Hotel operator ordered to pay treble damages and take license for unauthorized performer rights use; appeal quashed.

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2018, la data de 30 mai 2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei 3.647,20 RON (cu TVA inclus), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 1 mai 2015-29 februarie 2016; obligarea pârâtei la plata sumei de 7.215,36 RON (cu TVA inclus) înmulţit cu 3, reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru perioada 1 martie 2016-31 mai 2018; obligarea pârâtei la plata sumei de 2.417,31 RON înmulţit cu 3, reprezentând penalităţi de întârziere, calculate începând cu data de 1 martie 2016 până la data de 31 mai 2018 şi în continuare, până la achitarea integrală a sumei datorate potrivit capătului doi al cererii; să fie obligată pârâta sa încheie cu reclamanta autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial/de comerţ/fonogramelor sau reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în toate spaţiile administrate; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 2184 din data de 31 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis în parte acţiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 2.958 RON, repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 1 mai 2015-29 februarie 2016.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 18.144 RON repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate în perioada 1 martie 2016-31 mai 2018.

A obligat pe pârâtă să încheie cu reclamanta autorizaţie/licenţă neexclusivă pentru retransmiterea prin cablu a prestaţiilor artistice fixate pe fonograme şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual.

A respins în rest acţiunea şi a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 800 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de apel

Prin decizia civilă nr. 851A din data de 29 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 2184 din data de 31 octombrie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat şi a obligat pe apelantă la 500 RON cheltuieli de judecată către intimată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, iar instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material.

În esenţă, recurenta a susţinut următoarele:

- instanţa de apel a tratat cu superficialitate excepţia nulităţii sentinţei pronunţate de către instanţa de fond;

- instanţa nu a analizat şi nu a făcut nicio referire la împrejurarea că A., pe site-ul oficial al O.R.D.A., figura ca firmă colectoare care nu mai îndeplinea condiţiile şi autorizarea necesare pentru a colecta drepturi pentru O.R.D.A.;

- în mod greşit instanţa a obligat-o că încheie contract cu partea adversă, fără a ţine seama că se aflau în derulate alte două asemenea contracte încheiate cu o entitate similară, care a solicitat şi a obţinut aceleaşi drepturi;

- a făcut dovada plăţii şi a existenţei unui contract în derulare cu un alt organism de gestiune colectivă, cel puţin pentru anul 2018;

- instanţa de apel nu a ţinut cont că, în speţă, creanţa nu era certă, lichidă şi exigibilă, nu a avut în vedere modul de calcul şi de stabilire a prejudiciului şi a daunelor şi nici împrejurarea că există două decizii similare şi contradictorii pronunţate de aceeaşi instanţă;

- există două organisme care au revendicat la aceeaşi instanţă şi au obţinut aceleaşi drepturi, în cuantumuri diferite, dar foarte mari, calculate prin metode total incerte;

- motivarea instanţei este total contradictorie, textul de lege invocat la fila x paragraful 6 din decizie fiind infirmat ulterior, instanţa de apel acordând direct triplul remuneraţiilor fără a mai solicita un calcul efectiv;

- partea adversă are încheiate contracte pentru colectarea drepturilor pentru un număr limitat de artişti/interpreţi, însă a solicitat şi a obţinut plata unor drepturi fără a face dovada că societatea pârâtă a difuzat operele unor asemenea artişti/interpreţi;

- în mod greşit s-a reţinut că existenţa în camere a televizoarelor şi organizarea unor presupuse evenimente justifică obligarea sa la plata drepturilor de autor;

- instanţa a încălcat dreptul său de a depune concluzii scrise înainte de pronunţare, în condiţiile în care formulase în scris o astfel de solicitare;

