Liability of tax authorities for unlawful administrative acts: objective vicarious liability independent of agent fault and distinction from abuse of right

Asupra recursului civil de faţă, prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 01.08.2016, pe rolul Tribunalului Harghita, sub nr. x/2016, reclamanţii S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar Cabinetul individual de insolvenţă B. şi C., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (dosar disjuns, fiind format prezentul dosar cu nr. x/2017), au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se dispună obligarea pârâtei la plata către S.C. A. S.R.L. a sumei totale de 8.304.799,63 RON compusă din: 168.722,66 RON cu titlu de profit nerealizat pe perioada 18.07.2014 - 28.09.2015 (16 luni); 38.097,23 Iei reprezentând dobânzi legale calculate la sumele de bani indisponibilizate de către pârâtă în cuantum de 202.014,31 Iei, pe perioada 18.07.2014 -31.05.2016; 84.351,55 RON cu titlu de penalităţi calculate de creditori pentru perioada 18.07.2014 - 28.09.2015; 34.034 RON cu titlu de cheltuieli de executare, onorariu avocaţial, onorariu lichidator judiciar; 38.229,59 RON cu titlu de dobândă legală calculată la sumele de bani indisponibilizate pe perioada 18.07.2014 - 28.09.2015; 13.864,60 RON cu titlu de cheltuieli ocazionate de plasarea combustibilului în custodie; 3.397.500 RON reprezentând prejudiciu rezultat ca urmare a intrării în faliment a subscrisei societăţi; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro) reprezentând daunele morale cauzate subscrisei societăţi.

De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata către C. a sumei de 4.544.000 RON, compusă din: 14.000 RON reprezentând salariul pe care reclamantul l-ar fi putut primi pentru perioada 01.11.2015 - 01.05.2016; 4.530.000 RON (echivalentul a 1.000.000 euro) reprezentând daunele morale cauzate asociatului unic şi administratorului societăţii;

S-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat prevederile art. 8, art. 19 şi 28 din Legea nr. 554/2004 şi art. 58, art. 257, art. 1349 şi urm C. civ., art. 194 şi urm. C. proc. civ.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului C., iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2394 din 07.12.2017, Tribunalul Harghita a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii solicitând schimbarea, în tot, a hotărârii şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecară.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 97/A din 05.03.2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 2394 din 07.12.2017 pronunţată de Tribunalul Harghita.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş au declarat recurs reclamanţii A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. şi C..

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au susţinut că cele două hotărâri pronunţate de instanţa de fond şi cea de apel sunt rezultatul unei încălcări şi aplicări greşite a normelor de drept material, fiind aplicabil în cauză motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În esenţă, reclamanţii au formulat următoarele critici:

Hotărârile pronunţate în cauză sunt rezultatul unei încălcări şi aplicări greşite a dispoziţiilor art. 1353, 1349 şi 1357 C. civ., întrucât instanţele de fond şi apel au asimilat greşit abuzul de drept unei fapte ilicite propriu-zise declanşatoare a mecanismului reparator al răspunderii civile. În acest mod este negat însuşi specificul "greşelii" comise de către cel care abuzează de dreptul său, lărgind în mod exagerat sfera ilicitului civil şi, pe cale de consecinţă, restrângând, în mod nepermis, conţinutul drepturilor subiective civile. Or, abuzul de drept reprezintă o ipoteză distinctă de răspundere care atrage un mecanism reparator specific, însă prin acţiunea introductivă au susţinut existenţa unei fapte ilicite şi nu un abuz de drept, în înţelesul art. 1353 teza a II-a C. civ.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut aceeaşi confuzie ca instanţa de fond, argumentând, în susţinerea poziţiei instanţei de fond, că organele fiscale au acţionat potrivit competenţei acestora, actele administrative fiind emise, formal, în acord cu dispoziţiile legale şi, în consecinţă, nu a fost dovedită fapta ilicită şi, prin urmare, abuzul de drept. Mai mult, concluzia la care a ajuns instanţa de apel, şi anume că, în lipsa dovedirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu se poate reţine existenţa unui abuz de drept, este falsă.

În speţă, întocmirea, în cadrul inspecţiei fiscale, a unui proces-verbal care încalcă dispoziţiilor art. 206 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 reprezintă o faptă ilicită. Or, prin decizia civilă nr. 1037/2015 s-a statuat tocmai asupta aspectului ilicit al faptei agenţilor pârâtei, constând în întocmirea celor două acte administrative nelegale producătoare de prejudicii. Or, această statuare a instanţei are în prezentul proces efectul pozitiv al lucrului judecat. Deci, fapta ilicită, decrisă în acţiunea, fost întocmirea în mod nelegal a acestor acte administrative de către agenţii pârâtei.

