Municipal liability for stray dog attacks and appellate limitation of moral damages without explicit petition.

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. x/2018, la data de 27.04.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul oraşului Bicaz şi Unitatea administrativ teritorială - Oraşul Bicaz, solicitând obligarea lor la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale şi a cheltuielilor de judecată.

În drept, a invocat art. 1375 şi urm. C. proc. civ., art. 61 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 215/2001 republicată, Constituţia României, O.U.G. nr. 155/2001, Legea nr. 227/2002 şi Legea nr. 258/2013.

Prin întâmpinare, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond au solicitat respingerea acţiunii.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1233 din data de 20.11.2018, pronunţată de Tribunalul Neamţ a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului oraşul Bicaz, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului primarul oraşului Bicaz şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul primarul oraşului Bicaz, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Bicaz, prin primar şi a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 20.000 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 100 RON, cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei au formulat apel Oraşul Bicaz, prin primar şi reclamanta.

Prin decizia nr. 441 din 3 iunie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Oraşul Bicaz, prin primar, împotriva sentinţei nr. 1233 din 20 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Bicaz, prin primar.

Ca atare, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primarul Oraşului Bicaz, fiind admisă în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că s-a dispus obligarea în solidar a ambilor pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune. Au fost menţinute celelalte dispoziţii din sentinţa apelată, care nu sunt contrare deciziei, fiind respinsă, ca nefondată, cererea apelantei-reclamante privind obligarea intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtul Oraşul Bicaz, prin primar.

1. Recurenta-reclamantă A. critică decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin 1 pct. 4 C. proc. civ., apreciindu-se că instanţa, depăşind atributele puterii judecătoreşti, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut prin cererea de apel, reducând cuantumul pretenţiilor acordate reclamantei recurente de prima instanţă, fără a fi învestită cu o astfel de cerere.

Se apreciază de către recurentă că instanţa de apel nu a analizat pe fond apelul pârâţilor în limitele învestirii sale, pârâţii nesolicitând prin apelul formulat reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, apelul lor vizând exclusiv lipsa culpei.

Procedând la reducerea prejudiciului moral acordat de prima instanţă, fără a fi învestită prin cererea de apel cu un astfel de motiv, consideră recurenta că instanţa a depăşit limitele cu care a fost învestită, precum şi atribuţiile puterii judecătoreşti, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil, aşa cum a fost el stabilit de CEDO.

În aceste condiţii, Curtea, micşorând cuantumul daunelor morale s-a pronunţat, cu depăşirea limitelor învestirii sale, asupra a ceva ce pârâţii nu au solicitat, depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti, situaţie care, apreciază recurenta, se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

De asemenea, prin raportare la cele arătate anterior, a fost invocat şi cazul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciindu-se că s-a încălcat art. 1385 C. civ. care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului suferit precum şi nerespectarea principiilor instituite de CEDO, obligatorii pentru instanţele din România, prin asigurarea proporţionalităţii rezonabile între prejudiciul adus, intensitatea şi gravitatea atingerii valorilor sociale ocrotite.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate se susţine că nu s-a avut în vedere că prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora din prerogativele care constituie atributul personalităţii umane-dreptul la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică, conform art. 58 C. civ., drept componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Constituţia României şi trebuie reparate în integralitatea lor.

Instanţa de apel, în considerentele deciziei sale, nu a expus criteriile generale de evaluare a prejudiciului moral conform jurisprudenţei naţionale, a argumentat acordarea daunelor morale din perspectiva prezenţei de spirit a apelantei, care s-a apărat şi nu a fost muşcată de câini, sancţionând-o practic pe aceasta pentru faptul că şi-a salvat viaţa şi ignorând prejudiciul cauzat de durerea psihică, de efectuarea unor şedinţe de psihoterapie pe termen nedeterminat, recomandate de medici specialişti consultaţi în domeniu, conform actelor medicale depuse la dosarul cauzei, inclusiv în calea de atac a apelului.

Viaţa acesteia a fost pusă în pericol grav, ulterior incidentului teama resimţită în plan psihic transformând reclamanta apelantă dintr-o persoană cu preocupări şi comportament normal, într-una depresivă, anxioasă, care are nevoie de şedinţe de terapie îndelungate pentru vindecarea stresului post traumatic, aşa cum reiese din actele medicale depuse în cauză, şi din declaraţiile martorei audiate.

Neluând în considerare toate aspectele prejudiciului, astfel cum au fost invocate de reprezentantul convenţional al reclamantei, instanţa a încălcat jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care a statuat că despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului moral trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, contextul general al victimei, încălcând totodată principiul reparării integrale a prejudiciului instituit prin art. 1385 noul C. civ.

