuarea relativă la incidenţa Legii 8/1996 pentru că reglementările din conţinutul Directivei 93/83/CEE şi 2006/115/CEE au servit doar pentru a se stabili dacă terţul indicat de pârâta a efectuat actele de comunicare publică a fonogramelor (acesta fiind faptul pozitiv contrar care avea aptitudinea de a proba faptului negativ afirmat de pârâtă, anume acela că muzica din incinta magazinelor B. nu a fost comunicată public de aceasta), iar nu pentru a stabili consecinţele unei comunicări publice (fapte) realizate de pârâtă în coordonatele pretinse de către reclamant.

În concluzie, se constată caracterul nefondat al susţinerii recurentului în sensul că decizia recurată ar conţine considerente contradictorii cu privire la legea aplicabilă raportului juridic litigios.

b)Recurentul consideră că decizia instanţei de apel conţine considerente contradictorii şi în ce priveşte calificarea actelor de comunicare publică/radiodifuzare "realizate, pe de o parte, de D. şi, pe de alta, de către intimata pârâtă B.".

Înalta Curte notează că enunţul însuşi al acestei critici evidenţiază aceeaşi pemisă greşită - constatată prin considerentele expuse în precedent - că ar fi stabilit instanţa de apel că pârâta intimată a realizat acte de comunicare publică. O atare statuare a instanţei nu se regăseşte în decizia supusă controlului judiciar, astfel că în mod evident lipseşte unul dintre reperele contradictorialitate afirmate de către recurent.

În ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că "nici în legislaţia europeană, nici în cea naţională, organismul de radiodifuziune nu poate realiza acte de comunicare publică în scop ambiental, ci numai acte de radiodifuzare" - susţinere prin care se tinde a se demonstra că există contradictorialitate între considerentele care privesc faptul că D. este organism de radiodifuziune, şi cele în sensul că D. a realizat acte de comunicare publică în raport de clienţii B. - Înalta Curte constată că atâta vreme cât nu s-a concretizat pretinsa o interdicţie legală relativă la posibilitatea ca organismele de radiodifuziune să difuzeze (comunice public) fonograme în scop ambiental, este pur formală critica astfel formulată de recurent.

Este de principiu că, din punct de vedere legal, este permis tot ceea ce nu este interzis. Ca atare, în absenţa unei reglementări cu carcater normativ care să constituie o interdicţie, pentru organismul de radiodifuziune menţionat, de a transmite prin satelit opere muzicale spre a fi recepţionate în scop ambiental, de clienţii unor magazine din România, nu poate fi reţinută o contradictorilitate între menţionatele considerente ale deciziei supuse controlului judiciar.

Nu constituie un aspect de contradictorialitate între motivele care fundamentează hotărârea instanţei de apel, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., nici reţinerea faptului că este relevant pentru soluţionarea litigiului să se stabilească dacă pârâta apelantă are calitatea de utilizator şi dacă a realizat un act de comunicare publică în conformitate cu conform legea română, în raport de constatarea că există un singur act de comunicare publică ce a fost realizat de D. (în raport de prevederile Directivei 93/83/CEE) pe teritoriul României.

Contrar susţinerilor recurentului, aceste considerente la care se raportează în susţinerea criticii nu sunt contradictorii, ci sunt unele caracterizate de coerenţă logică şi juridică pentru că ele reflectă evaluarea actelor de radiodifuzare/comunicare a fonogramelor din perspectiva completă ce implică atât subiectul ce a realizat respectivele acte cât şi publicul destinatar/beneficiar al acestei comunicări, neavând relevanţă în acest context cine este deţinătorul spaţiului în care a fost realizată comunicarea; concluzia - fundamantată pe analiza probelor - că actele de radiodifuzare efectuate de D. au valoare juridică de comunicare publică a fonogramelor, comunicare destinată chiar clienţilor magazinelor B., şi că actele de comunicare au fost realizate exclusiv de D., justifică deplin constatarea că nu pârâta este cea care a îndeplinit fapta pe care reclamantul i-a imputat-o, anume aceea de a fi pus ea însăşi la dispoziţia publicului fonogramele recepţionate (în mediu ambiental) de clienţii menţionaţi, în sensul prevederilor art. 15 din Legea 8/1996 (forma în vigoare în perioada pentru care s-a solicitat plata remuneraţiilor), fiind vorba despre una şi aceeaşi difuzare de fonograme care reprezintă programul de instore radio-muzică pentru magazine transmis/difuzat prin satelit de D. pentru publicul format din clienţii respectivi.

c)Recurentul mai susţine că instanţa de apel a analizat motive străine de natura pricinii în ceea ce priveşte calitatea de utilizator a B..