Prin urmare, consideră recurenţii, că aprecierea instanţei de apel potrivit căreia nu a fost argumentat caracterul ilicit al deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, este eronată. Prejudiciul reclamat de recurenţi derivă din următoarele operaţiuni juridice: emiterea procesului-verbal de contravenţie nr. x din 18 iulie 2014, a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x 108 896 din 21.07.2014 şi a proceselor-verbale de sechestru. Or, întrucât legătura dintre aceste două operaţiuni este indisolubilă, caracterul ilicit al primului act determină caracterul ilicit al celui de-al doilea, astfel că este lipsită de temei cerinţa impusă de instanţa de apel referitoare la argumentarea sus menţionată.

O altă interpretare şi aplicare greşită a normelor de drept substanţial de către instanţa de apel se referă la răspunderea civilă delictuală obiectivă a comitentului pentru fapta prepusului său. Sub acest aspect, arată că instanţa de apel reţine greşit obligaţia dovedirii săvârşirii "cu vinovăţie" a faptei ilicite. Nu se poate susţine teza că abuzul de drept este o faptă ilicită care se poate comite doar cu vinovăţie, sub forma intenţiei şi că această vinovăţie trebuie dovedită. Printre condiţiile de drept comun ale angajării răspunderii comitentului, art. 1373 C. civ. nu prevede şi condiţia vinovăţiei dovedite a prepusului care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă, motiv pentru care solicită a se observa că vinovăţia sau culpa prepusului nu constituie o condiţie a angajării răspunderii comitentului.

Arată că, în cazul abuzului de drept, forma de vinovăţie este nu numai intenţia (conform teoriei subiective a abuzului de drept), ci şi neglijenţa sau imprudenţa, fapt ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 15 C. civ.. În măsura în care nu poate fi reţinută vinovăţia autorului, sub forma intenţiei de a vătăma sau păgubi pe altul, răspunderea acestuia va putea fi angajată numai dacă este incidenţă cea de-a doua ipoteză, reglementată de art. 15 din C. civ., potrivit căreia autorul va fi ţinut răspunzător în situaţia în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe şi dacă, prin aceasta, se cauzează altuia un prejudiciu.

Apreciază, totodată, că ambele instanţe au interpretat greşit dispoziţiile legale aplicabile în cazul de faţă şi au refuzat să încuviinţeze întregul probatoriu solicitat de reclamanţi a fi administrat în ambele faze procesuale, îndeosebi administrarea probei cu expertiza tehnică de evaluare a bunurilor şi a afacerii. Dispoziţiile instanţelor inferioare, în acest sens, sunt nelegale, iar această nelegalitate a afectat dreptul reclamanţilor de a demonstra întinderea prejudiciului în integralitatea sa. Cum în această fază procesuală nu se mai pot administra probe noi, de natura expertizelor, singurul remediu procesual rămas la îndemână este casarea în tot a hotărârilor criticate şi trimiterea cauzei instanţei de fond în vederea administrării acestor probe.

Pe de altă parte, datorită aceleiaşi aprecieri greşite a stării de fapt invocată de în acţiune, motivele invocate de instanţele inferioare, în sprijinul hotărârilor pronunţate, sunt străine de natura pricinii - răspunderea civilă delictuală obiectivă a comitentului pentru prepus şi nu pentru faptă, ce intră sub incidenţa art. 1353 teza I C. civ.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în reprezentarea Direcţiei Generale Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanţii S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. şi C. împotriva deciziei nr. 97/A din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată a recursului la 9 aprilie 2020, ora 09:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul modului greşit de aplicare şi interpretare a normelor de drept material, înscrise în art. 1353, 1349 şi 1357 C. civ., întrucât instanţele de fond şi apel au asimilat greşit abuzul de drept unei fapte ilicite propriu-zise, declanşatoare a mecanismului reparator al răspunderii civile. S-a pretins că instanţele au reţinut eronat că nu există un abuz de drept şi, prin urmare, nu există o faptă ilicită, confundând abuzul de putere, incompetenţa şi purtarea abuzivă a organelor fiscale reclamate cu abuzul de drept iar, pe de altă parte, că neexistând abuz de drept, există doar o faptă care intră sub incidenţa art. 1353 teza I C. civ.. Recurenţii au susţinut că acestă ultimă constatare se bazează pe analiza activităţii organelor de control, analiză care, oricum, nu mai putea fi efectuată prin raportare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al deciziei civile nr. 1037/2.12.2015 şi nu pe analiza faptei ilicite descrise în acţiune. Astfel, s-a pretins că întocmirea unui proces-verbal nelegal nu reprezintă un drept al inspectorilor fiscali exercitat în mod abuziv, ci reprezintă fapta ilicită, reclamată în acţiune.

