Law firm recovers 86,102 euros under pre-2005 *pactum de quota litis* after arbitration exception barred and appeal dismissed

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată la data de 13.09.2016 reclamantul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A." a chemat în judecată pe pârâtul B. pentru ca prin hotărârea ce va fi pronunţată să se constate dreptul de creanţă împotriva pârâtului, în valoare de 373.945 dolari şi 795.722 euro, în baza contractului de asistenţă juridică nr. x din 15.12.2003 şi să se constate că a intervenit compensarea legală a sumei de 65.700 RON.

La data de 6 decembrie 2017, reclamantul a depus o precizare de acţiune prin care s-a solicitat constatarea unui drept de creanţă împotriva pârâtului şi obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 1.733.829 RON, echivalent al sumei de 377.581 euro, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând taxa de timbru şi onorariu de expert.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu-Mare

Prin Sentinţa civilă nr. 144/D din 22 iunie 2018, pronunţată de Tribunalul Satu-Mare, au fost respinse excepţiile invocate de pârâtul B.

A fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A." şi a fost obligat pârâtul B. la plata sumei de 86.102 euro, drept de creanţă, precum şi la suma de 7.566 RON taxă de timbru şi 1.500 RON onorariu de expert, reprezentând cheltuieli de judecată, acordate proporţional cu valoarea pretenţiilor admise.

Au fost respinse restul pretenţiilor, ca nefondate.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea

Prin Decizia civilă nr. 1.294/A/2018 pronunţată de Curtea de Apel Oradea a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., prin mandatar C., în contradictoriu cu intimatul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A.", împotriva Sentinţei civile nr. 144/D din 22 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Satu-Mare.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamant intimatul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocatură A." împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamantul Cabinetul individual de avocatură Casa de avocaţi A., invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. cu solicitarea de a admite recursul şi de a trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul B., invocând în drept dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

O primă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., vizează necompetenţa generală a instanţei de judecată pentru soluţionarea litigiului izvorând din contractul de asistenţă juridică nr. x din 15.12.2003, prin raportare la dispoziţiile art. 4.7. din contract ce are valoarea unei clauze compromisorii. Astfel, potrivit clauzei menţionate: toate litigiile privind încheierea, modificarea, anularea, interpretarea şi executarea contractului sunt supuse regulilor de arbitraj şi regulilor procedurale, aşa cum sunt acestea reglementate de lege şi de Statutul profesiei de avocat.

În susţinerea acestei critici au fost invocate ca argumente: Hotărârea nr. 394 din 31.03.2012 a Consiliului UNBR prin care a fost adoptat Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Profesională a Avocaţilor; art. 122 alin. (1) şi (2), art. 128, art. 129 alin. (6) şi art. 132 din Statutul profesiei de avocat, precum şi art. 31 şi 32 din din Legea nr. 51/1995.

S-a arătat că interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale menţionate determină concluzia că litigiile privind executarea obligaţiilor asumate prin contractele de asistenţă juridică intervenite între avocat şi client, inclusiv privind onorariile sunt de competenţa Curţii de Arbitraj a Avocaţilor.

O a doua critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 204 coroborate cu art. 185 şi art. 35 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în constatare, inadmisibilă la momentul formulării sale. După nouă termene de judecată s-a acceptat depunerea unei precizări a acţiunii, care nu mai era aptă să producă efecte juridice, astfel încât instanţa nu trebuia să ţină cont de aceasta, ci de conţinutul iniţial al cererii de chemare în judecată.

În susţinerea acestei critici au fost formulate următoarele argumente:

- în doctrină s-a stabilit că dacă reclamantul are la îndemână acţiunea în realizare, atunci acţiunea în constatare este inadmisibilă, aspect reţinut în mod constant şi în jurisprudenţă: Decizia nr. 2.253 din 2 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, şi Decizia nr. 66 din 15 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă;

- instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, însă raţionamentul jurisdicţional s-a întemeiat pe interpretarea greşită a dispoziţiilor contractului de asistenţă juridică încheiat între reclamant şi pârât, pe nesocotirea Deciziei nr. 31 din 16.11.2009 a instanţei supreme prin care s-a stabilit caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică, încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 şi art. 95 din Statutul profesiei de avocat;

- instanţa de apel a efectuat acelaşi raţionament greşit, ca şi instanţa de fond, nesocotind dispoziţiile art. 204 şi art. 185 C. proc. civ., nefiind îndeplinite cerinţele legii pentru modificarea acţiunii formulate de reclamant.

