Territorial jurisdiction for cross-border mutual consent divorce under Regulation 2201/2003 and domestic procedural law

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2020

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 20 august 2019 sub nr. x/2019, petenţii A. şi B. au solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună desfacerea căsătoriei lor, prin acord, reluarea, de către pententă, a numelui avut anterior căsătoriei, acela de "C.", exercitarea în comun de către petenţi a autorităţii părinteşti cu privire la minorii D., şi E., stabilirea locuinţei minorilor la petentă, plata, de către petent, a unei contribuţii lunare, cu titlu de pensie de întreţinere, pe seama minorilor, în cuantum total de 300 Lire sterline, începând de la data introducerii acţiunii, şi stabilirea unui program pentru vizitarea minorilor, cu luarea minorilor la domiciliul petentului din România, inclusiv la reşedinţa acestuia din Marea Britanie, şi înapoierea minorilor la locuinţa mamei, la sfârşitul programului, în următoarea modalitate: în vacanţa de iarnă, o săptămână, în anii impari săptămâna va cuprinde sărbătoarea Crăciunului, iar în anii pari săptămâna va cuprinde Revelionul; vacanţa intersemestrială, în integralitate, în anii impari; în vacanţa de primăvară, o săptămână, alternativ, în anii impari săptămâna va cuprinde Sărbătorile Pascale; în vacanţa de vară, în anii impari toată luna iulie, iar în anii pari toată luna august.

În drept, au fost invocate prevederile art. 373 lit. a), ale) art. 374, art. 383, art. 396 şi următoarele, art. 530 alin. (1) şi (3) şi ale art. 532 alin. (1) din C. civ. şi art. 921 C. proc. civ.

2. Hotărârea Judecătoriei Timişoara

Prin sentinţa nr. 13624 din 11 decembrie 2019, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocate din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a dispune astfel, Judecătoria Timişoara a reţinut că ambii petenţi au susţinut că ultima lor locuinţă comună a fost în Londra şi că petentul locuia tot în Londra la momentul introducerii acţiunii de divorţ, în timp ce petenta, din iulie 2018, s-a mutat în România, în Timişoara, împreună cu cei doi copii minori ai lor.

Întrucât petentul locuieşte în Anglia, instanţa a apreciat că litigiul de faţă este unul cu element de extraneitate, căruia, conform art. 1088 C. proc. civ., i se aplică legea procedurală română, şi care, astfel, ridică o problemă de ordin procedural, aceea a conflictului de jurisdicţii, potrivit art. 1071 C. proc. civ., constând în determinarea instanţei competente să soluţioneze cauza.

S-a mai reţinut că, în speţă, în condiţiile în care ambii petenţi au cetăţenie română, instanţele judecătoreşti din România sunt competente să judece cererea conform dispoziţiilor din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Judecătoria Timişoara a constatat însă că Regulamentul mai sus menţionat reglementează doar competenţa internaţională, adică instanţele cărui stat sunt competente, nu însă şi competenţa materială, teritorială sau funcţională a instanţelor separate, aceasta din urmă fiind stabilită în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern.

Instanţa a mai notat că, în legislaţia internă, competenţa în privinţa cauzelor de divorţ este reglementată de art. 915 C. proc. civ. şi că nu trebuie să se facă o confuzie între normele procedurale din C. proc. civ., care reglementează competenţa internaţională (art. 1066-1082), şi cele care reglementează competenţa naţională (art. 94 - art. 147).

Reţinând incidenţa, în speţă, a tezei I a art. 915 alin. (1) C. proc. civ., care exclude incidenţa celorlalte teze ale acestui articol de lege, în speţă negăsindu-şi aplicarea nici alin. (2) al normei invocate, şi constatând că, potrivit textului indicat, competentă să soluţioneze cauza ar fi instanţa de la ultima locuinţă comună a părţilor, din Anglia, unde continuă să locuiască petentul, dar şi că instanţele române sunt competente să judece cererea de divorţ a petenţilor, Judecătoria Timişoara a apreciat că devin aplicabile, în lipsa unor dispoziţii speciale în legislaţia internă, prevederile art. 1071 alin. (2) din acelaşi cod, cu privire la competenţa internă în cazul litigiilor cu elemente de extraneitate, prevederi care nu vin în contradicţie cu niciuna din dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.

3. Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1872 din 10 martie 2020, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, această instanţa a reţinut că situaţia premisă din această cauză având ca obiect divorţ, care a determinat declinarea competenţei de judecată, este că ultima locuinţă comună a părţilor a fost în Marea Britanie, motiv pentru care nu ar fi incidente prevederile art. 1072 C. proc. civ. şi nici cele ale art. 915 şi următoarele C. proc. civ.

Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a apreciat că în speţa dedusă judecăţii, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, sunt incidente prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, din perspectiva ultimei locuinţe comune a soţilor, care a fost în Marea Britanie.

În al doilea rând, această instanţă a constatat că ambele părţi au solicitat desfacerea căsătoriei prin acord şi au convenit împreună să învestească Judecătoria Timişoara, ca instanţă competentă, prin raportare la locuinţa actuală a petentei B..

