Mortgage clause annulment and sale claims rejected; appeal dismissed with costs to creditor

Şedinţa publică din data de 04 iunie 2020

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la data de 21 iulie 2016, sub nr. x/21.07.2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. S.A. Bucureşti, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâtul B. să fie obligat la plata sumei de 115.000 euro plus dobânzile comerciale de la data introducerii acţiunii şi până la achitarea integrală a debitului, iar pârâta societate bancară la plata sumei de 100.000 euro plus dobânzile comerciale de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la achitarea integrală a sumei.

De asemenea, a solicitat constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de licitaţie imobiliară încheiat de BEJ D., la data de 03.03.2010, privind imobilul ipotecat, înscris în CF x Deva, nr. topo x, compus din casă P+1E, curte şi teren în suprafaţă de 690 mp, situat în Deva, str. x C şi radierea înscrierii din data de 05.10.2015 a dreptului de proprietate din CF x Deva, în favoarea pârâtei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1769 şi următoarele C. civ. şi Legea falimentului nr. 85/2006.

Pârâta C. S.A. Bucureşti a depus întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii, invocând, pe cale de excepţie, prescripţia dreptului reclamantului de a cere constatarea nulităţii absolute a procesul-verbal de licitaţie imobiliară încheiat de BEJ D. la data de 03.03.2010 în dosarul execuţional nr. x/2009, excepţia prescripţiei dreptului acestuia de a mai solicita restituirea sumei de 100.000 euro, precum şi excepţia autorităţii lucrului judecat.

Reclamantul şi-a precizat acţiunea la data de 21 septembrie 2016, solicitând constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la alin. (4), (5), (6) şi 7 din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 autentificat de BNP E., precum şi constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de licitaţie imobiliară din data de 03.03.2010 încheiat de BEJ D., urmărind, totodată, completarea cadrului procesual, prin introducerea în cauză a respectivului executor judecătoresc, în calitate de pârât.

Prin încheierea de şedinţă din 16 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârât, a BEJ D..

Prin cererea depusă la 10 ianuarie 2017, pârâta C. S.A. Bucureşti a solicitat disjungerea cauzei, după cum urmează: acţiune în pretenţii, acţiune în constatare clauze abuzive şi contestaţie la executare.

La termenul de judecată din 28 iunie 2017, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a pus în discuţia părţilor disjungerea cauzei şi, faţă de cererea modificatoare a acţiunii civile depusă de reclamant, a invocat din oficiu excepţia de necompetenţă funcţională a secţiei I civile a instanţei, în raport de faptul că petitele referitoare la pretenţii şi contestaţia la executare sunt subsidiare capătului de cerere care vizează constatarea clauzelor abuzive cuprinse în contractul de garanţie ipotecară.

2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă:

Prin sentinţa nr. 1094 din 28 iunie 2017, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a declinat în favoarea secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată şi precizată de reclamantul A..

Prin sentinţa nr. 250 din 22 februarie 2018, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Hunedoara, secţia I civilă şi, constatând ivit conflictul de competenţă a înaintat dosarul Curţi de Apel Alba Iulia.

Prin sentinţa nr. 54 din 8 martie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Hunedoara.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă:

Prin sentinţa nr. 2012 din 20 noiembrie 2018, Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului BEJ D.; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia prescripţiei dreptului reclamantului de a solicita restituirea sumei de 100.000 euro şi excepţia autorităţii de lucru judecat, invocate de pârâta C. S.A. Bucureşti; a respins acţiunea civilă precizată, formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor B. şi C. S.A. Bucureşti şi a dispus obligarea reclamantului să plătească pârâtului B. suma de 1.250 RON, reprezentând onorariu de avocat.

4. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea lui, schimbarea în parte a hotărârii atacate şi admiterea acţiunii în totalitate.

Prin întâmpinare, intimatul B. a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei atacate ca temeinică şi legală.

Prin decizia nr. 1059 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2012 din 20 noiembrie 2018, pronunţate de Tribunalul Hunedoara, secţia I civilă, şi a obligat apelantul-reclamant A. să plătească intimatului-pârât B. suma de 3.900 RON, cu titlu cheltuieli de judecată parţiale, în apel.

5. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A. la 5 septembrie 2019.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, recurentul a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 1776 C. civ. ce prevăd că ipoteca este valabilă numai dacă se referă la o sumă determinată, întrucât contractul de ipotecă are o reglementare specială faţă de contractul de credit, norma având caracter imperativ.

Prin contractul de împrumut nr. 3388 din 30.07.2007, pârâta C. S.A. Bucureşti a acordat S.C. F. S.R.L. Deva un credit în sumă de 723.902,77 euro, în aceeaşi zi, prin contractul de împrumut nr. 3389, a mai acordat aceleiaşi societăţi un credit în sumă de 115.000 euro, deci, în total 838.902,77 euro, iar, la data de 07.11.2007, i-a mai acordat încă un credit de 478.938 euro cu contractul nr. x, în total, 1.310.371,77 euro.

Prin contractul de ipotecă autentificat de BNP E. sub nr. x/30.07.2007, recurentul a garantat numai pentru creditul de 115.000 euro, acordat prin contractul de credit nr. x/30.07.2007, deşi imobilul valora 215.000 euro, valoare recunoscută de bancă şi evaluată ca atare de către un expert autorizat, reprezentând în RON suma de 883.478 RON.

A susţinut, astfel, că dobânzile şi comisioanele băncii inserate în contractul de ipotecă nu pot modifica clauzele contractului, întrucât în speţă sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. din 1864, actele şi faptele derulându-se înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., iar art. 1776 din vechiul C. civ. precizează că "o ipotecă este valabilă numai dacă se referă la o sumă determinată", contractul de ipotecă având o reglementare specială fată de contractul de credit, textul fiind imperativ.

Recurentul a precizat, atât la fond, cât şi în apel, că nu a semnat alt contract de ipotecă privind garantarea sumei de 600.000 euro, astfel cum a susţinut pârâta prin întâmpinare şi prin concluziile scrise depuse la dosar, ci a garantat creditul doar pentru suma de 115.000 euro, pentru imobilul din Deva, str. x, jud. Hunedoara.

Pe cale de consecinţă, dacă s-a încasat de la pârâtă preţul total de 215.000 euro, atunci diferenţa până la 115.000 euro, respectiv 100.000 euro, trebuia reţinută de executorul judecătoresc şi plătită recurentului, suma fiind peste limitele contractului de ipotecă, aspect ce conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 1776 C. civ., adjudecarea fiind lovită de nulitate absolută.

A învederat că nu i s-au citit cele două contracte de ipotecă şi nici nu i s-au eliberat pe loc copii după originale, recurentul fiind convins că a garantat creditul doar pentru suma de 115.000 euro cu imobilul din Deva, str. x, jud. Hunedoara. După primirea deciziei pronunţate în apel, s-a prezentat la BNP E. din Deva şi a solicitat să i se prezinte cele două contracte de ipotecă în original, însă a fost refuzat, eliberându-i-se două copii legalizate, după care a constatat că în ambele contracte, la rubrica creanţa garantată, notarul a stipulat că "valoarea imobilului ipotecat este 697.200 euro, aşa cum rezultă din Raportul de evaluare nr. x/06.07.2007 întocmit de G. SRL". Nu a fost indicat sediul acestei societăţi, iar cele două contracte de ipotecă au fost semnate în numele băncii de directorul şi de directorul adjunct al sucursalei, H., cu care pârâtul B. trăia în concubinaj, ulterior aceştia căsătorindu-se.

În acest context, recurentul a menţionat că supraevaluarea s-a făcut în ideea de a se acorda cele două credite enorme, fără nicio acoperire din partea creditorului, împrejurare ce rezultă din procesul-verbal de scoatere la licitaţie, în care evaluarea a fost făcută de un expert şi preţul imobilului era de 215.000 euro, reprezentând în RON suma de 883.478.

De asemenea, deşi restituirea creditelor bancare de către debitorul principal nu ajunsese la scadenţă, banca, în loc să procedeze conform art. 403 alin. (4) din Legea nr. 64/1995 republicată, în sensul executării prin licitaţie a bunurilor din averea debitorului principal, grevate de garanţii, a trecut, în mod nelegal, la executarea contractului de ipotecă.