Astfel, s-a arătat că reclamantul era decăzut din dreptul de a mai depune o modificare a acţiunii, iar acordul expres al pârâtului nu a existat la momentul depunerii cererii modificate, act procedural care fiind depus peste termen este lovit de nulitate. În acest context, instanţa nu putea să substituie cerinţa procedurală a acordului expres al părţilor cu o învoire tacită care să înlăture sancţiunea prevăzută de cod.

O a treia critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 51/1995 şi a art. 94 şi art. 95 din Statutul profesiei de avocat, în vigoare la data semnării contractului de asistenţă juridică, în sensul că normele arătate impun o procedură prealabilă - sesizarea Decanului Baroului, decizia acestuia fiind supusă cenzurii de legalitate de către instanţa de judecată. Or, în măsura în care reclamantul nu l-a sesizat pe Decanul Baroului în legătură cu litigiul respectiv, acţiunea formulată în instanţă este prematură şi nu poate fi primită.

O a patra critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., vizează greşita soluţionare de către instanţele anterioare a excepţiei lipsei de interes a promovării acţiunii de către reclamant, în situaţia în care reclamantul are deja un titlu executoriu, respectiv contractul de asistenţă juridică, nemaifiind necesar să se judece pentru a obţine un alt titlu executoriu.

Argumentele formulate în susţinerea acestei critici sunt următoarele:

- reclamantul s-a adresat instanţelor de judecată pentru învestirea cu formulă executorie a contractului de asistenţă juridică, însă cererea a fost respinsă cu motivarea că din contractul menţionat nu rezultă o creanţă certă, încheiere împotriva căreia nu a fost exercitată nicio cale de atac;

- lipsa de diligenţă a reclamantului va duce la existenţa a două titluri executorii rezultate din acelaşi contract de asistenţă juridică;

- greşita interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, art. 632 şi art. 411 C. proc. civ.

O a cincea critică întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., vizează greşita soluţionare de către instanţele anterioare a excepţiei prescripţiei extinctive privind dreptul la acţiune al reclamantului, drept derivând din contractul de asistenţă juridică nr. x/2003, prin raportare la data emiterii dispoziţiei din 29.01.2008 şi Decizia Curţii de Apel Cluj nr. 196/A/2010 din 01.06.2010. S-a invocat aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 3, art. 7 alin. (1) şi 20 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că dreptul material la acţiune s-a născut în anul 2008 şi anul 2010, astfel încât formularea acţiunii în anul 2016 este prescrisă, reclamantul având o creanţă imperfectă ce nu mai poate fi adusă la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.

Recurentul-pârât a arătat că instanţele anterioare au expus considerente care nu au suport juridic şi că nu se poate stabili că termenul de prescripţie a început să curgă de la data denunţării unilaterale a contractului de asistenţă juridică, respectiv 2 septembrie 2014. Unul dintre argumentele formulate în recurs este acela că dreptul la acţiune s-a născut la momentul la care se putea obţine recompensa pentru pretinsa activitate prestată de reclamant în favoarea pârâtului. Acest termen curge de la data pronunţării Deciziei nr. 196 din 01.06.2010 a Curţii de Apel Cluj şi de la data de 29.01.2008 când a fost emisă dispoziţia de către Primăria Gârdani.

Un alt argument invocat de recurentul-pârât este acela că instanţa de apel a interpretat greşit clauzele contractuale, deoarece a reţinut că obligaţia de plată a onorariilor de către pârâtul client către reclamantul avocat a devenit scadentă la momentul individualizării creanţei, adică al vânzării imobilului sau al încasării sumei de bani rezultate din despăgubire.

Argumentul promovat de recurent este că interpretarea instanţei este eronată, deoarece dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut la momentul obţinerii bunurilor prin hotărâre judecătorească şi prin dispoziţia emisă de Primărie, nu la momentul înstrăinării bunurilor.

O a şasea critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., vizează greşita soluţionare de către instanţele anterioare a unei acţiuni întemeiată pe un contract de asistenţă juridică avocaţială lovit de nulitate. În acest context, reclamantul nu putea să ceară executarea unei obligaţii ce rezultă dintr-un act lovit de nulitate, având în vedere comportamentul avocatului care nu a acţionat în interesul clientului şi, mai mult, nu l-a înştiinţat pe acesta din urmă despre demersurile efectuate şi despre sumele încasate, sume ce ar fi trebuit trimise clientului ca urmare a retrocedării unor imobile.

În drept, motivul de nulitate se întemeiază pe dispoziţiile art. 135 din Statutul profesiei de avocat care interzice pactul de quota litis ca fiind acea convenţie încheiată între avocat şi clientul său prin care se fixează exclusiv totalitatea onorariilor avocatului, în funcţie de rezultatul judiciar al cauzei, indiferent dacă aceste onorarii constau într-o sumă de bani, un bun sau orice altă valoare.