- mai există un litigiu asemănător, care vizează aceleaşi drepturi conexe, pentru acelaşi titular - O.R.D.A. - şi, prin urmare, se impune pentru o dezlegare corectă să se conexeze ambele cauze cu trimitere la completul iniţial sesizat.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului şi, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimatul-reclamant a arătat că, în speţă, criticile formulate de către recurenta-pârâtă nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, astfel că este incidentă sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Totodată, intimatul-reclamant şi-a exprimat acordul ca pricina să fie soluţionată în complet de filtru.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L., în termen legal, a depus răspuns la întâmpinare prin care a combătut apărările formulate de către partea adversă prin întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 11 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionare la data de 24 martie 2020, când, în temeiul Decretului nr. 195 din 16 martie 2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 212 din 16 martie 2020, cauza a fost suspendată de drept; prin rezoluţia din 18 mai 2020, s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen de judecată în şedinţa publică de astăzi

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Deşi recurenta-pârâtă s-a prevalat exclusiv de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea unora dintre criticile susţinute, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - cele referitoare la modalitatea de examinare de către instanţa de apel a excepţiei nulităţii sentinţei, precum şi cea privind pretinsa neanalizare a unui motiv de apel - împrejurarea că A. nu mai figurează pe site-ul ORDA drept colector unic pentru remuneraţiile datorate artiştilor interpreţi şi executanţi.

Referitor la excepţia nulităţii sentinţei pronunţate în primă instanţă, se constată că recurenta nu aduce critici concrete privind modalitatea de analizare a acestei excepţii de către instanţa de apel, limitându-se a susţine că această excepţie a fost analizată cu superficialitate; în plus, a arătat că excepţia este una de ordine publică şi nu poate fi acoperită ulterior, astfel cum a reţinut curtea de apel.

În invocarea excepţiei menţionate, recurenta a susţinut că i-a fost comunicată hotărârea pronunţată în primă instanţă nesemnată de către judecător şi grefier, fără a fi legalizată sau fără să poarte menţiuni care să îi certifice autenticitatea.

Înalta Curte constată că instanţa de apel, analizând această critică, a reţinut, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor procedurale, că numai exemplarele originale ale hotărârii se semnează de judecător şi grefier, exigenţă îndeplinită în cauză, potrivit exemplarului ce se regăseşte în dosarul primei instanţe.

Totodată, rezultă din considerentele instanţei de apel că nu s-a reţinut nulitatea a fost acoperită, contrar celor afirmate de recurentă.

Înalta Curte apreciază că soluţionarea excepţiei invocate în sensul celor dispuse de curtea de apel este susţinută de prevederile art. 426 şi art. 427 din C. proc. civ.

Potrivit art. 426 alin. (6) din C. proc. civ.: "(6) Hotărârea se va întocmi în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se va depune spre conservare la dosarul de hotărâri al instanţei."

În ceea ce priveşte comunicarea exemplarelor hotărârii către părţile cauzei, dispoziţiile art. 427 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc astfel: "(1) Hotărârea se va comunica din oficiu părţilor, în copie, chiar dacă este definitivă. Comunicarea se va face de îndată ce hotărârea a fost redactată şi semnată în condiţiile legii."

Din interpretarea coroborată a acestor dispoziţii legale, rezultă că părţilor cauzei li se comunică o copie simplă a hotărârii, iar nu originalul acesteia, şi nici o copie legalizată ori o copie certificată, cele din urmă formalităţi urmând a fi realizate de părţi, în măsura în care le sunt necesare, ulterior comunicării hotărârii, în condiţiile prevăzute de lege şi de Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015.

În consecinţă, având în vedere că cerinţele legale de formă ale sentinţei sunt îndeplinite în cauză, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a înlăturat ca nefondată excepţia nulităţii sentinţei, invocată de către pârâtă prin motivele de apel, nefiind îndeplinite în cauză condiţiile art. 174 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. pentru a se constata incidenţa sancţiunii nulităţii.

Nu este fondată nici critica referitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a împrejurării că intimata-reclamantă A., pe site-ul oficial al O.R.D.A., figura ca "firmă colectoare care nu mai îndeplinea condiţiile şi autorizare necesare pentru a colecta drepturi pentru O.R.D.A."

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a invocat acest aspect în faţa instanţei de apel, nici prin motivele de apel şi nici ulterior, printr-un act de procedură prin care să valorifice un eventual motiv sau excepţie de ordine publică.

