Oblique action inadmissible where creditor’s claim depends on unproven property right of the debtor

Şedinţa publică din data de 11 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Timişoara, a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată, prin sentinţa civilă nr. 2341 din 21 februarie 2017, în favoarea Tribunalului Timiş, reclamanta S.C. ICM Timiş S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Municipiul Timişoara reprezentat de către Primarul Municipiului şi prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca, pe calea acţiunii oblice, reglementate de dispoziţiile C. civ., temeiul de drept fiind dat de art. 1558 şi următoarele, respectiv art. 555 şi următoarele C. civ. pentru acţiunea în revendicare imobiliară a Statului Român şi în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, să se dispună:

1. Anularea parţială a certificatelor de moştenitor nr. x/2015 şi nr. y/2015 emise de BNP D., în sensul constatării că din masa succesorală reţinută de notar nu face parte imobilul înscris în CF nr. x cu nr. top. x, 8397/2, 8397/3 şi în CF nr. x cu nr. cad x, provenite din conversia pe hârtie a CF nr. x Timişoara, provenit din CF nr. x FABRIC (Timişoara), imobilul în cauză fiind preluat de Statul Român, aşa cum s-a reţinut, cu puterea lucrului judecat, în alineatul al doilea din pagina 17 a considerentelor deciziei civile nr. 449/2014 pronunţată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2010.

2. Ca şi consecinţă a admiterii primului capăt de cerere, s-a solicitat constatarea nevalabilităţii înscrierilor din CF nr. x cu nr. cad. x, provenite din conversia pe hârtie a CF nr. x Timişoara, provenit din CF nr. x FABRIC (Timişoara) şi rectificarea înscrierilor din cărţile funciare, respectiv radierea, ca şi proprietari, a persoanelor fizice şi înscrierea Statului Român ca şi proprietar tabular pentru motiv de nulitate absolută parţială a certificatelor de moştenitor.

3. Obligarea pârâtului Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri la rectificarea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului înscris în CF nr. x cu nr. top x aferent construcţiilor sale provenite din conversia pe hârtie a CF nr. x Timişoara, sau, în subsidiar, obligarea la eliberarea unui certificat de atestare suplimentar, aferent terenului construcţiilor reclamantei.

4. În subsidiar, în cazul în care se vor respinge petitele anterioare sau acestea vor fi admise doar în parte, solicită constatarea şi recunoaşterea dreptului de folosinţă asupra terenului aferent construcţiilor sale situate pe terenul în cauză, pe durata existenţei acestora, fiind ope legis titulara dreptului de folosinţă asupra terenului menţionat mai sus, în temeiul prevederilor art. 321 din O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată şi completată prin titlul I din Legea nr. 99/1999.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş:

Prin sentinţa civilă nr. 1511/PI din 24 octombrie 2017, Tribunalul Timiş a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţii A., B. şi C..

A respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. ICM Timiş S.A. împotriva pârâţilor Statul Român prin Municipiul Timişoara, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A., B., C. şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara:

Prin decizia civilă nr. 65 din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă S.C. ICM Timiş S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1511/24.10.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş împotriva pârâţilor Statul Român prin Municipiul Timişoara, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A., B., C. şi Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 65 din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, reclamanta S.C. ICM Timiş S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte curţi de apel.

Prima critică inserată în cuprinsul motivelor de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea recurată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar în situaţia în care se va aprecia că motivarea succintă a hotărârii recurate răspunde motivelor de apel, să se aprecieze că aceasta este contradictorie.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a dat o soluţie fiecărui petit în parte, deşi în cuprinsul cererii de apel reclamanta a solicitat judecarea întregii cauze în temeiul art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

A susţinut că instanţa de apel nu a motivat hotărârea sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată, pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, instanţa nemanifestând rol activ.