Însă, şi în dezvoltarea acestei critici, porneşte de la o premisă eronată, anume aceea că pârâta nu a negat calitatea de utilizator.

Caracterul eronat al acestei premise este demonstrat cu evidenţă de apărările constant susţinute în timpul procesului [inclusiv prin cel de-al doilea motiv al apelului exercitat, subpunctul ii)], apărări care au fost în sensul că pârâta nu realizează acte de comunicare publică în privinţa programului muzical "instore radio" ce s-a difuzat în incinta magazinelor B. de către D., ci asemenea acte au fost realizate - conform contractului încheiat cu pârâta - de menţionatul post de radio despre care partea apelantă a afirmat că "lansează pe piaţă şi vinde un produs specific prin satelit, proiectat pentru a furniza un serviciu muzical pentru public în zone comerciale din Europa (…) Serviciul de muzică prin satelit fără taxă de licenţă este un program muzical direct licenţiat pentru care D. dispune de toate aprobările necesare".

A contesta efectuarea de acte de comunicare publică, în acest context, este echivalent cu a contesta calitatea de a fi utilizator al fonogramelor (pentru că remuneraţia echitabilă este datorată numai de utilizatori, în conformitate prevederilor art. 98 alin. (1) lit. g) şi alin. (3) coroborat cu art. 131-133 din Legea 8/1996). Astfel, este cert că poziţia procesuală a pârâtei intimate, constant şi explicit exprimată, de a contesta obligaţia de a plăti remuneraţiile pretinse de reclamant a constituit o neîndoielnică contestare a calităţii sale de utilizator. Mai mult, aceeaşi poziţie reiese chiar din refuzul manifestat în perioada imediat anterioară declanşării litigiului, de a achita facturile emise de reclamantul recurent, însuşi reclamantul relatând despre acest refuz în motivarea cererii de chemare în judecată.

Prin prisma apărărilor astfel susţinute de partea pârâtă, analiza instanţei de apel relativă la existenţa sau nu a calităţii acesteia din urmă de a fi utilizator - categorie juridică necesar a fi determinată prin raportare constatarea desfăşurării unor activităţi de comunicare publică conforme prevederilor art. 13 lit. f) coroborat cu art. 15 din Legea 8/1996, aceasta fiind legea aplicabilă raportului juridic litigios stabilit între recurentul reclamant şi intimata pârâtă ca urmare a declanşării prezentului proces - este în deplină concordanţă cu cadrul procesual în care a fost învestită a judeca, în conformitate cu prevederile art. 295 coroborat cu art. 129 alin. (4)-(6) din C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte constată că este vădit nefondată critica potrivit căreia analiza realizată cu privire la existenţa sau nu a calităţii pârâtei intimate de urtilizator al fonogramelor ar privi aspecte străine de natura pricinii, şi că aceste chestiuni nu ar fi fost cunoscute recurentului în timpul procesului spre a se apăra adecvat.

Un alt aspect de contradictorialitate invocat de recurent priveşte raţionamentul care a condus instanţa de apel la concluzia că situaţia din prezentul litigiu nu este similară celei avute în vedere în cadrul hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţiei a Uniunii Europene în cauza Phonographic Performance (Ireland) Limited împotriva Irlandei.

Critica astfel formulată este argumentată prin referiri la elemente ale situaţiei de fapt din prezentul litigiu (astfel cum înţelege recurentul să o descrie, iar nu în coordonatele concrete pe care instanţa de apel le-a constatat pe baza analizei probelor), pe de o parte, şi, pe de altă parte, la aspecte ale situaţiei de fapt la care s-a raportat analiza din menţionata hotărâre a instanţei europene.