Se reţine că la dosar apel se află două înscrisuri din care reiese o evidenţă a ORDA referitoare la modalitatea în care organismele de gestiune colectivă şi-au îndeplinit sau nu obligaţia stabilită prin Directiva 2014/26/UE, transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 78/2014, de actualizare şi punere în acord a propriilor statute cu dispoziţiile legale în vigoare, obligaţie ce trebuia executată până la 31.03.2019.

Aceste înscrisuri însă nu sunt însoţite de vreo cerere formulată în scris de către pârâtă prin care să indice curţii de apel scopul transmiterii la dosar a acestora, iar astfel de susţineri nu se regăsesc nici în motivele de apel; pe de altă parte, pârâta nu a fost prezentă nici la termenul de dezbatere a apelului, în şedinţa publică din 29 mai 2019, aşa încât, o atare cerere nu a fost formulată nici oral, în şedinţă publică.

Mai mult decât atât, din înscrisurile menţionate nu reiese că ORDA ar fi retras organismului de gestiune colectivă A., desemnat drept colector unic al remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi şi executanţi, dreptul de a colecta de la utilizatori (precum recurenta) remuneraţiile stabilite prin dispoziţii legale imperative şi prin metodologii adoptate potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 8/1996, în favoarea artiştilor interpreţi şi executanţi (iar nu în favoarea ORDA, cum eronat susţine recurenta); în plus, perioada pentru care a fost formulată cererea de chemare în judecată în prezenta cauză - 1 mai 2015 - 31 mai 2018 - este anterioară evidenţelor ORDA la care recurenta face referire.

În aceste condiţii, chiar prin exercitarea rolului activ, instanţa de apel nu putea califica simpla depunere a acelor înscrisuri ca fiind elemente prin care apelanta-pârâtă tindea la invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a ORDA, în lipsa unor explicaţii şi clarificări din partea apelantei, în absenţa unei astfel de critici în memoriul de apel sau a altei cereri scrise ori susţinute oral în şedinţă publică, astfel cum reiese din aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 10 - Obligaţiile părţilor în desfăşurarea procesului şi art. 22 din C. proc. civ. - rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Înalta Curte constată susţinerea analizată este făcută omisso medio, astfel încât, în absenţa unei cereri sau excepţii cu un astfel de obiect nu se poate imputa instanţei de apel necercetarea tuturor motivelor de apel sau a cererilor ori excepţiilor ce au fost invocate în mod legal în faţa sa.

Pentru acest motiv, rezultă că susţinerea menţionată nu ar putea fi analizată direct în recurs, date fiind dispoziţiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit s-a dispus obligarea sa să încheie contract cu intimata, în condiţiile în care a încheiat deja alte două contracte, cu entităţi similare, care au solicitat şi au obţinut aceleaşi drepturi, într-un cuantum diferit însă.

Nici acest motiv de casare nu se verifică în cauză, având în vedere că recurenta este în eroare cu privire la categoriile de drepturi de autor sau de drepturi conexe drepturilor de autor care sunt gestionate colectiv de organismele cu care are raporturi contractuale (C. şi D.) şi categoria drepturilor gestionate de către intimata cauzei de faţă - A..

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a avut susţineri similare şi în faţa instanţei de apel, astfel încât, pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect, recurenta avea îndatorirea de a se raporta la modalitatea în care instanţa de apel a răspuns acestor critici a sa şi, prin urmare, de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, având în vedere că obiectul recursului îl reprezintă decizia dată în apel, precum şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul recursului.

Astfel, se reţine că în ceea ce îl priveşte pe intimatul A., curtea de apel în mod legal s-a raportat la obiectul gestiunii colective obligatorii exercitate de către acest organism, anume a drepturilor conexe recunoscute de lege artiştilor interpreţi şi executanţi, potrivit definiţiei legale de la art. 95 din Legea nr. 8/1996 - actori, cântăreţi, muzicieni, dansatori şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită, declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altă modalitate o operă literară sau artistică, un spectacol de orice fel inclusiv folcloric, de varietăţi, de circ ori de marionete.

