Jurisdictional referral of declaratory action challenging lawyer’s unworthiness for practicing profession

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2020

După deliberare, asupra cererii de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 19 februarie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat, în baza art. 35 C. proc. civ., să se constate că nu este nedemn de a exercita profesia de avocat.

În motivarea cererii, a arătat că, potrivit deciziei nr. 51 din 13 mai 2009 a Baroului Bacău, a fost primit în profesia de avocat şi înscris pe Tabloul avocaţilor.

Prin sentinţa penală nr. 136/F din 31 octombrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj, în baza art. 81 şi 82 C. pen., dispunându-se suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, iar, în baza art. 71 alin. (5) din acelaşi cod, instanţa a dispus interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen.

Sentinţa mai sus menţionată a rămas definitivă prin decizia penală nr. 1861 din 30 mai 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Reclamantul a menţionat că prin sentinţa penală nr. 136/F din 31 octombrie 2012 nu i-au fost interzise drepturile prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. c) din C. pen., respectiv dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii, iar, în motivarea deciziei, instanţa supremă a reţinut că fapta pentru care a fost condamnat nu îl face nedemn în a-şi exercita în continuare profesia de avocat.

Însă, cu toate acestea, Baroul Bacău, prin decizia nr. 110 din 30 septembrie 2013, a dispus încetarea calităţii de avocat a reclamantului, iar, prin decizia nr. 117 din 30 septembrie 2013, acesta a fost radiat din tabloul avocaţilor din Baroul Bacău.

Faţă de toate aspectele învederate, reclamantul a înţeles să formuleze prezenta cerere.

Examinând cu prioritate competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a cauzei, se constată următoarele:

Prin cererea depusă la instanţa supremă la data de 19 februarie 2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Baroul Bacău şi Uniunea Naţională a Barourilor din România, pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se constate, în temeiul dispoziţiilor art. 35 C. proc. civ., că nu este nedemn de a profesa în Baroul Bacău.

Textul de lege invocat prevede că "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Faţă de obiectul raportului juridic litigios astfel determinat de către reclamant conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., pentru a se putea analiza cererea dedusă judecăţii se impune ca Înalta Curte să examineze, în prealabil, faţă de prevederile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., competenţa materială şi teritorială de soluţionare a cauzei în conformitate cu dispoziţiile procedurale care reglementează atribuţiile jurisdicţionale ale instanţelor de judecată.

Astfel, constată că, potrivit art. 94 C. proc. civ., "Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: a) cererile date de C. civ. în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, date de lege în competenţa instanţelor judecătoreşti; c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz; d) cererile de evacuare; e) cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească; f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire; g) cererile posesorii; h) cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane; j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare; j^1) cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare; j^2) cererile privind uzucapiunea, indiferent de valoare; j^3) cererile în materia fondului funciar, cu excepţia celor date prin lege specială în competenţa altor instanţe; k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; 2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege; 3. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor".

Conform art. 95 C. proc. civ., "Tribunalele judecă: 1. în primă instanţă, toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe; 2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă; 3. ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa lor".

Analizând cele două dispoziţii legale, Înalta Curte reţine că actualul C. proc. civ., în forma în vigoare în raport de data formulării prezentei acţiuni, prevede în mod expres că tribunalul judecă în primă instanţă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe, fiind pusă în evidenţă, astfel, regula de drept comun - plenitudinea de competenţă a tribunalului.

Pornind, aşadar, de la premisa esenţială că tribunalului îi revine competenţa de a judeca ori de câte ori legea - respectiv normele cuprinse în C. proc. civ. sau în legile speciale - nu prevede expres competenţa altei instanţe, având în vedere obiectul dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, respectiv învestirea instanţei de judecată cu soluţionarea unei acţiuni în constatare, Înalta Curte constată că, potrivit art. 95 C. proc. civ., competenţa materială de soluţionare a pricinii în primă instanţă revine tribunalului.

Înalta Curte mai reţine că instanţa supremă judecă, potrivit art. 97 C. proc. civ., "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Or, din analiza acestei norme legale rezultă că Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu-i revine competenţa de a soluţiona în primă instanţă cereri având ca obiect o acţiune în constatare.

Susţinerea reclamantului, conform căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este competentă material să soluţioneze cererea sa, întrucât este instanţa care a pronunţat decizia penală nr. 1861/2013, nu are relevanţă în cauză faţă de considerentele anterior expuse raportat la obiectul dedus judecăţii.

Cât priveşte competenţa teritorială, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel".

În speţă, pârâtul Baroul Bacău are sediul în municipiul Bacău, iar pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România în municipiul Bucureşti, caz în care atât Tribunalul Bacău, cât şi Tribunalul Bucureşti sunt instanţe deopotrivă competente să analizeze cererea de chemare în judecată.

Cum reclamantul a arătat că, anterior prezentului demers judiciar, a fost primit în profesia de avocat şi înscris pe Tabloul avocaţilor în cadrul Baroului Bacău, Înalta Curte apreciază că instanţa de la sediul acestui pârât este îndreptăţită să verifice pretenţiile formulate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamantul A. în favoarea Tribunalului Bacău.

Cu privire la solicitarea reprezentantului convenţional al pârâtei Uniunea Naţională a Barourilor din România, faţă de soluţia ce urmează a fi adoptată, Înalta Curte reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 453 C. proc. civ., urmând ca cererea de acordare a cheltuielilor de judecată să fie avută în vedere la soluţionarea pe fond a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2020.