Criticile recurenţilor vizează, în realitate, două motive de casare, distincte, care urmează a fi examinate ca atare. Astfel, una dintre criticile punctate de recurenţi pune în discuţie chestiunea autorităţii de lucru judecat sub aspectul funcţiei sale pozitive, regăsită în cuprinsul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. civ., întrucât se referă la încălcarea, de către instanţele de fond, a unui aspect tranşat definitiv într-un proces anterior şi care are legătură cu soluţionarea litigiului de faţă.

Susţinerile recurenţilor, care ridică problema nerespectării funcţiei pozitive a lucrului judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., deci a unor dispoziţii de ordin procedural, se impun a fi verificate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează încălcarea regulilor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar nu a celui înscris în pct. 8, indicat de recurenţi.

Celelalte critici care se referă la normele care reglementează abuzul de drept, implicaţiile juridice ale existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv, precum şi concluziile trase în privinţa condiţiilor răspunderii civile delictuale pun în discuţie aspecte de ordin substanţial, care vor fi examinate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Revenind la prima critică, nu se poate susţine că instanţele au nesocotit aspectul pozitiv al lucrului judecat derivând din cele statuate prin decizia civilă nr. 1037/2.12.2015, întrucât instanţele fondului nu au negat, în niciun fel, rezultatul judecăţii finalizate prin decizia sus menţionată, în sensul de a stabili o altă soluţie în privinţa valabilităţii procesului-verbal de contravenţie, fiind avute în vedere cele reţinute în considerentele acestei decizii, în sensul că sancţiunile aplicate sunt rezultatul unei interpretări incorecte a dispoziţiilor legale incidente şi, că, faptele reţinute de agenţii constatatori nu întrunesc elementele constitutive ale contravenţiei reţinute în sarcina societăţii.

Pe de altă parte, sub aspectul criticilor care vizează aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept substanţial, concluzia instanţei de apel în sensul că faptele imputate de reclamanţi nu constituie faptă ilicită sub motivaţia că verificările întreprinse de agenţii pârâtului din prezentul litigiu, în legătură cu activitatea reclamantei A. S.R.L., s-au efectuat în limitele legale şi, că, sancţiunile nu au fost aplicate abuziv, prin depăşirea competenţelor agenţilor pârâtului, este greşită.

Raţionamentul instanţei este greşit atunci când concluzionează că, numai în cazul abuzului de drept, declanşarea controlului şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale reprezintă o faptă ilicită.

Abuzul de drept, ale cărui criterii sunt reglementate de art. 15 C. civ., presupune, în mod necesar, existenţa unui drept subiectiv, iar nu absenta acestuia şi implică exercitarea dreptului subiectiv în cadrul limitelor sale externe, materiale sau juridice, dar prin depăşirea limitelor sale interne, datorită faptului că s-a produs o deturnare a dreptului de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut. În accepţiunea dispoziţiilor art. 15 C. civ., abuzul de drept, ca formă de încălcare a conceptului de bună-credinţă, reglementat de art. 14 din acelaşi cod, semnifică exercitarea cu rea-credinţă a unui drept subiectiv, în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil. În ambele situaţii, autorul abuzului de drept deturnează dreptul de la finalitatea sa economică şi socială, adică de la limitele sale fireşti, denumite limite interne.

Pentru a fi în prezenţa abuzului de drept şi pentru a se angaja răspunderea în temeiul acestuia, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe, printre care şi cea ca autorul faptei să fie titularul dreptului subiectiv, adică să aibă folosinţa şi exerciţiul dreptului. Depăşirea limitelor externe, materiale sau juridice, de exercitare a dreptului excede sferei abuzului de drept, interesând materia răspunderii civile delictuale pentru săvârşirea unei fapte ilicite.

În alţi termeni, dacă titularul acţiunii depăşeşte limitele sale externe, stabilite prin acte normative, el nu comite un abuz de drept, ci o faptă ilicită.

Prin prezenta acţiune, promovată împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata contravalorii prejudiciilor cauzate prin actele administrative emise în mod nelegal, respectiv procesul-verbal de contravenţie nr. x/18.07.2014 şi decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x 108 896 din 21.07.2014.