Deoarece contractul de ipotecă este un accesoriu la contractul de credit, recurentul devenind un debitor secund al creditorului, era legal ca în primul rând să se treacă la vânzarea la licitaţie a tuturor bunurilor cu care debitorul principal a garantat creditele acordate şi, numai dacă nu se realiza îndestularea, să se treacă la scoaterea la licitaţie a imobilului proprietatea recurentului, cu care a fost garantat creditul de 115.000 euro.

Mai mult decât atât, a apreciat că Legea nr. 85/2006 republicată, precizează că, odată cu deschiderea procedurii falimentului, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială numită generic accesoriu nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii.

Recurentul a mai susţinut că alin. (4), (5), (6) şi 7 din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 sunt lovite de nulitate, fiind contrare dispoziţiilor imperative ale art. 1776 C. civ., făcute în mod abuziv şi prin fraudă la lege. Ambele instanţe au motivat că nu a făcut dovada modului abuziv al comportamentului băncii şi nici frauda la lege, deşi acestea rezultă din cele două contracte, mai precis din alin. (4), care conţine sintagma "dacă oricare din prevederile din acest contract sunt nule...". De asemenea, clauza abuzivă inserată în contractul de ipotecă nu îi dă dreptul creditorului să invoce beneficiul de discuţiune al dobânzilor, taxelor, comisioanelor şi a celorlalte cheltuieli, întrucât sunt de rea-credinţă şi făcute în frauda legii.

Pe de altă parte, potrivit art. 948 C. civ., când actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative, în mod ilicit sau imoral, actul este lovit de nulitate absolută, acţiunea în nulitate fiind imprescriptibilă, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.

Cum nulitatea este sancţiunea care intervine după înfrângerea dispoziţiilor legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat, urmează a se constata că şi înscrierea în CF x Deva a dreptului de proprietate dobândit de C. S.A. Bucureşti a fost făcută nelegal. Deşi, în partea B5 din această carte funciară s-a respins iniţial cererea de întabulare a dreptului de proprietate a înscrisului cu nr. x/26.03.2010 întocmit de BEJ D., după 5 ani, respectiv la data de 25.10.2015, în baza aceleiaşi adrese a executorului se intabulează dreptul de proprietate în favoarea societăţii bancare.

Prin urmare, recurentul a precizat că această înscriere este nelegală şi, în consecinţă, se impune admiterea capătului de cerere privind radierea dreptului de proprietate al pârâtei, cererea fiind în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, deoarece acţiunea a fost înregistrată la Tribunalul Hunedoara la data de 21 iulie 2016.

Cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului B. la plata sumei de 115.000 euro plus dobânzile comerciale, recurentul a menţionat că S.C. F. S.R.L. Deva, avându-l ca administrator pe pârâtul B., a fost adusă în stare de faliment de către acesta, împrejurare ce rezultă din dosarul de închidere a procedurii falimentului nr. 1132/37/2009 al Tribunalului Hunedoara, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 295/04.05.2016, precum şi un tabel definitiv al creanţelor societăţii pârâte, din care reiese că administratorul B. era de totală rea-credinţă în relaţiile comerciale cu diverse societăţi. Drept consecinţă, acordarea unui asemenea credit de 1.310.371,17 euro în 3 zile, cu atâta uşurinţă, unei societăţi cu un obiect de activitate destul de redus este de neînţeles.

Recurentul a învederat, totodată că ambele instanţe au preluat din întâmpinare şi din concluziile scrise formulate de pârâtă că toate aspectele invocate în prezenta acţiune au fost soluţionate în cele 11 dosare intentate anterior societăţii pârâte, dar, din verificarea acestora, rezultă cu certitudine că este pentru prima dată când seface referire la dispoziţiile art. 1776 C. civ., referitoare la ipotecă, deci nu există autoritate de lucru judecat, aşa cum au invocat pârâţii, întrucât în cauză nu sunt aceleaşi părţi, nu există identitate de obiect şi cauză juridică.

A mai susţinut că s-a deplasat şi la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Deva, unde i s-a precizat că nu există originalele contractelor de ipotecă care au fost înscrise în CF vechi x Sântuhalm - Deva, formându-i-se convingerea conform căreia contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 are semnăturile prin copiere din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007, motiv pentru care solicită casarea celor două hotărâri cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond pentru verificarea acestor împrejurări.