Artiştii interpreţi sau executanţi, conform art. 98 lit. g)1) din Legea nr. 8/1996 au dreptul de a primi o remuneraţie echitabilă pentru radiodifuzarea şi comunicarea publică a interpretării ori execuţiei lor, iar pentru exercitarea acestui drept legea prevede - prin dispoziţiile art. 1231 lit. f) - că gestiunea colectivă este obligatorie.

Totodată, instanţa de apel a indicat şi distincţia dintre drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor şi drepturilor producătorilor de fonograme, conform celor prevăzute de art. 103 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare pentru perioada de referinţă a litigiului, titulari de drepturi conexe distincte decât cele valorificate în cauză de către A..

Prin urmare, litigiile pe care recurenta le are cu alte organisme de gestiune colectivă au un obiect diferit de cel al cauzei de faţă, având în vedere că fiecare dintre organismele de gestiune colectivă obligatorie colectează de la utilizatori, remuneraţiile datorate pentru categorii distincte de titulari de drepturi, în numele şi pe seama cărora acţionează, în condiţiile legii: C. - pentru autorii de opere muzicale, D. pentru producătorii de fonograme (titulari de drepturi conexe) şi A. - remuneraţia echitabilă cuvenită artiştilor interpreţi şi executanţi, de asemenea, titulari de drepturi conexe dreptului de autor.

Ca atare, în mod legal instanţa de apel a înlăturat dovezile privind existenţa autorizaţiei - licenţă neexclusivă eliberată recurentei de către D., precum şi plăţile efectuate în temeiul acesteia către acest organism de gestiune colectivă, întrucât priveau raporturi juridice diferite de cele disputate în pricina de faţă.

Înalta Curte constată că, prin motivele de recurs, recurenta reia, din aceeaşi perspectivă, necesitatea măsurii conexării la cauza de faţă a dosarului nr. x/2017 aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, fără a dezvolta critici de nelegalitate împotriva argumentelor instanţei de apel.

Cu privire la această critică, se reţine că instanţa de apel s-a raportat în mod corect la prevederile art. 139 din C. proc. civ. şi la condiţiile stabilite prin această normă, reţinându-se că excepţia conexităţii nu poate fi invocată direct în apel, ci doar la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate; în plus, a apreciat că măsura conexării nu s-ar fi impus având în vedere că litigiile privesc categorii diferite de drepturi, în care se analizează probleme de fapt şi de drept distincte, nefiind o măsură necesară pentru o bună administrare a justiţiei.

Se constată că recurenta nu critică propriu-zis dezlegarea dată de instanţa de apel cu privire la excepţia de conexitate susţinută din motivele de apel, astfel încât, instanţa de recurs nu poate exercita o cenzură de legalitate asupra respingerii excepţiei, chiar pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în absenţa unor veritabile critici cu privire la acest aspect de ordin procedural.

Prin motivele de recurs, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit existenţa televizoarelor în camerele hotelului şi organizarea unor presupuse evenimente de natură a susţine teza comunicării publice a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual.

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare ce poate fi formulată în termenul, condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege - art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Or, critica anterior enunţată reprezintă un aspect de netemeinicie, prin care recurenta tinde la reevaluarea ori schimbarea situaţiei de fapt reţinute în cauză de instanţele de fond, ceea ce nu intră în competenţa instanţei de recurs.

Din perspectiva legalităţii, Înalta Curte constată că, pornind de la premisa reţinută din cuprinsul unui înscris constatator întocmit de un reprezentant al intimatei, a existenţei unor mijloace de comunicare acustică şi video în incinta unităţii de tip hotel şi în incinta restaurantului de la etajul 1 al punctului de lucru al recurentei din Craiova, str. x, jud. Dolj, s-a reţinut efectuarea unor acte de comunicare publică de fonograme de comerţ sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, pe baza unui raţionament similar celui dezvoltat de CJUE în cauzele C-135/10, SCF, C-162/10, Phonographic Performance (Ireland) Limited, în hotărârea din 7 decembrie 2006, SGAE, C-306/05, în Hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08.