Întrucât faptul generator al prezentei acţiuni îl constituie faptele pretins ilicite ale funcţionarilor emitenţi ai actului administrativ nelegal întocmit, în cauză se pune problema încălcării legalităţii şi a unei fapte nelegale prin devierea atribuţiilor ce intră în conţinutul funcţiei agenţilor pârâtului, circumstanţe care conturează, în măsura în care se dovedesc fondate, existenţa unei fapte ilicite şi nu a abuzului de drept, de vreme ce delictul civil nu este condiţionat de exercitarea unui drept, care presupune, în mod necesar, existenţa acestuia, ci de săvârşirea unei fapte contrare legii, aşa cum se pretinde în litigiul de faţă.

În speţă, cercetând dacă faptele pentru care a fost sancţionată recurenta S.C. A. S.R.L. întrunesc elementele constitutive ale contravenţiei, prevăzute de art. 2213 alin. (2) lit. ş) din Codul fiscal, reţinute în sarcina acesteia, Tribunalul Harghita a reţinut, în considerentele deciziei civile nr. 1037/02.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, că obligaţia nerespectată de societate, imputată de agenţilor constatatori, a fost cea prevăzută de art. 20669 alin. (6) din acelaşi cod, conform căruia "Operatorii economici care intenţionează să comercializeze în sistem en detail produse energetice - benzine, motorine, petrol lampant şi gaz petrolier lichefiat - sunt obligaţi să se înregistreze la autoritatea competentă, conform procedurii şi cu îndeplinirea condiţiilor ce vor fi stabilite prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală".

Examinând textul legal evocat, Tribunalul a reţinut că obligaţia a cărei nerespectare atrage răspunderea contravenţională este cea de "înregistrare", însă societatea a beneficiat în tot timpul funcţionării de Atestatul de înregistrare pentru comercializare prevăzut de pct. 12 din Procedura şi condiţiile de înregistrare a operatorilor economici care comercializează în sistem angro sau en detail produsele energetice prevăzute la art. 20616 alin. (3) lit. a) - e) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Ordinul nr. 2491/2010 emis de Preşedintele ANAF (în continuare Procedura). Cu alte cuvinte, societatea s-a înregistrat la autoritatea competentă, conform procedurii din moment ce i s-a emis Atestatul, ceea ce înseamnă că faptele acesteia nu întrunesc elementele constitutive ale contravenţiei pentru care societatea a fost sancţionată.

În consecinţă, prin deciziei civile nr. 1037/02.12.2015, Tribunalul Harghita a admis apelului declarat de S.C. A. S.R.L., a admis plângerea societăţii şi a dispus anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei nr. x, încheiat la 18.07.2014 de Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu.

În contextul în care considerentele deciziei instanţei de apel relevă, în esenţă, că actul administrativ întocmit şi sancţiunile aplicate de organelor fiscale sunt rezultatul unei aplicări şi interpretări greşite a normelor legale, din moment ce procesul-verbal de contravenţie a fost anulat de organele judiciare, Înalta Curte reţine că raţionamentul instanţei de apel, în sensul că demersul agenţilor pârâtului, în legătură cu efectuarea controlului şi aplicarea sancţiunilor, nu constituie o faptă ilicită, întrucât acţiunea agenţilor constatatori nu îmbracă forma abuzului de drept, este greşită.

Pornind de la considerentele de ordin teoretic, sus evocate, care vizează abuzul de drept, raportarea demersului funcţionarilor pârâtului, emitenţi ai actului administrativ nelegal întocmit, la abuzul de drept este eronată, deoarece controlul efectuat de către inspectorii fiscali nu reprezintă o depăşire a limitelor externe, materiale sau juridice, a unui drept subiectiv, ci a unei obligaţii de serviciu aferentă funcţiei acestora, deoarece numai în temeiul acestor prerogative, agenţii constatatori puteau încheia procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor, cu consecinţa aplicării sancţiunilor prevăzute de lege.

Prin urmare, fără a nega prerogativa agenţilor fiscali în efectuarea controlului în conformitate cu prescripţiile imperative ale legii, Înalta Curte reţine, însă, că instanţele de fond trebuie să analizeze, exclusiv din această perspectivă, existenţa unei fapte ilicite, nefiind aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1353 C. civ., în contextul în care s-a statuat, cu putere de lucru judecat, faptul că aceştia au întocmit actul administrativ cu încălcarea normelor legale care aparţin dreptului public, norme care, prin specificul lor, sunt norme imperative, întrucât reglementează raporturi juridice de ordine publică. Or, în aceste circumstanţe, se va verifica dacă încălcarea dispoziţiilor legale imperative de către agenţii pârâtului, în demersul acestora de a reţine contravenţia imputată societăţii şi de a aplica sancţiunea contravenţională, poate contura săvârşirea unei fapte ilicite, care să aibă ca rezultat încălcarea sau vătămarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim al societăţii, ce a fost reclamat în cadrul prezentului demers judiciar.