Recursul s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză:

La 11 octombrie 2019, pârâtul B. a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs, susţinând că aceasta nu poartă semnătura recurentului şi nici semnătura şi ştampila reprezentantului convenţional al acestuia. De asemenea, pârâtul B. a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că recurentul a invocat în recurs critici pe care nu le-a dedus judecăţii în apel.

Prin întâmpinarea depusă la 16 octombrie 2019, pârâta I. S.A. (fostă C. S.A. Bucureşti) a susţinut că recursul nu a fost motivat în drept, criticile invocate de recurent fiind de netemeinicie a deciziei atacate, dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţionând cu nulitatea recursul dacă motivele nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 488 din acelaşi act normativ.

La 29 octombrie 2019, recurentul a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

7. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar, prin încheierea din 5 martie 2020, Înalta Curte a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, cu citarea părţilor pentru soluţionarea recursului.,

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010, având în vedere dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora dispozitiile C. proc. civ. se aplica numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum şi faptul că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată ulterior datei de 15 februarie 2013.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă din punctul de vedere al dreptului material, pentru soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii este necesară o analiză a caracterului normelor care reglementează nulitatea actelor juridice şi a aplicării în timp a acestora, în contextul în care C. civ. de la 1864 a fost abrogat şi, de la 1 octombrie 2011, a intrat în vigoare Noul C. civ.

Sub aspectul aplicării în timp a normelor în materia nulităţii contractelor, dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 71/2011 prevăd în mod expres că la data intrării în vigoare a C. civ., actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de C. civ. din 1864, precum şi de alte acte normative, rămân supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit C. civ. sau dispoziţiilor prezentei legi.

Prin urmare, legea sub imperiul căreia a fost încheiat contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., a cărui nulitate se solicită, va guverna aspectele de drept material, astfel încât, Înalta Curte constată că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile vechiul C. civ.

În susţinerea cererii de recurs au fost invocate, sub un prim aspect, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte exclusiv aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În speţa de faţă, motivul de nelegalitate, întemeiat pe aceste dispoziţii invocate în cadrul cererii de recurs, vizează greşita aplicare a art. 1776 C. civ., potrivit căruia ipoteca convenţională nu poate fi valabilă decât atunci când suma, pentru care ipoteca este constituită, va fi determinată prin act.

Aceste articol instituie principiul specializării ipotecii, regula generală în materia ipotecilor convenţionale, potrivit vechiul C. civ., fiind aceea că ipoteca nu poate garanta decât creanţe special arătate şi individualizate, ceea ce înseamnă că specializarea presupune menţionarea precisă în act a cauzei creanţei garantate, a datei şi a cifrei acesteia, o ipotecă nefiind valabilă dacă se referă la creanţe nedeterminate.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că contractul de ipotecă a cărui nulitate se solicită prin cererea dedusă judecăţii, respectiv contractul autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., îndeplineşte condiţiile subsumate principiului specializării, menţionate anterior.

Astfel, prin contractul de ipotecă încheiat între creditorul ipotecar J. S.A. Bucureşti - Sucursala Deva (ulterior C., actualmente I. SA) şi garantul ipotecar A., pentru garantarea împrumutului de 115000 euro acordat debitorului S.A. F. S.R.L., autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., s-a convenit instituirea unui drept de ipotecă pentru suma în discuţie asupra imobilului situat în Deva, str. x nr. 67/C, cu nr. cadastral x, nr. top. x şi înscris în CF x Sîntuhalm, proprietatea garantului ipotecar, compus din casa P+1E cu SC=232 mp, curte în suprafaţă totală de 696 mp înscris în CF x Sîntuhalm.

Suma pentru care ipoteca este constituită este aşadar determinată prin contractul de ipotecă, în care se menţionează în acelaşi timp şi cauza creanţei garantate, astfel că acest contract respectă principiul specializării ipotecii, consacrat de art. 1776 C. civ.

Faptul că pe lângă suma de 115 000 euro pentru care a fost constituită ipoteca au fost menţionate şi dobânzile, spezele, taxele, comisioanele şi celelalte cheltuieli de executare, sume determinabile prin natura lor, nu poate echivala cu nerespectarea principiului specializării câtă vreme debitul principal a fost în mod cert individualizat şi consemnat în cadrul contractului a cărui nulitate se solicită.