Întrucât recurenta-pârâtă a realizat acte de comunicare publică de fonograme sau reproduceri ale acestora şi a unor prestaţii artistice în domeniul audiovizual fără obţinerea autorizaţiei - licenţă neexclusivă de la intimata-reclamantă şi fără plata remuneraţiilor echitabile legal datorate, instanţa de apel în mod corect a confirmat antrenarea răspunderii civile delictuale a acesteia, pe temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, dar şi a art. 3.12 din Metodologia publicată conform Deciziei ORDA nr. 120/2016, adoptată în organizarea aplicării dispoziţiilor legale invocate.

Recurenta a susţinut, întocmai ca prin motivele de apel, o pretinsă lipsă a caracterului cert, lichid şi exigibil al creanţei, iar instanţa de apel a confirmat că modul de calcul propus de către intimatul-reclamant la prima instanţă respectă dispoziţiile legii, ale metodologiei aplicabile, opozabile recurentei în temeiul legii, chiar în absenţa unor raporturi contractuale.

Se reţine că şi această susţinere nu reprezintă decât o reluare a unui motiv de apel, iar prin motivele de recurs recurenta nu combate în niciun fel aprecierile instanţei de apel în evaluarea acestei critici.

Pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată este total contradictorie, textul de lege invocat la fila x paragraful 6 din decizie fiind infirmat ulterior, întrucât instanţa de apel a acordat direct triplul remuneraţiilor, fără a mai solicita un calcul efectiv.

Înalta Curtea apreciază că această critică nu este de natură a releva o contradicţie în raţionamentul instanţei de apel, întrucât obligarea pârâtei, pentru perioada 1 martie 2016-31 mai 2018, la plata triplului remuneraţiei care ar fi fost legal datorată reprezintă un criteriul legal pentru asigurarea reparării prejudiciului creat artiştilor interpreţi sau executanţi, cu consacrare expresă în dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996.

În plus, este de precizat că, dat fiind temeiul delictual al răspunderii, această despăgubire constând în triplul remuneraţiilor legal datorate are şi un caracter sancţionator pentru utilizatorii care procedează la comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor din audiovizual, fără a deţine autorizarea legală de la organismul de gestiune colectivă şi fără a achita remuneraţiile echitabile datorate în baza unor dispoziţii imperative ale legii, norme a căror aplicare este explicitată prin Metodologia publicată conform Deciziei ORDA nr. 120/2016.

Recurenta a invocat şi faptul că nu pot fi determinaţi artiştii interpreţi sau executanţi ale căror drepturi au fost încălcate, având în vedere că intimata nu a făcut dovada că pârâta a difuzat operele artiştilor interpreţi sau executanţi reprezentaţi de către intimată.

Astfel cum deja s-a arătat, dreptul la remuneraţie echitabilă cuvenit artiştilor interpreţi sau executanţi este supus gestiunii colective obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 1231 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996, în timp ce dispoziţiile art. 1231 alin. (2) din acelaşi act normativ prevăd astfel: "(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat."

Mai mult decât atât, invocând imposibilitatea identificării artiştilor interpreţi sau executanţi ale căror drepturi au fost încălcate, recurenta-pârâtă se află în situaţia de a-şi invoca propria culpă, având în vedere că dacă ar fi respectat dispoziţiile legale şi ar fi stabilit raporturi contractuale cu intimata, anterior utilizării, organismul de gestiune colectivă şi-ar fi putut îndeplini fără impedimente obligaţia legală din art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996: "h) să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor pe care le colectează, precum şi informaţii privind operele utilizate, cu indicarea titularilor de drepturi, în vederea repartizării acestora."

Va fi înlăturată ca nefondată şi critica referitoare la încălcarea dreptului său de a depune concluzii scrise înainte de pronunţare, astfel cum solicitase prin motivele de apel.

Atare critică, susceptibilă de analizare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu poate fi reţinută, având în vedere conţinutul art. 394 alin. (2) din C. proc. civ., normă care prevede doar posibilitatea, iar nu obligaţia pentru instanţă, fie de a solicita, fie de a încuviinţa cererea părţilor de a depune note scrise.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L..

În aplicarea prevederilor art. 451-453 din C. proc. civ., se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către intimatul-reclamant în această etapă procesuală, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 500 RON, potrivit dovezilor anexate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 851A din data de 29 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 500 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2020.