S-a invocat drept componentă a prejudiciului moral lipsirea apelantei de posibilitatea de a duce o viaţa normală, de a se bucura de activităţile sale fireşti, atât în perioada imediată producerii incidentului cât şi ulterior, când a fost nevoită să facă şedinţe lungi de psihoterapie, care continuă şi în prezent (dovezi la dosarul cauzei, acte medicale) procesul medical de durată la care este supusă reclamanta, trauma psihică actuală şi eventuală dar foarte probabilă pe care victima o conştientizează şi o va conştientiza odată cu trecerea timpului, starea psihică precară a apelantei care este speriată şi anxioasă, nu merge singură la serviciu, este în permanenţă tristă şi depresivă.

Instanţa de apel nu a ţinut seama şi de faptul că procesul medical nu s-a încheiat, apelanta efectuând în continuare şedinţe de psihoterapie, acesta fiind un tratament pe termen nedeterminat. În acest caz, elementul aleatoriu care afectează cuantumul prejudiciului nu trebuie să constituie o piedică în repararea acestuia, întrucât se poate repara şi prejudiciul viitor.

Întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor chestiuni care nu au fost solicitate prin apelul formulat de pârâţi, a redus cuantumul daunelor morale cu depăşirea limitelor învestirii sale, nu a stabilit pe deplin toate împrejurările de fapt şi nu a luat în considerare toate criteriile, arătate mai sus, pentru stabilirea prejudiciului moral, limitându-se în esenţă numai la momentul atacului, se solicită casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

2. Recurentul-pârât Oraşul Bicaz, prin primar, susţine că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre invocatul prejudiciu (boala psihică-sindrom anxios) şi atacul câinilor agresivi din data 3.03.2018, aceasta nefiind probată de către reclamantă (actele medicale din dosar indicând numai boala psihică, nu şi cauza acesteia).

Deşi a solicitat ca instanţa de apel să dispună ca medicul B. să precizeze dacă pacienta A. a suferit sau nu de acest sindrom psihic anterior faptei incriminate, în mod neîntemeiat, instanţa de apel a respins solicitarea sa, achiesând, fără motiv, la punctul de vedere al reclamantei privind incidenţa art. 478 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia " Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului..."

Susţine că, atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei din apel, a arătat că legătura cauzală dintre sindromul anxios şi atacul câinilor din data de 3.03.2018 nu este dovedită.

În cel mai bun caz, asupra acestei legături cauzale planează îndoiala, îndoială, care potrivit regulii aplicării prezumţiei de nevinovăţie, chiar şi în cazul invocatului delict civil, profită făptuitorului (sarcina probei delictului revenind reclamantei), astfel încât proba care a fost solicitată era chiar în sarcina reclamantei, nu în sarcina recurentului (câtă vreme îndoiala că ar fi existat o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu nu este înlăturată).

Mai mult, potrivit art. 478 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ., "Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri", ca în cazul de speţă, în care exista susţinerea că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar din acest punct de vedere, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privind administrarea probei solicitate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, în apel, susţine că a probat faptul că aceşti câini agresivi, care nu au mai apărut "la locul faptei", nu erau câini răspândiţi pe domeniul public al oraşului Bicaz, ci erau câini care numai noaptea coborau în oraş, habitatul lor diurn fiind pădurea, respectiv nu erau câini sub paza juridică a autorităţilor locale, ci erau sub paza juridică a organelor silvice.

Întrucât probele din dosar nu sunt de natură să înlăture îndoiala cu privirea la instituţia care avea paza juridică a câinilor atacatori, solicită instanţei să aprecieze, că îndoiala profită făptuitorului şi că vina recurentului nu este pe deplin dovedită.

Prin urmare, în mod greşit, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel apreciază că " Afirmaţiile conform cărora câinii fără stăpân se adăpostesc noaptea, fiind de negăsit ziua sunt simple alegaţii neprobate (la momentul evenimentului) şi care chiar reale de ar fi, nu exonerează pârâţii în speţă".

Deşi nu se înţelege de ce nu ar fi fost exonerat recurentul de răspundere dacă paza juridică ar fi aparţinut organelor silvice şi nu-i revenea acestuia sarcina să dovedească faptul că aceşti câini sunt sub paza juridică a organelor silvice, acest fapt rezultă din probatoriul administrat (câinii atacatori nu s-au mai întors pe domeniul public sau privat al oraşului, respectiv nu s-au mai întors în zona magazinului unde s-a produs fapta şi au fost împuşcaţi de organele silvice).