Ca atare, nu se poate considera, aşa cum susţine recurentul, că au fost încălcate dispoziţiile cu caracter imperativ ale art. 1776 C. civ., anterior citate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, totodată, cu titlu prealabil, că aspectele de fapt ale judecăţii şi criticile de netemeinicie nu pot face obiectul controlului judiciar în recursul exercitat în condiţiile art. 488 C. proc. civ., faţă de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege şi, prin urmare, pot fi cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

Ca atare, instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Aspectele invocate de recurent în sensul încheierii mai multor contracte de credit în sumă totală de 1.310.371,77 euro într-un interval scurt de timp, cele referitoare la supraevaluarea imobilului ipotecat, la inexistenţa unui alt contract de ipotecă privind garantarea sumei de 600.000 euro, existenţa unor vicii de procedură cu ocazia încheierii celor două contracte de ipotecă pentru că nu i s-au citit, nu i s-au eliberat pe loc copii după originale, că a primit doar copii legalizate, că s-a stipulat că "valoarea imobilului ipotecat este 697.200 euro, aşa cum rezultă din Raportul de evaluare nr. x/06.07.2007 întocmit de G. SRL", dar că nu a fost indicat sediul acestei societăţi, cele două contracte de ipotecă fiind semnate în numele băncii de directorul adjunct al sucursalei, cu care pârâtul trăia în concubinaj, şi cele vizând vinovăţia pârâtului B. în falimentarea societăţii reprezintă, în realitate, critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Mai mult, parte din susţinerile recurentului, referitoare la contestarea semnăturii de pe contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., inclusiv cele formulate oral, la termenul de judecată din data de 4 iunie 2020, ce vizau efectuarea unei expertize grafologice, sunt invocate, omisso medio, pentru prima data în recurs, instanţa de judecată nefiind învestită cu o solicitare de anulare a acestui contract pentru a verifica validitatea acestuia prin cererea de chemare în judecată.

Sub acest aspect se remarcă faptul că, potrivit art. 479 C. proc. civ., instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Deşi cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el, fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) şi tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Principiul tantum devolutum quantum apellatum dă expresie unei limitări a efectului devolutiv al apelului, unei reguli restrictive în privinţa devoluţiunii ori transmiterii cauzei către instanţa de apel ce stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată.

Principiul tantum devolutum quantum judicatum este o altă regulă care limitează caracterul devolutiv al apelului, potrivit căreia apelul vizează numai ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, neputându-se formula direct, în această cale de atac, cereri noi, respectiv nu se poate extinde cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Pe cale doctrinară, în interpretarea dispoziţiilor legale anterior menţionate s-a stabilit că instanţa superioară este chemată să judece, să controleze numai ceea ce a judecat prima instanţă, nefiind posibil să se modifice elementele de la prima instanţă şi nici să se formuleze cereri noi.

Câtă vreme, nu a existat un capăt de cerere distinct prin care să se solicite nulitatea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/30.07.2007 de BNP E., toate criticile privind nevalabilitatea acestuia sunt inadmisibile, fiind făcute omisso medio.

Recurentul susţine că alin. (4), (5), (6) şi 7 din contractul de ipotecă nr. x/30.07.2007 sunt lovite de nulitate, fiind contrare dispoziţiilor imperative ale art. 1776 C. civ., făcute în mod abuziv şi prin fraudă la lege, şi arată că face dovada modului abuziv al comportamentului băncii şi al fraudei la lege, prin sintagma "dacă oricare din prevederile din acest contract sunt nule...", menţionată în alin. (4) al contractului.

Or, această argumentaţie nu numai că nu a făcut obiectul cererii de apel, pentru a putea fi analizată de către Curtea de Apel şi a fi supusă controlului judiciar de nelegalitate în calea de atac a recursului, dar se constată că expresia anterior menţionată nu este prin ea însăşi o dovadă a existenţei unei fraude, care în speţă nu a fost dovedită.