S-a mai susţinut că motivarea hotărârii este contradictorie prin raportare la neanalizare petitelor accesorii, dat fiind soluţia cu privire la capătul principal de cerere - respingerea ca inadmisibilă a acţiunii - deşi instanţa a reţinut că au fost invocate şi alte temeiuri de drept.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a considerentelor pentru care s-au pronunţat hotărârile în dosarul nr. x/2010, considerente menţinute în decizia civilă nr. 449 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Recurenta-reclamantă a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, apreciind că hotărârea recurată relevă o greşită înţelegere a condiţiilor în care dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. pot fi valorificate şi cuprinde erori grave prin menţinerea unui certificat de moştenitor nelegal, obţinut împotriva a ceea ce s-a reţinut în considerentele deciziei civile nr. 449 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în cuprinsul deciziei anterior menţionate s-a reţinut că dreptul de proprietate al statului a fost dobândit prin expropriere şi fără înscrierea în cartea funciară, în baza Decretului-Lege nr. 115/1938, context în care apreciază că terenul se află în patrimoniul de fapt şi de drept al Statului Român, nefiind necesară înscrierea în cartea funciară, cum s-a reţinut în hotărârea atacată.

Se arată că, prin soluţia adoptată, s-a făcut o veritabilă denegare de dreptate întrucât se menţine o stare nefirească - recurenta deţine construcţiile şi terenul, dar nu are dreptul de dispoziţie pentru teren, iar moştenitorii terenului au ignorat obligaţia legală de a-l revendica şi a deveni acţionari ai societăţii deţinătoare, conform dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 18/1991, şi nu au niciun beneficiu asupra acestuia, dat fiind că este indisponibilizat de sarcinile platformei industriale în perimetrul căreia se află.

În cadrul celui de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor în materie succesorală (lipsa bunului din patrimoniul defunctului), cât şi a celor prevăzute de art. 430 alin. (2) teza finală C. proc. civ. - ipoteza efectului pozitiv al lucrului judecat, cu privire la acest ultim text de lege considerându-se că prin hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010 a fost dezlegată irevocabil problema privind regimul juridic al terenului în litigiu, aspect ce se impune în prezenta cauză.

Printr-o altă critică, circumscrisă cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a apreciat că instanţa de apel a aplicat anumite prezumţii în favoarea intimaţilor-pârâţi persoane fizice, fără a aplica un act normativ efectiv care să legitimeze dobândirea succesiunii în baza certificatului de moştenitor apreciat de recurentă ca fiind nelegal şi a dat eficienţă unor norme generale, în condiţiile existenţei normelor speciale invocate în cauză, respectiv a dispoziţiilor în materie succesorală (lipsa bunului din patrimoniul defunctului), a celor prevăzute de art. 430 alin. (2), teza finală, art. 321 din O.U.G. NR. 88/1997, astfel cum a fost modificată şi completată prin titlul 1 din Legea nr. 99/1999, a dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, Legii nr. 15/1990, precum şi a celor prevăzute de art. 1558 şi următoarele C. civ., art. 555 şi următoarele C. civ.

S-a arătat că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra normelor de drept material invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, îndepărtându-le fără un raţionament juridic logic, fiind ignorate dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 18/1991, ale Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 247/2005, cu privire la modul în care succesorii, intimaţi în cauză, aveau dreptul de a moşteni imobilul.

În continuare, recurenta-reclamantă a reluat criticile formulate în faza procesuală anterioară, astfel încât acestea nu vor mai fi menţionate în sinteza motivelor de recurs.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii-pârâţi A., B., C. au depus întâmpinare, în termen legal, comunicată la 14 septembrie 2018 către recurentă, prin care au invocat excepţia insuficientei netimbrări, excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă şi au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, se constată că acesta este nefondat.

Curtea de apel, analizând motivele de apel invocate de reclamantă, a concluzionat că sunt neîntemeiate criticile formulate, iar considerentele pentru care nu a analizat petitele 2-4 ale cererii de chemare în judecată au fost expuse de instanţă - "dintre cele patru capete de cerere formulate de către reclamanta apelantă, doar primul capăt de cerere este principal, celelalte fiind accesorii, rezolvarea lor depinzând de soluţia dată capătului principal de cerere".