Neobservând că sarcina de a proba că aceşti câini sunt sub paza juridică a organelor administrative locale revine reclamantei, iar asupra acestui fapt există o îndoială ce nu a fost înlăturată, din probele administrate în dosar rezultând concluzia că aceşti câini sunt sub paza juridică a organelor silvice şi sunt dintre cei împuşcaţi de ocoalele silvice, instanţa de apel a invocat motive străine de natura pricinii (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.) şi în final a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.),

Instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, a trecut cu uşurinţă peste probele administrate, respectiv peste declaraţia martorului C., precum că, deşi în mai multe rânduri instituţia recurentă aproape că a eradicat problema câinilor comunitari, maşini din alte localităţi au abandonat la lăsarea întunericului alţi câini, care ulterior " s-au adaptat habitatului" din oraş, acest aspect rezultând şi din articolul de presă intitulat " 150 de câini culeşi de pe străzile Bicazului", publicat în cotidianul, D." din data de joi 25 iulie 2019.

De asemenea, instanţa de apel a trecut cu uşurinţă peste hotărârea CEDO Georgel şi Georgeta Stoicescu c. România, în care judecătorul E. a formulat opinie separată, apreciind că "... pentru a stabili că un stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile sale pozitive, Curtea a statuat că autorităţile trebuie să fi avut cunoştinţă "de existenta unui risc real şi imediat pentru viaţă sau integritatea fizică a unei persoane identificate şi nu au reuşit să ia măsurile ce le incumbau în acest sens".

În această opinie separată s-a invocat că autorităţile locale nu au avut cunoştinţă de existenţa unui risc real şi imediat în ceea ce o priveşte strict pe reclamanta din respectiva cauză, ci doar de existenţa unei situaţii generale de risc, care ar putea afecta pe toţi cetăţenii.

La fel, în speţa de faţă, autorităţile locale nu au avut cunoştinţă de existenţa unui risc real şi imediat pentru reclamantă, iar situaţia generală de risc era aceeaşi pentru toţi cetăţenii oraşului, motiv pentru care solicită admiterea recursului, casarea parţială a deciziei criticate, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată.

5. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. şi de pârâtul Oraşul Bicaz, prin primar, împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, apreciind că motivele de recurs invocate de recurenţi pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

Referitor la recursul declarat de pârâtul Oraşul Bicaz, prin primar, se constată că se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere în calea de atac a recursului când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii .

În speţă se invocă greşita aplicarea a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia " Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Din actele şi lucrările dosarului se constată că pârâtul a solicitat la termenul din data de 03.06.2019 ca instanţa de apel să dispună efectuarea unei adrese către medicul psihiatru care să precizeze dacă pacienta A. a suferit sau nu de sindrom anxios anterior faptei incriminate, deşi nu solicitase o atare probă prin cererea de apel.

Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă probele invocate în susţinerea apelului; sancţiunea nemenţionării acestor probe în cuprinsul cererii fiind, conform art. 470 alin. (3) C. proc. civ., cea a decăderii.

Conform art. 470 alin. (4) C. proc. civ., când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e) şi 150 C. proc. civ. potrivit cărora, la fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces, copiile urmând a fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul şi în atâtea exemplare câte părţi adverse sunt.

În aceste condiţii, în mod corect Curtea de Apel Bacău, aplicând dispoziţiile art. 470 alin. (3) C. proc. civ., a constatat că proba cu relaţiile solicitate, oral, la termenul de judecată la care au avut loc dezbaterile, nu este cuprinsă şi în cererea de apel, motiv pentru care a statuat că apelantul-pârât este decăzut din dreptul de a solicita o atare probă.

Pe de altă parte, stabilirea utilităţii acestei probe prin prisma dezbaterilor ce au avut loc, este atributul exclusiv al instanţei de judecată, care nu poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului, care poate viza doar motive de nelegalitate ale hotărârilor atacate şi nicidecum de netemeinicie a acestora.

Deşi se susţine că proba care a fost solicitată era chiar în sarcina reclamantei, nu în sarcina recurentului, aceasta nu impune instanţei de apel obligativitatea admiterii unei probe pe care nu a considerat-o utilă cauzei câtă vreme ea nu a fost solicitată de către părţi în termenele şi cu respectarea normelor procedurale în materie.

Potrivit art. 22 din Noul C. proc. civ., în exercitarea rolului activ de aflare a adevărului, judecătorul poate propune administrarea unor probe pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege.

Cu toate acestea, dispoziţiile C. proc. civ. subliniază responsabilitatea primordială a părţilor privind propunerea şi administrarea probelor, precum şi faptul că rolul activ al instanţei în materie probatorie are un caracter facultativ şi subsidiar.

În condiţiile în care reclamanta chiar s-a opus administrării probei în discuţie apare, cu evidenţă concluzia că ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăşi partea care doreşte realizarea unui drept sau apărarea lui,.

Faptul că judecătorii nu se pot erija în avocaţi ai părţilor litigante şi nu pot suplini lipsa de interes a acestora în desfăşurarea procesului este statuat şi în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, respectiv Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France, prin care s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranşa un litigiu, tribunalele au nevoie să obţină cooperarea părţilor, care sunt ţinute să-şi expună pretenţiile în mod clar, neambiguu şi rezonabil structurate şi să şi le probeze.

Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 10 C. proc. civ., părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile deduse judecăţii, iar conform art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, se poate observa că, având calitatea de apelant, pârâtul avea obligaţia să probeze ceea ce a susţinut prin cererea de apel.

În aceste condiţii nu se confirmă susţinerile recurentului în sensul că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură privind administrarea probei ce solicitată, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, recurentul nu critică în concret inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, ci modalitatea în care instanţa de apel a evaluat necesitatea administrării probelor, critică ce nu poate fi valorificată în recurs.

Se poate reţine, totuşi, că instanţa de apel, interpretând probele administrate în cauză, a stabilit că există legătură de cauzalitate între evenimentul reclamant şi suferinţa psihică certă, intensă şi de durată a reclamantei, care i-a afectat semnificativ viaţa familială şi socială.

Pe de altă parte, deşi recurentul susţine că, atât în faţa instanţei de fond, cât şi a celei din apel, pârâtul a arătat că legătura cauzală dintre sindromul anxios şi atacul câinilor din data de 3.03.2018 nu este dovedită, ci asupra acesteia planează îndoiala, caz în care trebuia aplicată prezumţia de nevinovăţie ce profită făptuitorului, se poate observa că prin motivele de apel acesta nu a invocat o asemenea apărare, ci, în esenţă, doar aspecte privind inexistenţa vinovăţiei.

Recurentul a mai arătat că probele administrate nu sunt de natură să înlăture îndoiala cu privire la instituţia care avea paza juridică a câinilor atacatori şi că, astfel, în mod greşit, în cadrul considerentelor hotărârii atacate, instanţa de apel apreciază că " Afirmaţiile conform cărora câinii fără stăpân se adăpostesc noaptea, fiind de negăsit ziua sunt simple alegaţii neprobate (la momentul evenimentului) şi care chiar reale de ar fi, nu exonerează pârâţii în speţă". Or, sarcina probei revenea reclamantei.

Se apreciază că aceste considerente atrag incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea ... cuprinde numai motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect se observă că, susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea apelată fiind argumentată în fapt şi în drept, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente care nu sunt străine de natura pricinii şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză.

Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanţa contrazice concluziile susţinerile pârâtului, nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunţate, raportat la situaţia de fapt reţinută, aceea că evenimentul s-a produs de către animale care erau fără stăpân, în oraşul Bicaz în faţa unui magazin şi nu pe domeniul forestier.

Or, potrivit art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 55/2002, consiliile locale ale unităţilor administrativ-teritoriale sunt considerate proprietari ai câinilor fără stăpân şi ai câinilor care circulă liberi, fără însoţitor, în locuri publice, care nu au fost revendicaţi ori adoptaţi în condiţiile prevederilor legale şi au obligaţia de a captura şi escorta aceşti câini, prin intermediul personalului calificat.

De asemenea, potrivit art. 1, 2 şi 4 din O.U.G. nr. 155/2001, privind aprobarea programului de gestionare a câinilor fără stăpân, autorităţile locale au obligaţia de a înfiinţa, în funcţie de necesităţi, în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare, servicii specializate pentru gestionarea câinilor fără stăpân, de a amenaja din fonduri proprii, în funcţie de necesităţi, adăposturi pentru câinii fără stăpân, respectiv pentru acei câini care circulă liberi, fără însoţitor, în locuri publice, care vor fi capturaţi şi transportaţi în adăposturile serviciilor pentru gestionarea câinilor fără stăpân.

Raportat la situaţia de fapt reţinută, în sensul că reclamanta a fost atacată de câini fără stăpân, pe teritoriul oraşului Bicaz şi nu într-o zonă de vegetaţie forestieră, ci într-un loc public, rezultă că acestui pârât, raportat la dispoziţiile legii speciale enunţate anterior îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1349 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.

Având în vedere că din interpretarea dispoziţiilor mai sus menţionate, rezultă că, în sarcina recurentului pârât, există obligaţia de identificare, capturare şi escortare a câinilor fără stăpân, neidentificaţi şi neînregistraţi conform art. 21 din O.U.G. nr. 55/2002, care circulă liber, fără însoţitor, în oraşul Bicaz, apare ca fiind nerelevant locul de unde provin sau pe unde au trecut până au ajuns în oraş, câinii care au atacat-o pe reclamantă.

În aceste condiţii, nu se poate aprecia că hotărârea atacată conţine motive străine de natura pricinii, astfel încât, în mod corect s-a constatat că nu se poate reţine o pază juridică în sarcina organelor silvice, nefiind incidentă Legea vânătorii şi a protecţiei fondului cinegetic nr. 149/2015, aşa cum susţine recurentul, cătă vreme O.U.G. nr. 55/2002 identifică pârâtul ca fiind proprietar al câinilor fără stăpân care circulă liberi, fără însoţitor, în locuri publice ale oraşului Bicaz.