De asemenea, situaţia de fapt reţinută de instanţele anterioare a fost aceea că între pârâta, Societate Bancară C. S.A., - fostă J. S.A. - şi S.C. F. S.R.L. s-a perfectat contractul acord de împrumut nr. FA 3389/30.07.2007 pentru suma de 115.000 euro, în garantarea căruia reclamantul A. a consimţit la instituirea unui drept de ipotecă asupra imobilului proprietate personală, ştiind că, în caz de neplată a ratelor împrumutului, se va proceda la executarea silită a bunului ipotecat, fără nicio formalitate, fiind, totodată, de acord să renunţe la beneficiul de discuţiune şi la beneficiul de diviziune prevăzute de art. 1042 şi art. 1662 C. civ., respectiv, de art. 1667 din acelaşi cod.

Recurentul afirmă că această clauză este de rea-credinţă şi făcută în frauda legii, fără însă a arăta în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate sub acest aspect.

În aceste condiţii, având în vedere că această clauză nu a fost anulată, nu vor fi primite susţinerile privind executarea sa silită înainte ca restituirea creditelor bancare de către debitorul principal să ajungă la scadenţă şi cele prin care apreciază că se impunea executarea în prealabil a debitorului principal, conform art. 403 alin. (4) din Legea nr. 64/1995 republicată.

Invocarea nerespectării Legii nr. 85/2006 republicată, ce precizează că, odată cu deschiderea procedurii falimentului, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială numită generic accesoriu nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii ţine de modul în care s-a calculat debitul în cadrul executării silite, procedură de evaluare care nu face obiectul cererii de faţă ce vizează în mod strict anularea unor clauze din contractul de ipotecă şi, pe cale de consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Câtă vreme nu s-a indicat motivul de nelegalitate al hotărârii atacate în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 948 C. civ., ci doar s-a afirmat că actul juridic s-a încheiat cu încălcarea unei norme imperative, în mod ilicit sau imoral, fiind lovit de nulitate absolută, iar un motiv de ordine publică nu a fost identificat sub acest aspect, instanţa de recurs nu poate exercita controlul judiciar în calea de atac a recursului prin prisma încălcării acestui temei legal.

Cum nu s-a putut aplica sancţiunea nulităţii contractului de ipotecă în baza căruia s-a făcut executarea silită şi, implicit, înscrierea în CF x Deva a dreptului de proprietate dobândit de C. S.A. Bucureşti, nu se poate considera că acestea au fost făcute nelegal, susţinerea că s-a respins iniţial cererea de întabulare a dreptului de proprietate a înscrisului cu nr. x/26.03.2010 întocmit de BEJ D., iar după 5 ani, respectiv la data de 25.10.2015, în baza aceleiaşi adrese a executorului a fost intabulat dreptul de proprietate în favoarea C. S.A. Bucureşti, neputând fi cenzurată în măsura în care radierea din cartea funciară a făcut obiectul prezentei cereri doar ca un capăt subsecvent admiterii acţiunii în nulitate.

Referitor la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul susţine că ambele instanţe au preluat din întâmpinare şi din concluziile scrise formulate de pârâtă că toate aspectele invocate în prezenta acţiune au fost soluţionate în cele 11 dosare intentate societăţii bancare anterior, dar din verificarea lor rezultă cu certitudine că este pentru prima dată când se invocă dispoziţiile art. 1776 C. civ., referitoare la ipotecă, deci nu există autoritate de lucru judecat, aşa cum au invocat pârâţii, întrucât în cauză nu sunt aceleaşi părţi şi nu există identitate de obiect şi cauză juridică.

Sub acest aspect se observă că susţinerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea apelată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de fond problemelor de drept deduse judecăţii fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente ce nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus şi consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanţa şi-a motivat în mod corespunzător soluţia adoptată, aceasta fiind în concordanţă cu actele şi lucrările dosarului şi textele legale incidente în cauză.