Caracterul accesoriu este definit de art. 30 alin. (4) C. proc. civ. - cererile accesorii sunt acele cereri a căror soluţionare depinde de soluţia dată unui capăt de cerere principal.

Cum soluţia pronunţată în cererea principală (vizând anularea parţială a certificatelor de moştenitor pe calea acţiunii oblice) a fost aceea de respingere a acţiunii în temeiul excepţiei de inadmisibilitate, instanţa nu mai putea trece la analizarea capetelor accesorii, chiar dacă în susţinerea acestora erau invocate şi alte temeiuri de drept, raţionamentul fiind cel expus de textul legal anterior redat.

O altă critică formulată de recurenta-reclamantă, încadrată în acelaşi motiv de recurs, face referire la faptul că instanţa de apel nu a motivat hotărârea sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată, pe care nu a pus-o în discuţia părţilor, cu consecinţa înlăturării primei teze a cererii de chemare în judecată - privind acţiunea oblică -, astfel încât, în aprecierea părţii, instanţa nu a manifestat rol activ.

Art. 22 C. proc. civ. prevede expres posibilitatea judecătorului de a da sau restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Instanţa este ţinută să califice cererea atunci când aceasta nu este întemeiată în drept sau să analizeze calificarea juridică dată de parte, în sensul de încadrare în alt text, în raport cu faptele prezentate şi să o schimbe motivat, dacă apreciază acest lucru.

Actele sau faptele deduse judecăţii pot fi calificate de instanţe, atunci când părţile le oferă acestora încadrări eronate în drept. O astfel de operaţiune, aplicată în scopul aflării adevărului, trebuie să rămână întotdeauna una subsumată voinţei reclamantului.

Încadrarea în drept a situaţiei de fapt deduse judecăţii, respectiv calificarea cererii, se realizează de parte la momentul depunerii cererii de chemare în judecată şi este distinctă de încadrarea în normă, care presupune invocarea unui anumit text de lege. Determinant în calificarea cererii deduse în justiţie nu este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul şi scopul pretenţiilor, conţinut al acesteia.

Temeiul de drept derivând din cauza cererii de chemare în judecată nu este lăsat la aprecierea judecătorului şi nu se poate modifica decât la momentele şi în condiţiile prevăzute de lege, respectiv la prima zi de înfăţişare, în condiţiile art. 204 C. proc. civ.

În conformitate cu dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza şi obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi.

Or, contrar susţinerilor reclamantei (expuse pentru prima dată în cuprinsul cererii de recurs), faţă de soluţia de respingere a acţiunii ca inadmisibilă, instanţa de apel nici nu trebuia să motiveze cu privire la calificarea acţiunii sau să pună în discuţia părţilor calificarea juridică a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa înlăturării primului petit al cererii - cel privind acţiunea oblică.

Excepţia de inadmisibilitate se referă la un gen de acţiune care nu poate fi promovată în justiţie (dreptul pretins încălcat neregăsindu-şi ocrotire în sfera juridicului) şi care îl pune pe magistrat în imposibilitatea de a analiza o astfel de cerere dedusă judecăţii.

Judecătorul nu poate să schimbe faptele care reprezintă cauza acţiunii, numai partea fiind în măsură să le cunoască şi să le reclame. Orice schimbare a cauzei pretenţiilor formulate de reclamant determină depăşirea rolului judecătorului, care este ţinut de limitele cererii cu care a fost sesizat, ca limită a rolului său activ.