Astfel, este nul absolut contractul de asistenţă juridică ce cuprinde un pact de quota litis stabilit sub forma onorariului de succes, onorariu care nu îndeplineşte condiţia proporţionalităţii raportat la natura şi complexitatea cauzei şi nici a achitabilităţii, avocatul cunoscând că nu exista riscul unei pierderi.

În drept, recurentul a invocat dispoziţiile art. 996 şi art. 968 din C. civ. de la 1864 privind obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită care nu poate avea niciun efect.

S-a arătat că dreptul de creanţă invocat de reclamant este reprezentat de onorariul de avocat prevăzut de o clauză contractuală lovită de nulitate absolută, motiv pentru care instanţele anterioare trebuiau să respingă acţiunea, ca nefondată.

Cu privire la temeiul de drept al criticilor formulate în recurs de către pârât se impune menţiunea că, deşi au fost indicate în cererea de recurs dispoziţiile art. 488 pct. 9 C. proc. civ., urmare a interpelării instanţei în şedinţa de judecată de la 23 ianuarie 2020, apărătorul pârâtului a precizat că este vorba despre dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fine, o ultimă critică formulată de recurent, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează motivarea deficitară a hotărârii instanţei de apel, deoarece nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii.

Astfel, s-a arătat că în faţa instanţei de apel a fost solicitată administrarea probei cu înscrisuri în vederea cuantificării şi determinării corecte a muncii prestate de avocat în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 şi nr. y/2005, iar instanţa a respins probatoriul fără a motiva de ce administrarea acestei probe era inutilă în cauza respectivă.

5. Procedura de filtru

Motivele de recurs depuse de reclamant şi de pârât au fost comunicate părţilor, s-a depus întâmpinare şi a fost întocmit raportul de filtru la data de 2 septembrie 2019, raport care a fost comunicat conform dispoziţiilor procedurale, iar reclamantul a depus punct de vedere are coincide cu susţinerile din întâmpinare.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul Cabinetul individual de avocatură Casa de avocaţi A., întrucât nu a achitat suma de 9.332,79 RON, taxă de timbru stabilită în sarcina sa de instanţa de judecată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi a art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

Prin aceeaşi încheiere de şedinţă, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâtul B., făcând aplicarea dispoziţiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. şi a fixat termen de judecată la data de 21 ianuarie 2020, în şedinţă publică.

6. Apărările formulate în cauză

La data de 19 aprilie 2019 a formulat întâmpinare intimatul-reclamant Cabinetul individual de avocatură Casa de avocaţi A. prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la primul motiv de recurs - excepţia de necompetenţă generală a instanţei a fost invocat art. 488 alin. (2) C. proc. civ. - în sensul că aceasta a fost propusă pentru prima dată în apel, iar pe fond, s-a arătat că legea aplicabilă contractului este cea în vigoare la 15.12.2003, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C. proc. civ. Şi art. 1019 - 1020 din C. civ. de la 1864.

Referitor la încălcarea regulilor de procedură a căror încălcare atrage nulitatea, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a solicitat respingerea cu motivarea că în temeiul dispoziţiilor art. 204 alin. (2) din acelaşi act normativ, dacă se înlocuieşte o cerere în constatare cu o cerere în realizare, cererea poate fi făcută în tot cursul procesului. Mai mult, cererea a fost modificată la 6 decembrie 2017, iar la termenul următor, cel din 19 ianuarie 2018, pârâtul, prezent la proces nu a invocat tardivitatea formulării cererii, aceasta fiind invocată în apel.

Cu privire la prematuritatea acţiunii, prin raportarea la art. 94 şi 95 din Statutul profesiei de avocat s-a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., deoarece chestiunea legată de procedura prealabilă în faţa instanţei de fond a fost invocată pentru prima dată în recurs.

Referitor la lipsa de interes a acţiunii, intimatul-reclamant a arătat că sunt îndeplinite cerinţele art. 33 C. proc. civ., în sensul că s-a urmărit stabilirea unei creanţe certe, deoarece, în contract era folosită o formulă generică ce trebuia materializată prin aplicarea unor criterii prevăzute în contract şi stabilirea concretă a obiectului obligaţiei stabilite în sarcina pârâtului.

Cu privire la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, trebuie arătat că legea aplicabilă este C. civ. de la 1864, coroborată cu dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar din momentul în care obligaţia pârâtului devine cuantificabilă, atunci începe să curgă termenul de prescripţie, nu din momentul pronunţării hotărârii sau al emiterii dispoziţiei administrative.