Această prezumţie este instituită chiar de lege, astfel că în mod corect s-a constatat că sarcina de a proba că aceşti câini sunt sub paza juridică a altor persoane sau instituţii şi nu a organelor administrative locale revine pârâtului şi nu reclamantei, care a făcut dovada locului unde a fost atacată (loc public din oraşul Bicaz) şi a faptului că aceşti câini erau fără stăpân (nefiind identificaţi şi înregistraţi).

Faţă de considerentele mai sus arătate, vor fi respinse criticile recurentului pârât în sensul că instanţa de apel a invocat motive străine de natura pricinii, nefiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru a se dispune casarea hotărârii atacate.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinde că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, referitoare la lipsa vinovăţiei, condiţie esenţială pentru atragerea răspunderii civile delictuale, conform art. 1349 şi art. 1375 C. civ., cu trimitere la lipsa pazei juridice, astfel cum este definită de art. 1377 C. civ.

Înalta Curte apreciază că nu au fost încălcate sau aplicate greşit aceste dispoziţii legale, pentru a fi atrasă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în calea de atac a recursului.

Astfel, aşa cum s-a arătat anterior, s-a apreciat că evenimentul reclamat s-a datorat culpei pârâtului care nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale de gestionare a situaţiei câinilor fără stăpân (printre altele neîncheind un contract de prestări servicii de ecarisaj).

Omisiunea luării măsurilor cuvenite evitării incidentului cauzat de animalele aflate, conform art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 55/2002, în paza sa juridică, (câinii fără stăpân aflându-se la momentul incidentului într-un loc public din oraşul Bicaz), reprezintă fapta ilicită reţinută în sarcina pârâtului, fiind întrunite dispoziţiile art. 1349 şi art. 1375 C. civ., implicit cele ce vizează culpa acestuia.

În vederea înlăturării vinovăţiei sale, recurentul invocă opinia separată a judecătorului E. consemnată în cadrul considerentelor hotărârii CEDO Georgel şi Georgeta Stoicescu c. România, opinie care însă nu este obligatorie pentru Statul român în condiţiile în care nu exprimă soluţia adoptată majoritar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (Secţia a treia), la data de 26 iulie 2011.

Conform art. 45 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, hotărârile şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate, iar dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

Ca atare, obligatorii pentru Statul român sunt soluţiile adoptate cu unanimitate sau majoritate şi nu opiniile separate ale unor judecători, conform art. 46 din Convenţie referitor la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor ce prevede că Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

Soluţia pronunţată cu majoritate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 9718/03, generată de un eveniment similar în care reclamanta Georgeta Stoicescu a fost atacată, muşcată şi trântită la pământ de o haită de şapte câini fără stăpân într-o zonă rezidenţială din Bucureşti, a fost aceea de a se constata cu şase voturi la unu că a fost încălcat art. 8 din convenţie şi în unanimitate că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.

La paragraful 59 al Hotărârii anterior menţionată s-a consemnat:

"Curtea acceptă faptul că nu trebuie impusă o sarcină imposibilă sau disproporţionată autorităţilor fără să se ţină seama în special de alegerile operaţionale pe care trebuie să le facă în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele (a se vedea Osman, pct. 116 şi Hajduová împotriva Slovaciei, nr. 2660/03, pct. 47, 30 noiembrie 2010); aceasta reiese din marja largă de apreciere de care se bucură statele în sfere dificile cum este cea din speţă [a se vedea, mutatis mutandis, Hatton şi Alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 100-101, CEDO 2003-VIII, şi Oneryildiz, pct. 107]. (...)

De asemenea, Curtea trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să investigheze realităţile situaţiei reclamate. Estimarea poate implica şi conduita părţilor, inclusiv mijloacele folosite de stat şi implementarea lor. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, care atinge un asemenea nivel de gravitate încât devine o problemă de sănătate publică, este de datoria autorităţilor publice să acţioneze în timp util, într-un mod adecvat şi consecvent [a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 168, CEDO 2006-VIII]. În estimarea sa, Curtea acceptă faptul că măsurile şi acţiunile ce trebuie adoptate şi luate nu sunt o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace".

Analizând litigiul cu care a fost învestită, Curtea de Apel Bacău a constatat că, în concret, la momentul incidentului - 3 martie 2018, autorităţile locale nu aveau încheiat contract de prestări servicii de ecarisaj, deşi această obligaţie le incumba, potrivit legii, vechiul contract expirând la 31 dec. 2017, iar noul contract, încheindu-se abia la 19 martie 2018.