În speţă, acţiunea oblică (capătul principal de cerere) a servit ca fundament al întregului demers juridic al reclamantei, care şi-a justificat calitatea de a acţiona împotriva pârâţilor printr-o pretinsă calitate de creditor. Acţiunea oblică a reclamantei împotriva Statului s-a bazat pe o creanţă pe care reclamanta ar avea-o împotriva Statului (care nu şi-a exercitat dreptul de a-şi înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară), creanţă având ca obiect soluţionarea cererii reclamantei - societate privatizată - de a obţine atestarea dreptului de proprietate asupra unui teren.

Astfel, reclamanta a susţinut că Statul îi este debitor şi are obligaţia de a-i constitui dreptul de proprietate asupra terenurilor în temeiul H.G. nr. 834/1991, având în vedere că reclamanta deţine dreptul de proprietate asupra construcţiilor.

Pentru aspectele anterior evidenţiate, nu se poate reţine faptul că instanţa nu a motivat hotărârea sub aspectul calificării cererii de chemare în judecată şi nu ar fi manifestat rol activ, criticile formulate de recurenta-reclamantă fiind nefondate.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea de către instanţă a argumentelor prezentate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

Contrar susţinerilor reclamantei, motivarea este una suficientă şi necontradictorie, Curtea concluzionând că respectiva creanţă de care se prevalează reclamanta nu este exigibilă, fiind o creanţă incertă, validând astfel raţionamentul primei instanţe. Considerentele hotărârii curţii de apel sunt clare şi concise, instanţa examinând succint motivele de apel şi punctând argumentele pentru care a concluzionat că sentinţa tribunalului este temeinică şi legală.

Creanţa invocată de reclamantă este condiţionată de dreptul Statului asupra terenului - numai în măsura în care ar exista acest drept al Statului, acesta ar putea să emită atestarea dreptului în favoarea reclamantei. Or, dreptul Statului asupra terenului se urmăreşte a fi recunoscut chiar prin acţiunea de faţă - acest drept nu este cert, iar creanţa reclamantului (fiind condiţionată de acest drept) nu este exigibilă, astfel cum se impune pentru promovarea acţiunii oblice.

Altfel spus, creanţa (obţinerea atestării dreptului de proprietate) depinde, evident, de existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul Statului, pentru că numai astfel acesta l-ar putea transfera asupra reclamantei. Or, existenţa acestui drept în patrimoniul Statului nu este certă şi exigibilă - ea se urmăreşte în procesul de faţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că prin decizia pronunţată instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 449 din 29 ianuarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, invocând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte regimul juridic al terenului în litigiu.

Se constată că prin decizia nr. 449/2014 pronunţată de Înalta Curte s-a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de Stat anterior anului 1989, însă în cartea funciară apar foştii proprietari întrucât nu s-a finalizat procedura de preluare. Decizia nu indică titlul cu care a fost preluat imobilul, neexistând actul administrativ de preluare. Se reţine doar că imobilul a aparţinut socrilor reclamantei A. şi a fost preluat de Stat înainte de anul 1989, însă socrii reclamantei nu au finalizat procedura de reconstituire. Se reţine, totodată, că în mod greşit a fost emis certificatul de moştenitor pe numele reclamantei, aceasta neavând vocaţie succesorală la succesiunea socrilor. În baza acestui certificat de moştenitor, reclamanta A. apărea ca proprietar tabular în cartea funciară. Astfel, s-a anulat certificatul de moştenitor şi s-a rectificat cartea funciară.

Motivul anulării certificatului de moştenitor de către Înalta Curte a fost lipsa vocaţiei succesorale a reclamantei A., iar nu faptul că Statul ar fi fost proprietar. Nu s-a reţinut lipsa dreptului de proprietate al autorilor reclamantei, ci faptul că aceasta nu avea drept de moşteni.

Considerentele legate de preluarea bunului de către Stat au fost expuse de instanţa supremă în analiza existenţei interesului în promovarea acţiunii, iar nu în argumentare existenţei vreunui titlu al Statului. Radierea din cartea funciară a reclamantei A. nu echivalează cu înscrierea Statului în cartea funciară, întrucât acesta nu se poate prevala de un titlu.