Or, atare argumente nu evidenţiază o contradictorialitate a raţionamentului ce este propriu instanţei, ci exprimă numai dezacordul recurentului faţă de evaluarea comparativă pe care instanţa de apel a realizat-o între situaţia care a constituit reperul analizei realizate de instanţa europeană - aceea a unei comunicări realizate de operatorii hotelieri, prin dotarea camerelor de hotel cu aparate şi suporturi ce permit utilizarea unor fonograme care sunt difuzate ori fixate, ca regula, în scopul unei utilizari personale - şi situaţia stabilită în speţă - aceea a unei comunicări publice realizate sub forma radiodifuzării prin satelit de D. şi destinată în mod direct clienţilor magazinelor B. - şi de concluzia pe care a dedus-o din această evaluare.

Reţinerea împrejurării că pârâta a permis, în baza contractului încheiat cu D., instalarea decodoarelor şi a receiver-ului în spaţiile sale nu era de natură a impune o constatare în sensul că aceasta se află într-o situaţie echivalentă celei de hotelier (prestator al unei activităţi comerciale) - cum eronat susţine recurentul - pentru că situaţia de fapt stabilită în speţă are ca notă distinctivă faptul că între pârâtă şi radiodifuzorul menţionat s-a stabilit un raport juridic particular, generat de contractul pe care l-au încheiat, raport juridic în cadrul căruia radiodifuzorul s-a obligat să realizeze comunicarea direct către publicul reprezentat de clienţii magazinelor, iar nu către comerciant (pârâta). În acest context, acordul pârâtei intimate de a găzdui instalaţiile care permit o atare comunicare reprezintă doar o înlesnire menită să asigure executarea conformă a convenţiei la care este parte, nefiind de natură a o transforma pe aceasta în persoană căreia îi revine responsabilitatea şi controlul unei comunicări publice autonome, care să fie distinctă şi destinată unui public suplimentar, aşa cum se întâmplă în cazul hotelierilor.

În condiţiile în care s-a reţinut că, potrivit contractului menţionat, destinatarul programului radio instore este reprezentat chiar de clienţii magazinelor B. - aspect care nu constituie o simplă premisă cum eronat susţine recurentul, ci reprezintă un element ce ţine de situaţia de fapt, care nu poate fi reevaluată de instanţa de recurs -, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că respectivii clienţi nu reprezintă un "public nou". Categoria de public nou ar presupune, prin ipoteză, lipsa de identitate între publicul receptor şi publicul căruia chiar organismul de radiodifuziune i-a destinat fonogramele comunicate public.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că este corectă constatarea în sensul că intervenţia pârâtei, în coordonatele reţinute de instanţa de apel, valorează un simplu mijloc tehnic ce permite recepţionarea programului radio conţinând muzică pentru magazine, program difuzat de D., iar clienţii magazinelor în care se difuzează această muzică nu se califică drept "public nou" câtă vreme ei nu constituie o altă secţiune de public decât cel pentru care se realizează difuzarea programul instore radio de către organismul de radiodifuziune.

Faţă de considerentele expuse, nici din perspectiva acestor ultime critici analizate nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs reglementat prin art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

Recurentul mai afirmă şi argumentează "caracterul lucrativ al comunicării publice efectuate de B.". Şi susţinerile formulate în aceste coordonate sunt vădit nefondate, pentru că ele pleacă de la o premisă neconformă situaţiei de fapt stabilite în speţă, respectiv premisa că pârâta ar fi făcut acte de comunicare publică a fonogramelor. Câtă vreme nu s-a reţinut în sarcina pârâtei îndeplinirea unor astfel de acte de comunicare, în mod evident instanţa de recurs nu poate realiza evaluarea/calificarea unei asemenea conduite din perspectiva trăsăturii pe care recurentul o evocă, aceea a caracterului lucrativ.

Alegaţiile recurentului referitoare la impactul muzicii ambientale asupra clienţilor magazinelor nu relevă nici vreun viciu de nelegalitate a constatărilor făcute de instanţa de apel în privinţa conduitei pârâtei intimate (anume aceea de a nu fi subiectul unei activităţi de comunicare publică a fonogramelor pentru care recurentul reclamant a pretins plata remuneraţiilor ce sunt specifice drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi şi executanţi) aşa încât ele nu pot determina reformarea deciziei recurate.

Având în vedere ansamblul concluziilor reţinute în cadrul analizei motivelor de recurs pe care recurentul A. a înţeles să le aducă deciziei instanţei de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului astfel cum el a fost susţinut prin menţionatele critici, urmând a se dispune, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., respingerea acestei căi de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 635A din 18 decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2020.