Încălcându-şi obligaţia de mijloace, în înţelesul considerentelor instanţei de contencios european menţionate anterior, autorităţile locale nu pot invoca faptul că nu ar fi avut cunoştinţă de existenţa unui risc real şi imediat pentru reclamantă şi că situaţia generală de risc era aceeaşi pentru toţi cetăţenii oraşului.

De altfel, potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Faţă de considerentele mai sus arătate se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâţii nu-şi pot invoca în apărare propria culpă, (cum ar fi lipsa fondurilor, existenţa unor surse de aducere a câinilor fără stăpân în oraşul Bicaz sau coborârea acestor câini din habitatul lor forestier) şi că în cauză nu poate fi vorba despre "o sarcină imposibilă sau exorbitantă", în înţelesul Hotărârii CEDO Georgel şi Georgeta Stoicescu contra României, pentru a fi exoneraţi pârâţii de răspunderea civilă delictuală ce implică repararea prejudiciului cauzat reclamantei.

Înalta Curte mai reţine că, în considerarea aceluiaşi motiv de recurs, recurentul a arătat că nu s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre invocatul prejudiciu (boala psihică-sindrom anxios) şi atacul câinilor agresivi din data 3.03.2018, aceasta nefiind probată de către reclamantă (actele medicale din dosar indicând numai boala psihică, nu şi cauza acesteia), că probele din dosar nu sunt de natură să înlăture îndoiala cu privirea la instituţia care avea paza juridică a câinilor atacatori, iar instanţa de apel, la fel ca şi instanţa de fond, a trecut cu uşurinţă peste probele administrate, respectiv peste declaraţia martorului C., precum că, deşi în mai multe rânduri instituţia recurentă aproape că a eradicat problema câinilor comunitari, maşini din alte localităţi au abandonat la lăsarea întunericului alţi câini, care ulterior " s-au adaptat habitatului" din oraş, acest aspect rezultând şi din articolul de presă intitulat " 150 de câini culeşi de pe străzile Bicazului", publicat în cotidianul, D." din data de joi 25 iulie 2019.

Din lecturarea acestor argumente invocate în cadrul cererii de recurs se observă că acestea vizează modul de interpretare a probatoriilor şi de stabilire a situaţiei de fapt de către instanţele anterioare, aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate a hotărilor, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Mai mult, parte din criticile menţionate în cererea de recurs au fost formulate omisso medio, fără a fi inserate, spre exemplu, în cadrul cererii de apel - aspecte privind inexistenţa legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudicu, iar altele nu conţin precizări care să reprezinte o minimă argumentare în drept a vreunei critici de nelegalitate.

Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, nu se poate considera că restul afirmaţiilor pârâtului din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., care trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.

În vederea înlăturării vinovăţiei sale, recurentul invocă opinia separată a judecătorului E. consemnată în cadrul considerentelor hotărârii CEDO Georgel şi Georgeta Stoicescu c. România, opinie care însă nu este obligatorie pentru statul român în condiţiile în care nu exprimă soluţia adoptată majoritar de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg (Secţia a treia), la data de 26 iulie 2011.

Conform art. 45 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale, hotărârile şi deciziile care declară cererile admisibile sau inadmisibile sunt motivate, iar dacă hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte opinia unanimă a judecătorilor, oricare judecător are dreptul să adauge acesteia expunerea opiniei sale separate.

Ca atare, obligatorii pentru Statul Român, sunt soluţiile adoptate cu unanimitate sau majoritate şi nu opiniile separate ale unor judecători, conform art. 46 din Convenţie referitor la forţa obligatorie şi executarea hotărârilor ce prevede că Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.

Soluţia pronunţată cu majoritate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 9718/03, generată de un eveniment similar în care reclamanta Georgeta Stoicescu a fost atacată, muşcată şi trântită la pământ de o haită de şapte câini fără stăpân într-o zonă rezidenţială din Bucureşti, a fost aceea de a se constata cu şase voturi la unu că a fost încălcat art. 8 din convenţie şi în unanimitate că a fost încălcat art. 6 § 1 din convenţie.

La paragraful 59 al Hotărârii anterior menţionată s-a consemnat:

"Curtea acceptă faptul că nu trebuie impusă o sarcină imposibilă sau disproporţionată autorităţilor fără să se ţină seama în special de alegerile operaţionale pe care trebuie să le facă în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele (a se vedea Osman, pct. 116 şi Hajduová împotriva Slovaciei, nr. 2660/03, pct. 47, 30 noiembrie 2010); aceasta reiese din marja largă de apreciere de care se bucură statele în sfere dificile cum este cea din speţă [a se vedea, mutatis mutandis, Hatton şi Alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 100-101, CEDO 2003-VIII, şi Oneryildiz, pct. 107]. (...)