Astfel, instanţa a avut în vedere că ambele părţi sunt cetăţeni români, au locuit la un moment dat într-un alt stat membru al Uniunii Europene, decât statul de provenineţă, şi, chiar dacă părţile nu se află pe poziţii contradictorii, neavând poziţia procesuală de reclamant şi pârât, sunt pe deplin aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, care conţine dispoziţii exprese pentru ipoteza din speţa dedusă acestei judecăţi, raportându-se la reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi (în speţă municipiul Timişoara), atunci când cererea de desfacere a căsătoriei este comună.

În aceste condiţii, Judecătoria Timişoara a conchis că, în prezenta cauză, competenţa de soluţionare trebuie să se raporteze la art. 3 alin. (1) lit. a) a treia liniuţă din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, respectiv la faptul că părţile au convenit să sesizeze instanţa de la reşedinţa actuală obişnuită a uneia dintre ele.

În plus, instanţa a apreciat că, şi în situaţia în care ar fi incidente prevederile art. 1072 C. proc. civ., prin raportare la datele speţei, nu se poate aprecia că nu este posibilă stabilirea competenţei teritoriale, în mod obiectiv, fapt care ar atrage competenţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, din moment ce se reţine că petenta şi copiii locuiesc actualmente în România, la Timişoara, iar petentul locuieşte, în continuare, în Marea Britanie.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În cauza de faţă, se constată că, la 20 august 2019, petenţii A. şi B. au învestit Judecătoria Timişoara cu o cerere prin care au solicitat ca instanţa să dispună desfacerea căsătoriei lor, prin acord, reluarea, de către petentă, a numelui avut anterior căsătoriei, exercitarea în comun de către petenţi a autorităţii părinteşti cu privire la minorii D. şi E., stabilirea locuinţei minorilor la petentă, plata, de către petent, a unei contribuţii lunare, cu titlu de pensie de întreţinere, pe seama minorilor, în cuantum total de 300 lire sterline, începând de la data introducerii acţiunii, şi stabilirea unui program pentru vizitarea minorilor.

Din actele dosarului, rezultă că petenţii sunt cetăţeni români, s-au căsătorit şi au locuit împreună în Anglia, unde s-au născut şi minorii. La data introducerii acţiunii de divorţ, petentul locuia în Londra, iar petenta în Timişoara, împreună cu cei doi copii minori ai lor.

Disputa instanţelor aflate în conflict se grefează pe contradicţia normelor legale aplicabile, raportat la datele particulare ale cauzei, cu referire la dispoziţiile art. 915 C. proc. civ., respectiv ale Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.

Trebuie subliniat că, urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, au devenit aplicabile prevederile Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, iar, de la data de 21 iunie 2012, şi cele ale Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp. Regulamentul nr. 1259/2010 se aplică în situaţiile în care există un element de drept al Uniunii Europene, ceea ce determină un conflict de legi în domeniul divorţului şi separării de corp, el nefiind aplicabil situaţiilor interne.

Prin urmare, esenţial este că în cazul unei cereri de divorţ cu elemente de drept al Uniunii Europene, instanţa sesizată trebuie să verifice mai întâi competenţa sa jurisdicţională, aplicând dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003.

Ulterior, dacă este competentă, trebuie să stabilească legea aplicabilă soluţionării în fond a cererii de divorţ.

Conform art. 3 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: - alin. (1) lit. a): reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului sau în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este resortisant al statului membru; alin. (1) lit. b): instanţele judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi.

Cum aceste criterii de competenţă sunt alternative şi nu există o ordine de preferinţă în instituirea acestora, Înalta Curte constată, pe de o parte, că petenţii au formulat o cerere de divorţ, prin acord, comună, iar, pe de altă parte, că părţile au cetăţenie română, împrejurare ce determină aplicabilitatea fie a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) a 4-a liniuţă, fie a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. b) teza I, respectiv competenţa internaţională a instanţelor judecătoreşti din România în soluţionarea pricinii.

Astfel, competenţa internaţională a instanţelor române în materie de divorţ se stabileşte prin raportare, după caz, la dispoziţiile de drept internaţional privat român cuprinse în art. 1079 şi art. 1081 C. proc. civ. sau, în cazul în care un soţ are reşedinţa obişnuită pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, potrivit Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Pentru a determina însă competenţa teritorială a instanţei ce urmează a soluţiona litigiul în România, Înalta Curte consideră că devin incidente prevederile art. 915 alin. (1) teza finală C. proc. civ., care prevăd că:

"Cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţa comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul".

Textul citat conferă o competenţă absolută, specială, dispoziţiile care o reglementează fiind astfel imperative şi de strictă interpretare.

Cum ultima locuinţă comună a soţilor nu a fost în România, ci în Anglia, ţară unde continuă să locuiască una dintre părţi, iar cealaltă avea, la data formulării cererii de divorţ, locuinţa în România, în această situaţie aplicabilă în cauză este ipoteza de mai sus, care are în vedere împrejurarea în care soţul pârât nu are locuinţa în ţară, cum este cazul în speţă, şi instanţele române sunt competente internaţional (în sensul că se aplică prevederile art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003), caz în care competenţa de soluţionare a cererii pendinte revine instanţei de la domiciliu petentei B..

Pentru considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, în circumscripţia căreia îşi are domiciliul petenta B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2020.