Practic este imposibil a se constata nevalabilitatea înscrierilor în cartea funciară pe numele persoanelor fizice şi înscrierea pe numele Statului, astfel cum solicită reclamanta, în lipsa unor dovezi de preluare a imobilului.

Pentru considerentele prezentate, se constată că în cauză nu se poate reţine o încălcarea a autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 449/2014 pronunţată de Înalta Curte, iar faptul că instanţa a pronunţat o soluţie pe excepţie, respingând ca inadmisibilă acţiunea oblică, nu înseamnă o denegare de dreptate (noţiune definită ca fiind refuzul nejustificat de a soluţiona o pricină - art. 5 C. proc. civ.), astfel cum susţine recurenta-reclamantă.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a normelor de drept material aplicabile în cauză.

Acţiunea oblică este consacrată ca fiind acel mijloc juridic prin care creditorul exercită drepturile şi acţiunile debitorului său, atunci când acesta refuză sau neglijează să le exercite.

Creditorul care recurge la calea acţiunii oblice nu o face în temeiul unui drept propriu împotriva terţului care este debitor al debitorului său. Acţiunea oblică îl autorizează pe creditor doar să exercite drepturile şi acţiunile debitorului, în locul acestuia. Efectele sale sunt acelea pe care şi debitorul le-ar fi obţinut, dacă ar fi acţionat el însuşi.

Printre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de creanţă al creditorului care exercită acţiunea oblică, se enumeră şi aceea reţinută de instanţele de fond - creanţa trebuie să prezinte caracter cert şi exigibil (art. 1560 alin. (1) C. proc. civ.).

În speţă, instanţa de apel a reţinut că, invocând obligaţia Statului ca în temeiul H.G. nr. 834/1991 să soluţioneze cererea cu privire la atestarea dreptului de proprietate şi asupra terenului pe care se află construcţiile pentru care a achitat preţul privatizării, reclamanta se prevalează de fapt de o creanţă condiţionată de constatarea dreptului de proprietate în favoarea debitorului său, Statul Român, îndeplinirea condiţiei fiind urmărită în chiar acţiunea oblică ce face obiectul prezentului dosar. Exigibilitatea creanţei reclamantei, de care se prevalează în calitate de creditor în acţiunea oblică, depinde de stabilirea dreptului debitorului pasiv, Statului Român, asupra imobilului în cauză, creanţa reclamantei nefiind exigibilă.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor în materie succesorală şi a celor prevăzute de art. 430 alin. (2) teza finală C. proc. civ. şi a anumitor prezumţii în favoarea intimaţilor-pârâţi persoane fizice, dându-se eficienţă unor norme generale, în condiţiile existenţei normelor speciale invocate în cauză.

Se constată că aspectele evidenţiate de recurenta-reclamantă nu se verifică în cuprinsul hotărârii, principalul considerent pentru care instanţa de apel a respins apelul părţii şi a menţinut hotărârea primei instanţe fiind constatarea neîntrunirii condiţiilor acţiunii oblice, mai precis a condiţiei exigibilităţii creanţei - prevăzută de art. 1560 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, pentru aspectele evidenţiate în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. nu se poate reţine că instanţa de apel ar fi făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 430 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că instanţa de apel ar fi dat eficienţă unor norme legale în condiţiile existenţei normelor speciale invocate în cauză, nu se justifică având în vedere soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii oblice - instanţa a verificat doar măsura în care sunt îndeplinite condiţiile promovării acţiunii oblice. Nu se regăseşte argumentarea logică pentru care instanţa de apel ar fi trebuit să examineze dispoziţiile legale enumerate de recurenta-reclamantă.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 pct. 6, pct. 7 sau pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Având în vedere soluţia pronunţată, în aplicarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă la plata sumei de 8.104,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B., C. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. ICM Timiş S.A. împotriva deciziei civile nr. 65 din 19 aprilie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 8.104,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi B., C. şi A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 iunie 2020.