De asemenea, Curtea trebuie să privească dincolo de aparenţe şi să investigheze realităţile situaţiei reclamate. Estimarea poate implica şi conduita părţilor, inclusiv mijloacele folosite de stat şi implementarea lor. Într-adevăr, atunci când este în joc o problemă de interes general, care atinge un asemenea nivel de gravitate încât devine o problemă de sănătate publică, este de datoria autorităţilor publice să acţioneze în timp util, într-un mod adecvat şi consecvent [a se vedea, mutatis mutandis, Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 168, CEDO 2006-VIII]. În estimarea sa, Curtea acceptă faptul că măsurile şi acţiunile ce trebuie adoptate şi luate nu sunt o obligaţie de rezultat, ci o obligaţie de mijloace".

Analizând litigiul cu care a fost învestită, Curtea de Apel Bacău a constatat că, în concret, la momentul incidentului - 3 martie 2018, autorităţile locale nu aveau încheiat contract de prestări servicii de ecarisaj, deşi această obligaţie le incumba, potrivit legii, vechiul contract expirând la 31 dec. 2017, iar noul contract, încheindu-se abia la 19 martie 2018.

Încălcându-şi obligaţia de mijloace, în înţelesul considerentelor instanţei de contencios european menţionate anterior, autorităţile locale nu pot invoca faptul că nu ar fi avut cunoştinţă de existenţa unui risc real şi imediat pentru reclamantă şi că situaţia generală de risc era aceeaşi pentru toţi cetăţenii oraşului.

De altfel, potrivit art. 1357 C. civ., cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.

Faţă de considerentele mai sus arătate se constată că, în mod corect, instanţa de apel a apreciat că pârâţii nu-şi pot invoca în apărare propria culpă, (cum ar fi lipsa fondurilor, existenţa unor surse de aducere a câinilor fără stăpân în oraşul Bicaz sau coborârea acestor câini din habitatul lor forestier) şi că în cauză nu poate fi vorba despre "o sarcină imposibilă sau exorbitantă", în înţelesul Hotărârii CEDO Georgel şi Georgeta Stoicescu contra României, pentru a fi exoneraţi pârâţii de răspunderea civilă delictuală ce implică repararea prejudiciului cauzat reclamantei.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, aşa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu mai poate reanaliza înscrisurile depuse la dosar sau depoziţiile martorilor aşa cum solicită recurentul.

Pe cale de consecinţă, nefiind incidente niciunul din motivele de casare ale hotărârii atacate, astfel cum au fost încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., făcând aplicarea dispoziţiilor 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Oraşul Bicaz.

În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. se constată că, deşi aceasta critică decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., apreciindu-se că instanţa, depăşind atributele puterii judecătoreşti, s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut prin cererea de apel, reducând cuantumul pretenţiilor acordate reclamantei recurente de prima instanţă, fără a fi învestită cu o astfel de cerere, aceste motive se încadrează în realitate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., se poate cere casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, fie în domenii excluse puterii judecătoreşti.

Mai degrabă, din considerentele expuse în cadrul cererii de recurs, respectiv că instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut prin cererea de apel, rezultă că reclamanta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 477 şi 479 C. proc. civ.

Or, invocând faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte va constata că motivul de recurs invocat se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect se apreciază de către recurentă că instanţa de apel nu a analizat pe fond apelul pârâţilor în limitele învestirii sale, pârâţii nesolicitând prin apelul formulat reducerea cuantumului daunelor morale acordate reclamantei, apelul lor vizând exclusiv lipsa culpei.

Potrivit art. 479 C. proc. civ., instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv, ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel, trebuie subliniat că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Principiul tantum devolutum quantum apellatum dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privinţa devoluţiunii ori transmiterii cauzei către instanţa de apel.

Această regulă restrictivă stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată.

Ca atare, Curtea de Apel Bacău era limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel şi trebuia a se pronunţa doar în aceste limite, modul de cuantificare a prejudiciului neputând fi cenzurat de către instanţă, conform principiului tantum devolutum quantum appellatum, câtă vreme nu a făcut obiectul unor critici în apel şi nici nu au fost invocate şi puse în dezbaterea părţilor motive de ordine publică care să determine schimbarea soluţiei sub acest aspect.

Instanţa va înlătura apărarea pârâtului în sensul că s-a cerut în apel implicit şi reducerea cuantumului daunelor solicitate, odată cu solicitarea de respingere în totalitate a acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată, prin aceasta înţelegând reducerea daunelor la zero.

Este adevărat că, potrivit art. 477 C. proc. civ. instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, dar din lecturarea cererii de apel nu rezultă faptul că reducerea cuantumului daunelor solicitate de reclamantă s-ar fi cerut expres sau implicit.