Faptul că prin motivele inserate în cuprinsul hotărârii instanţa susţine că nu există autoritate de lucru judecat respingând excepţia invocată de pârâtă în acest sens, dar se raportează cu ocazia analizării cererii reclamantului la aspectele deja statuate de către instanţele anterioare cu putere de lucru judecat, nu este de natură a afecta legalitatea hotărârii pronunţate

Astfel, instanţa de fond a constatat că, prin întâmpinare, pârâta a invocat şi excepţia autorităţii de lucru judecat, susţinând că au existat mai multe litigii prin care reclamantul a contestat formele de executare silită în dosarul execuţional nr. x/2009 al BEJ D., dar a statuat că, chiar dacă formele de executare silită - incluzând şi procesul-verbal de licitaţie din data de 03.03.2010 -, au fost examinate de către instanţa de executare ori de către Tribunalul Hunedoara în căile de control judiciar, în prezenta cauză, reclamantul A. a solicitat constatarea nulităţii absolute a actului de adjudecare a imobilului ipotecat, deopotrivă cu radierea înscrierii dreptului de proprietate al adjudecatarului în cartea funciară, ca o aplicaţie a principiului quod nullum est, nullum producit effectum.

S-a statuat în mod expres că, acţiunea precizată de faţă vizează, în principal, desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului de ipotecă imobiliară autentificat cu nr. x/2007 de BNP E., invocând clauze abuzive, în frauda legii, şi eludarea principiului specializării ipotecii, prevăzut de art. 1769 şi următoarele din vechiul C. civ., dar în niciunul dintre dosarele invocate, instanţele de judecată nu au fost sesizate cu aceste aspecte de drept material, iar această concluzie nu a fost contestată în calea de atac a apelului.

Curtea de Apel a făcut referire la aceste litigii cu ocazia analizării procesului-verbal de licitaţie imobiliară încheiat la 03.03.2010 de BEJ D., constatând că nu poate fi primită afirmaţia apelantului că ar fi garantat împrumutul debitorului doar pentru suma de 115000 euro, deoarece reiese că acesta a încheiat şi a garantat cu imobilul în litigiu două contracte de ipotecă, respectiv cel cu nr. x/30.07.2007 şi cel cu nr. x/30.07.2007.

S-a constatat că suma totală pentru care s-a garantat este de 715.000 euro, la care se adaugă dobânzi şi comisioane, iar cu privire la cuantumul sumei garantate de reclamant, câtimea creanţei, respectiv a debitului pentru care s-a pornit executarea silită s-a apreciat că acesta nu mai poate fi repus în discuţie, nefiind lipsit de importanţă a se arăta că toate contestaţiile garantului ipotecar împotriva titlului executoriu au fost respinse.

Înalta Curte notează, sub acest aspect, că este necesar să se facă distincţie între autoritatea de lucru judecat care are drept consecinţă respingerea acţiunii în temeiul acestei excepţii, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. şi puterea de lucru judecat care se referă la modalitatea în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a statua diferit.

Principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate.

Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.

Art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În acest caz, este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Or, chiar dacă a constatat că nu poate fi admisă excepţia autorităţii de lucru judecat, nefiind îndeplinită condiţia identităţii de cauză, în mod corect Curtea de Apel a apreciat că nu poate ignora puterea de lucru judecat a ceea ce s-a constatat în cadrul litigiilor anterioare referitoare la cuantumul creanţei pentru care a garantat reclamantul şi pentru care s-a făcut executarea silită, solicitarea de anulare a procesului-verbal de licitaţie în cauza de faţă fiind în mod strict rezumată la constatarea nulităţii contractului de ipotecă ce a stat la baza lui, prin prisma principiului quod nullum est, nullum producit effectum.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, ca nefondat.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul, ca parte căzută în pretenţii în calea de atac a recursului, la plata către intimatul B. a sumei de 3500 RON, cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Sub aspectul reducerii cheltuielilor de judecată în recurs, Înalta Curte constată că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei".

Înalta Curte, făcând o apreciere a proporţionalităţii şi necesităţii onorariului perceput de către apărător în faza desfăşurată în faţa instanţei de recurs, raportat la pretenţiile deduse judecăţii şi complexităţii cauzei, constată că onorariul fixat de intimatul B. cu apărătorul său este disproporţionat, astfel încât se impune reducerea cheltuielilor de judecată la care va fi obligat recurentul cu acest titlu la suma de 3.500 RON, cuantum care, pentru motivele enunţate anterior, se apreciază că este corespunzător complexităţii cauzei, muncii prestate, timpului alocat redactării cererilor depuse la dosar şi deplasărilor la instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1059 din 4 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 3500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 iunie 2020.