Recurs for renovation costs on co-owned apartments; failure to substantiate grounds for cassation regarding substitution of personal property

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea depusă la data de 12 august 2019, pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, reclamantul A. a declarat recurs împotriva împotriva deciziei civile nr. 663/AP din 20 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 3 septembrie 2019 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a arătat că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, aspectele esenţiale fiind omise, precum şi că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor cuprinse în art. 340 lit. g) C. civ., potrivit căruia nu sunt bunuri comune, ci proprii ale fiecărui soţ, bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestuia.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut contribuţia fostei soţii la realizarea lucrărilor, acestea fiind realizate numai de reclamant, iar, în cauză, nu s-a formulat cerere reconvenţională pentru calificarea lucrărilor realizate, care au schimbat radical structura şi starea apartamentelor, ca fiind comune.

De asemenea, a învederat că, în mod greşit, instanţele au valorificat răspunsul la interogatoriu al fostei soţii, B., dat în dosarul de partaj, în calea de atac a apelului, în sensul că aceasta şi cu reclamantul au renovat, împreună, apartamentele 7 şi 8.

A mai arătat recurentul că şi după despărţirea în fapt (în anul 2009) a efectuat ample lucrări, prin care cele două apartamente au fost complet schimbate, lucrări pe care le-a detaliat în cuprinsul cererii de recurs.

Conchizând, recurentul-reclamant a susţinut că cererea sa de chemare în judecată trebuia admisă astfel cum a fost formulată, în raport cu concluziile expertizei, iar nu doar pentru 1/2 din valoare, deoarece lucrările au fost efectuate din veniturile sale, multe dintre cheltuieli fiind acoperite printr-un împrumut contractat după divorţ, sens în care a anexat cererii de recurs contractul de împrumut cu garanţie imobiliară, autentificat la BNP C., sub nr. x/26.09.2012.

Recurentul-reclamant a ataşat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3987 RON, potrivit chitanţei seria x/2016 nr. x din 6 august 2019, eliberată de Direcţia Fiscală Braşov, solicitând, totodată, restituirea taxei judiciare de timbru achitate în plus.

În termen legal, recurentul-pârât D. a depus întâmpinare şi recurs incident, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, întrucât motivele invocate nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin recursul incident, încadrat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, arătând că instanţa de apel nu a făcut o analiză, în fapt, a motivelor invocate sau o aplicare a normelor de drept drept substanţial, fiind nerespectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

A mai arătat recurentul-pârât că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu au fost dovedite susţinerile sale cu privire la faptul că materialele şi lucrările de îmbunătăţire, aduse celor două apartamente, au fost achiziţionate şi edificate din fondurile S.C. E., în perioada când singurul asociat a fost defuncta B., iar recurentul-reclamant nu a avut nicio contribuţie.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că veniturile din PFA A., cele din vânzarea unui bun propriu sau cele din cazarea turiştilor nu au fost dovedite, existând astfel o contrarietate între dispozitivul hotărârii de admitere a apelului şi considerentele cu privire la dreptul de creanţă al reclamantului.

Recurentul-pârât a mai arătat că expertiza efectuată în cauză nu dovedeşte decât existenţa lucrărilor, potrivit art. 330 C. proc. civ., nu şi persoana care le-a efectuat sau sursele de finanţare, care rămân atributul exclusiv al instanţei.

Recurentul a învederat că a invocat starea de coproprietate asupra podului şi mansardei, având o cotă de 9/24, fiind şi alţi coproprietari care nu au fost chemaţi în judecată, aspect cu privire la care instanţa de apel nu a făcut nicio referire.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că au fost nesocotite normele de drept material în materia coproprietăţii, în cauză, fiind aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, întrucât lucrările au fost efectuate sub imperiul acestui cod.

Referitor la obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor efectuate cu mansarda, a arătat că ar putea fi obligat cel mult la plata a jumătate din cota sa de 9/24, întrucât nu este proprietar exclusiv asupra podului, precum şi pentru că a existat o contribuţie egală la achiziţionarea materialelor şi efectuarea îmbunătăţirilor de către reclamant şi antecesoarea sa.

Conchizând, a arătat că starea de fapt a fost greşit reţinută de către instanţă, iar fără o motivare în drept, a fost dată o soluţie nelegală, fiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 11 noiembrie 2019, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinarea recurentului-pârât, prin care a arătat că excepţia nulităţii recursului, invocată de pârât prin întâmpinare, este nefondată, ca de altfel, şi celelate susţineri din cuprinsul întâmpinării, iar la 15 noiembrie 2019, reclamantul a depus întâmpinare la recursul pârâtului, învederând că recursul incident este nefondat, iar susţinerile acestuia nu sunt dovedite.

Învestită cu soluţionarea căii de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a căii de atac.

Prin raport s-a reţinut că, în opinia raportorului, părţile au deschisă calea de atac a recursului, recursurile sunt legal timbrate, sunt formulate în termen legal şi îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a)-c) şi e) C. proc. civ.

S-a mai reţinut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru va dispune asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor şi va aprecia cu privire la încadrarea criticilor formulate de recurentul-reclamant şi de recurentul-pârât în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., reţinându-se că recurentul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant; de asemenea, s-a reţinut că instanţa va dispune şi asupra incidenţei dispoziţiilor art. 491 coroborate cu cele ale art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru C10, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat reclamantului la 6 februarie 2020 şi pârâtului la 4 februarie 2020.

Părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Examinând admisibilitatea recursului declarat de reclamantul A., în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport de excepţia nulităţii recursului invocată de pârâtul D. şi reţinută prin raport, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau, după caz, menţiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiaşi articol sancţionează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, prin decizia civilă nr. 663/AP din 20 mai 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis, în parte, apelul formulat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 108/S/25 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a fost obligat pârâtul D. să plătească reclamantului A. suma de 144.100 RON, reprezentând parte din costul lucrărilor efectuate la apartamentele 7 şi 8 din imobilul situat în Braşov, str. x; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a respins apelul formulat de apelantul-pârât D. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a obligat pe intimatul D. să plătească apelantului A. suma de 3.608,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale efectuate în apel.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 340 lit. g) C. civ., potrivit cărora nu sunt bunuri comune, ci proprii ale fiecărui soţ, bunurile, sumele de bani sau orice valoare care înlocuieşte un bun propriu, precum şi bunul dobândit în schimbul acestuia.

Înalta Curte reţine că, deşi recurentul-pârât a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 340 lit. g) C. civ., acesta nu a dezvoltat, în concret, critici prin care să pună în discuţie modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat această normă legală.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că susţinerile reclamantului potrivit cărora lucrările au fost realizate exclusiv din banii acestuia, obţinuţi din PFA A., din vânzarea unui apartament bun propriu, precum şi din venituri obţinute din cazarea turiştilor, nu au fost probate, iar potrivit art. 249 C. proc. civ. "cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

În acest sens, Înalta Curte arată că prin criticile formulate recurentul-reclamant nu a combătut raţionamentul instanţei de apel, iar simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că această critică a fost invocată pur formal şi vizează, de fapt, nemulţumirea părţii cu privire la modalitatea de interpretare şi apreciere a probelor de către instanţa de apel, aspecte care nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, recurentul-reclamant a mai susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, în mod greşit, prin hotărârea recurată s-a reţinut contribuţia fostei soţii la realizarea lucrărilor, deşi acestea au fost efectuate numai de reclamant, acest fapt fiind recunoscut de fosta sa soţie în timpul litigiilor dintre ei, iar în cauză nu s-a formulat cerere reconvenţională pentru calificarea lucrărilor ca fiind comune.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-reclamant sunt critici care vizează netemeinicia deciziei atacate şi nu reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, conform exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Astfel, recurentul nu a arătat în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, prin formularea unor critici susceptibile de cenzură în recurs, acesta prezentând pe larg situaţia de fapt a litigiului şi indicând formal motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei, respectiv o minimă argumentare a criticii în drept; în acest sens, cererea de recurs trebuie să cuprindă o motivare corespunzătoare, în sensul arătării cu claritate a acelor critici, care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a susţine nelegalitatea hotărârii atacate.

Având în vedere că reclamantul nu a formulat critici de nelegalitate ale deciziei atacate, toate susţinerile acestuia subsumate motivelor de casare anterior menţionate vizând, în realitate, aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurentul-reclamant A. nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentului-reclamant de restituire a taxei judiciare de timbru achitate în plus, Înalta Curte constată că reclamantul a ataşat cererii de recurs dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 3987 RON, potrivit chitanţei seria x/2016 nr. x din 6 august 2019, eliberată de Direcţia Fiscală Braşov.

Prin rezoluţia de primire din 13 septembrie 2019, completul de judecată a stabilit că taxa judiciară de timbru stabilită pentru judecarea recursului declarat de recurentul-reclamant este în cuantum de 1318,50 RON, calculată în temeiul art. 3 lit. e) coroborat cu art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, iar recurentul-reclamant a achitat suma de 3987 RON, solicitând prin cererea de recurs restituirea taxei judiciare de timbru achitate în plus.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru:

"Sumele achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru se restituie, după caz, integral, parţial sau proporţional, la cererea petiţionarului, în următoarele situaţii: b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal."

Înalta Curte, constatând că, în cauză, recurentul-reclamant a achitat cu titlu de taxă judiciară de timbru suma de 3987 RON, mai mult decât cuantumul legal stabilit de către completul de judecată, în temeiul dispoziţiilor art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, urmează a dispune restituirea către recurentul-reclamant A. a taxei judiciare de timbru în cuantum de 2668,50 RON.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurentul-pârât D., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 491 alin. (1) C. proc. civ.:

"Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita în cazurile prevăzute de art. 472 şi art. 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile".

Dispoziţiile art. 472 C. proc. civ., aplicabile recursului incident, dispun în sensul că:

"(1) Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.

(2) Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect."

În consecinţă, în temeiul art. 491 alin. (2) coroborat cu art. 472 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport de soluţia dată cu privire la recursul principal, recursul incident declarat de recurentul D. rămâne fără efect şi, în consecinţă, urmează a fi anulat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul D. împotriva deciziei civile nr. 663/AP din 20 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident declarat de pârâtul D. împotriva deciziei civile nr. 663/AP din 20 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Dispune restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 2668,50 RON, potrivit art. 45 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 03 iunie 2020.