Plecând de la premisa greşită potrivit căreia întocmirea nelegală a procesului-verbal de contravenţie, prin încălcarea normelor de drept fiscal şi contravenţional, nu reprezintă o faptă ilicită, instanţa de apel nu a verificat consecinţele faptelor imputate, cu privire la stabilirea caracterului ilicit al acestor împrejurări, a existenţei şi a întinderii prejudiciului şi, mai departe, condiţia legăturii de cauzalitate între faptele reclamate şi prejudiciu, raportat la cele susţinute de recurenţi. Această examinare se impune a fi realizată de instanţa de rejudecare, ocazie cu care se va stabili şi raportul dintre prima operaţiune juridică (procesul-verbal de contravenţie nr. x, încheiat la 18.07.2014, de Direcţia Regională Antifraudă 7 Sibiu) şi măsurile asigurătorii care i-au succedat, adică modul în care influenţează, din perspectiva determinării şi întinderii prejudiciului, celelalte operaţiuni juridice, subsecvente emiterii actului administrativ anulat. Or, numai după examinarea concretă şi completă a cauzei, în funcţie de susţinerile şi apărările părţilor litigante, dar şi de probele administrate şi cele care vor fi apreciate necesare, instanţa de apel va fi în măsură să clarifice existenţa şi întinderea dreptului la reparaţie, bineînţeles, sub rezerva ca un asemenea prejudiciu să fie consecinţa, directă sau indirectă, a unei fapte ilicite (raportul de cauzalitate).

Referitor la condiţia care vizează vinovăţia, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel cu privire la aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1373 C. civ., în sensul că a fost reţinută obligaţia dovedirii vinovăţiei prepusului în săvârşirea faptei ilicite, cu toate că dispoziţiile legale evocate nu impun îndeplinirea unei atare condiţii pentru antrenarea răspunderii comitentului.

Plecând de la premisa (necontestată în cauză) reţinută de instanţa de apel, potrivit căreia natura juridică a răspunderii civile invocate de reclamanţi este răspunderea comitentului pentru fapta prepusului şi că o atare răspundere este una obiectivă, Curtea de Apel a apreciat că această formă de răspundere poate fi antrenată pentru prejudiciile cauzate de prepus numai dacă acesta a săvârşit, cu vinovăţie, fapta ilicită.

Concluzia instanţei de apel este greşită, întrucât deşi reţine, în raport de temeiul de drept invocat, că răspunderea comitentului este o răspundere obiectivă, de plin drept, conchide eronat că o atare răspundere ar putea fi antrenată doar condiţionat de dovedirea vinovăţiei prepusului său.

În prezenta cauză, reclamanţii au solicitat, pe calea dreptului comun, antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, identificând drept cauză a producerii prejudiciului reclamat actul administrativ emis nelegal de funcţionarii acestuia, în exercitarea atribuţiilor legale.

Potrivit art. 1373 alin. (1) C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate.

Astfel cum, în mod corect, au subliniat şi recurenţii, separat de condiţiile speciale ale răspunderii comitentului, printre condiţiile generale de drept comun ale angajării răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, art. 1373 C. civ. nu prevede şi condiţia vinovăţiei dovedite a prepusului care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă, textul impunând obligativitatea întrunirii doar a trei condiţii generale obiective ale răspunderii: prejudiciul, fapta ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul cauzat victimei.

Răspunderea comitentului este principală şi autonomă în raport cu răspunderea proprie a prepusului pentru fapta sa, fără ca între acestea să existe dependenţă unilaterală sau reciprocă. Comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin fapta prepusului, iar nu pentru repararea prejudiciului de către prepus. Prin urmare, comitentul are o obligaţie, proprie, de reparare a prejudiciului suferit de victimă, fiind independentă de vinovăţia sau nevinovăţia, precum şi de răspunderea proprie a prepusului său.

În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor de drept material, în baza art. 496 - 497 cu referire la art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanţii S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 97/A din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre rejudecare, examinare care va fi realizată în raport de chestiunile de drept stabilite cu titlu definitiv prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă B., şi C. împotriva deciziei civile nr. 97/A din 5 martie 2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2020.