Divorce and custody dispute over Italian-domiciled spouses assigned to Bucharest Sector 5 Court under Article 915; negative conflict resolved.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpeni la data de 06.08.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat desfacerea căsătoriei, stabilirea numelui ce va fi purtat după desfacerea căsătoriei, precum şi situaţia copiilor minori.

La data de 26.08.2019, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Câmpeni, precum şi cerere reconvenţională, solicitând să se dispune asupra desfacerii căsătoriei, a numelui ce va fi purtat de reclamantă după desfacerea căsătoriei şi asupra situaţiei copiilor minori.

Prin sentinţa civilă nr. 1072 din 26.11.2019, Judecătoria Câmpeni a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că potrivit probelor administrate în cauză, după momentul încheierii căsătoriei ambii soţi au avut domiciliul conjugal în Italia, iar conform actelor de stare civilă prezentate în copie, domiciliul ambilor soţi este în oraşul Abrud, menţiunile fiind operate în perioada imediată a încheierii căsătoriei, respectiv 7 mai 2013 pentru pârât şi 20 mai 2013 pentru reclamantă.

S-a reţinut că în procedura divorţului vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 915 C. proc. civ. acest articol prevăzând ca şi regulă generală că o astfel de cerere este de competenţa judecătorie în circumscripţia căruia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Această situaţie nu este aplicabilă dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul nu mai locuieşte în circumscripţia respectivei instanţe, în acest caz urmând să fie competentă judecătoria în circumscripţia căruia îşi are locuinţa pârâtul. A treia posibilitate este atunci când pârâtul nu are locuinţă în ţară şi instanţele judecătoreşti sunt competente internaţional, în acest caz urmând ca cererea să fie soluţionată de judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Aceste cazuri nu vor putea fi aplicabile, conform alin. (2) din acelaşi articol, în situaţia în care părţile nu au locuinţa în ţară, astfel că acestea pot conveni să formuleze acţiunea de divorţ la oricare judecătorie din România. În lipsa oricărui criteriu arătat anterior, cererea de divorţ se va soluţiona de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti.

Dispoziţiile art. 915 C. proc. civ. se referă la noţiunea de locuinţă a soţilor, nicidecum de domiciliu, după cum a lăsat să se înţeleagă în apărare reclamanta. Chiar dacă părţile au domiciliul comun în localitatea Abrud, o astfel de situaţie nu echivalează cu existenţa locuinţei comune a soţilor în respectiva localitate. Reclamanta a recunoscut că aceasta are locuinţa în străinătate, situaţie care a fost aplicabilă şi pentru pârât o anumită perioadă de timp.

În concluzie, s-a reţinut că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 915 alin. (1) C. proc. civ. pentru a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Câmpeni şi nici prima teză din alin. (2) al aceluiaşi articol, în condiţiile în care părţile nu au convenit pentru alegerea instanţei de soluţionare a cererii.

Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată, la rândul său, prin sentinţa civilă nr. 1450 din 17 martie 2020, a declinat competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Câmpeni şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, în prezent, ca şi la momentul introducerii acţiunii, reclamanta locuieşte stabil în Italia, în vreme ce pârâtul locuieşte în Alba Iulia, judeţ Alba, iar la momentul sesizării Judecătoriei Câmpeni, pârâtul locuia în com. Bucium nr. 137, judeţ Alba.

S-a reţinut că la termenul din 19.11.2019, pârâtul s-a prezentat personal şi a arătat că are domiciliul în municipiul Alba Iulia, argumentul invocat în susţinerea excepţiei necompetenţei fiind acela că soţii nu au avut niciodată locuinţa comună în ţară.

Instanţa iniţial învestită cu soluţionarea cererii a avut în vedere în motivarea hotărârii de declinare faptul că la soţii au locuit după încheierea căsătoriei în Italia, fără a solicita informaţii cu privire la locuinţa în fapt a acestora la momentul sesizării Judecătoriei Câmpeni.

Este de datoria instanţei de judecată să determine cu certitudine dacă la momentul sesizării niciunul dintre soţi nu avea o locuinţă cunoscută în ţară, mai ales în ipoteza în care acestea se prezintă personal.