Astfel, prin cererea de apel, Oraşul Bicaz, prin primar, a invocat, în esenţă, faptul că hotărârea atacată este sentinţă şi nu decizie; că în mod greşit s-a reţinut că administraţia oraşului Bicaz nu ar fi luat măsurile necesare pentru îndepărtarea din spaţiul public şi privat al câinilor fără stăpân, stabilind în sarcina apelantului un grad de vinovăţie prin pasivitate sau omisiune, în contextul în care au fost adoptate o serie de măsuri în acest sens; că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că toată diligenţa apelantei nu constituie o cauză de exonerare de răspundere şi că însuşi legiuitorul a prevăzut că gestionarea câinilor fără stăpân este un proces continuu şi de durată, care se desfăşoară pe etape de priorităţi şi în funcţie de resursele financiare de care dispune bugetul local şi pe măsură ce sunt semnalaţi noi câini fără stăpân pe raza oraşului.

Dacă motivele invocate ar fi convins instanţa, atunci s-ar fi constatat inexistenţa răspunderii civile delictuale a pârâţilor, ceea ce ar fi condus la respingerea cererii reclamantei de acordare a daunelor solicitate, dar nu ca urmare a reducerii cuantumului şi reaprecierii criteriilor care au stat la baza stabilirii prejudiciului de către prima instanţă, ci ca urmare a inexistenţei condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale.

Câtă vreme s-a constatat de către Curtea de Apel Bacău că fapta ilicită există, că este săvârşită cu vinovăţie, existând legătură de cauzalitate între aceasta şi prejudiciul produs reclamantei, nu se poate interpreta că solicitarea de respingere în totalitate a acţiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată, echivalează cu reducerea daunelor la zero, aşa cum se susţine de către pârât.

În aceste condiţii, Curtea, micşorând cuantumul daunelor morale, s-a pronunţat cu depăşirea limitelor învestirii sale asupra a ceva ce recurentul pârât nu a solicitat, încălcând dispoziţiile art. 477,479 C. proc. civ., situaţie care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., se impune admiterea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi casarea hotărârii atacate.

De asemenea, în ceea ce priveşte cuantumul daunelor acordate criticat prin propria cerere de apel, recurenta susţine că instanţa de apel, în considerentele deciziei sale, nu a expus criteriile generale de evaluare a prejudiciului moral conform jurisprudenţei naţionale.

Înalta Curte observă că, prin apelul declarat în cauză, reclamanta a criticat soluţia primei instanţe, printre altele, prin prisma sumei insuficiente, acordate pentru repararea prejudiciului moral, susţinând că este traumatizată, urmând un tratament de specialitate o perioadă lungă de timp.

Raportat la aceste susţineri, Înalta Curte consideră că obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat, clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

În cauză, motivarea deciziei instanţei de apel nu răspunde acestor exigenţe legale, deoarece nu examinează efectiv critica apelantei-reclamante formulată prin chiar motivele de apel, raportând concret modul de stabilire a daunelor mai mult prin prisma circumstanţelor producerii incidentului şi nu prin raportare la impactul psihic ulterior al acestuia.

Concluzia care se impune este aceea că o motivare fără o analiză a criteriilor avute în vedere la acordarea daunelor conduce la nulitatea deciziei atacate.

Trebuie reamintit că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României) subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi arată că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, aceasta având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin de a le aprecia.

Aşadar, în cauză, neanalizarea tuturor motivelor de apel invocate echivalează cu necercetarea pricinii în fond, afectează hotărârea sub aspectul legalităţii potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., iar, în absenţa motivării, dezlegările instanţei nu pot fi cenzurate în recurs, impunându-se, în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea dosarului la aceeaşi instanţă de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel.

De asemenea, vor fi luate în considerare problemele de drept a căror dezlegare s-a efectuat prin hotărârea de casare, conform art. 501 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în sensul că apelul pârâtului nu a vizat şi reducerea cuantumului daunelor acordate prin hotărârea instanţei de fond.

Cu ocazia soluţionării apelului reclamantei (care urmăreşte majorarea cuantumului daunelor acordate de Tribunalul Bacău), vor fi avute în vedere şi celelalte critici invocate în cererea de recurs referitoare la încălcarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, ale art. 1385 C. civ. care instituie principiul reparării integrale a prejudiciului suferit, precum şi ale art. 58 C. civ., din perspectiva afectării dreptului la viaţă, sănătate, integritate fizică şi psihică, aspecte încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dar care nu mai pot fi analizate de către instanţa de recurs, prin raportare la soluţia ce se impune a fi adoptată.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în limitele arătate anterior, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 441 din 3 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza aceleeaşi instanţe pentru rejudecarea apelului reclamantei A. împotriva sentinţei civile nr. 1233 din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Neamţ, secţia I civilă şi de contencios administrativ.

Respinge recursul declarat de pârâtul Oraşul Bicaz, prin primar, împotriva aceleeaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2020.