Faptul că pârâtul, prin avocat, este cel care a invocat excepţia, nu poate conduce, în lipsa altor dovezi, la concluzia că acesta are locuinţa în străinătate, în condiţiile în care partea este prezentă personal iar apărătorul învederează că aceasta are domiciliul în Alba Iulia, deşi în cuprinsul întâmpinării a pretins contrariul.

S-a avut în vedere că potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă vreunul dintre ei mai locuieşte în raza sa teritorială, iar dacă nici unul nu mai locuieşte la ultimul domiciliu comun, este competentă instanţa de la locuinţa pârâtului.

Prin folosirea noţiunii de locuinţă, şi nu de domiciliu sau reşedinţă, legiuitorul a vizat noţiunea cea mai cuprinzătoare, care să reflecte starea de fapt a părţii, chiar dacă ar fi vorba despre o situaţie caracterizată de provizorat, care ar fi supusă unei schimbări ulterioare şi nu ar fi reflectată în evidenţele autorităţilor statale.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în condiţiile 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Acţiunea cu care reclamanta a învestit Judecătoria Câmpeni are ca obiect divorţ, stabilirea numelui ce va fi purtat de reclamantă după desfacerea căsătoriei, precum şi situaţia copiilor minori.

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (1) Cosd procedură civilă: cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul. Alin. (2): dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorţ este de competenţa Judecătoriei Sectorului 5 al municipiului Bucureşti.

Competenţa prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opţiune între instanţele menţionate în cadrul acestui articol, ci este obligat să aleagă instanţa competentă în funcţie de ordinea prevăzută de text.

Este de reţinut că în materie de divorţ, competenţa teritorială aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, respectiv cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.

Noţiunea de "locuinţă" trebuie înţeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuieşte efectiv şi nu locuinţa statornică şi principală. Altfel spus, ceea ce are relevanţă în stabilirea competenţei teritoriale în această materie este locuinţa faptică, iar nu domiciliul înscris în cartea de identitate.

În cauza dedusă judecăţii, din actele dosarului şi susţinerile părţilor, rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată reclamanta locuia în Italia, astfel cum a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, acesta reprezentând şi ultimul domiciliu comun al soţilor până la momentul despărţirii în fapt din data de 08.07.2019.

În ce priveşte locuinţa pârâtului, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, rezultă că la data introducerii cererii de chemare în judecată acesta nu avea locuinţa în ţară, ci în străinătate.

Astfel, din întâmpinarea aflată în dosarul Judecătoriei Câmpeni, prin care pârâtul a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a acestei judecătorii, în raport de dispoziţiile art. 915 C. proc. civ., rezultă că nici reclamanta şi nici pârâtul, după încheierea căsătoriei, nu au locuit niciodată în ţară şi nici nu au convenit prin acord expres ca cererea să fie introdusă la Judecătoria Câmpeni, susţineri făcute de către pârât şi în faţa instanţei, la termenul 19 noiembrie 2019.

Totodată, se constată că adresa din comuna Bucium, judeţul Alba indicată de pârât în întâmpinare şi cererea reconvenţională reprezintă domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură, conform art. 156 şi 158 C. proc. civ., nefiind probat faptul că ar fi reprezentat şi adresa la care locuieşte pârâtul.

De altfel, la termenul din 19 noiembrie 2019, în susţinerea excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Câmpeni, petentul a solicitat declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, arâtând că părţile nu au locuit niciodată în ţară, iar la adresa din comuna Bucium, judeţul Alba locuiesc doar părinţii săi.

Chiar dacă prin adresa depusă în dosarul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 9 martie 2020, pârâtul B. a indicat că are domiciliul în municipiul Alba Iulia, unde doreşte să fie citat pentru viitor, acest fapt nu prezintă relevanţă, întrucât determinarea instanţei competente să soluţioneze cererea dedusă judecăţii trebuie făcută prin raportare la data formulării acţiunii, respectiv 6 august 2019, iar nu ulterior, chiar dacă intervin modificări în ceea ce priveşte domiciliul. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 107 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi schimbă domiciliul sau sediul.

Prin urmare, având în vedere că la data introducerii cererii de chemare în judecată, nici reclamanta şi nici pârâtul nu aveau locuinţa în ţară şi nici nu au convenit în mod expres ca cererea de divorţ să fie introdusă la orice altă judecătorie din România, în baza prevederilor art. 915 alin. (2) ultima teză C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2020.