Referitor la excepţia nulităţii contractului de asistenţă juridică, trebuie subliniat că legea aplicabilă este Statutul profesiei de avocat, forma în vigoare în anul 2003, întrucât legea civilă nu retroactivează. Interdicţia clauzei de quota litis în contractele de asistenţă juridică operează numai după publicarea în Monitorul Oficial la data de 13.01.2005 a modificărilor aduse Statutului profesiei de avocat.

Cu privire la probele propuse în faţa instanţei de apel, trebuie subliniat că nu a existat un motiv de apel cu privire la cuantificarea prestaţiilor avocaţiale, astfel încât instanţa era îndreptăţită să respingă proba solicitată şi mai mult, cuantumul prestaţiilor nu poate fi invocat direct în recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

i) Cu privire la necompetenţa generală a instanţei de judecată

Este nefondată critica formulată de pârât în recurs cu privire la necompetenţa generală a instanţei de judecată, critică ce poată fi subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., prin raportare la stabilirea unei clauze compromisorii în contractul încheiat de părţi, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, trebuie observat că această excepţie de ordine publică nu a fost invocată, nici în faţa instanţei de fond, nici în faţa instanţei de apel de către pârât care şi-a făcut apărările pe fond şi a depus întâmpinare, fără să invoce excepţia necompetenţei generale a instanţei. Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 554 alin. (1) C. proc. civ., instanţa judecătorească, sesizată cu o cauză cu privire la care s-a încheiat o convenţie arbitrală, îşi va verifica propria competenţă şi se va declara necompetentă numai dacă părţile solicită aceasta.

Totuşi, potrivit dispoziţiilor art. 554 alin. (2) pct. a) C. proc. civ., instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă pârâtul şi-a întemeiat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală, ceea ce s-a şi întâmplat în cauză, pârâtul făcând pe tot parcursul procesului apărări de fond, iar excepţia a fost invocată pentru prima dată în recurs. Aşa fiind, pentru recurentul-pârât a operat decăderea din dreptul de a mai invoca pe parcursul judecării cauzei excepţia necompetenţei generale a instanţei de judecată, critica formulată sub acest aspect apărând ca nefondată.

ii) Cu privire la momentul depunerii cererii de modificare a acţiunii introductive de instanţă

Critica formulată de pârât se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi este nefondată pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În speţă, reclamantul a formulat o acţiune în constatarea unui drept de creanţă constând într-o sumă de bani ce rezultă din contractul de asistenţă juridică încheiat între părţi (reclamantul având calitatea de avocat, iar pârâtul având calitatea de client), acţiunea fiind transformată pe parcursul judecării cauzei dintr-o acţiune în constatare, într-o acţiune în realizare. Această operaţiune juridică a fost efectuată în conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., conform cărora:

"Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă (...) se înlocuieşte o cerere în constatare cu o cerere în realizarea dreptului sau invers (...)."

În speţă, reclamantul a transformat acţiunea în constatare într-o acţiune în realizare, operaţiune permisă de legea de procedură civilă, însă în măsura în care pârâtul considera că este vătămat prin cererea depusă de reclamant, trebuia să invoce vătămarea la primul termen de judecată, după depunerea cererii respective, situaţie care nu a intervenit în faţa instanţei de fond.

Acest aspect a fost invocat în apel, după pronunţarea hotărârii primei instanţe, în cauză devenind incidente dispoziţiile art. 178 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., ceea ce înseamnă că pentru pârât a operat decăderea din dreptul de a invoca vătămarea produsă prin actul procedural efectuat de partea adversă.

Instanţa de apel a reţinut că cererea a fost depusă de reclamant la data de 6 decembrie 2017, când pârâtul nu a fost prezent nici personal şi nici prin reprezentant, iar la termenul următor, respectiv la data de 19 ianuarie 2018, când a fost prezent apărătorul ales, acesta nu a solicitat decăderea reclamantului din dreptul de a depune completarea de acţiune, pentru depăşirea termenului prevăzut de lege şi nici nu a invocat existenţa vreunei vătămări procedurale.

Aşa fiind, instanţa de fond a fost învestită cu o acţiune în realizare al cărui obiect constă în obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, în executarea unei obligaţii ce rezultă din contractul de asistenţă juridică încheiat între avocat şi clientul său. Este adevărat că reclamantul, în cuprinsul cererii precizatoare a solicitat să se constate existenţa creanţei, însă cu obligarea pârâtului la plata acesteia, ceea ce înseamnă că acţiunea este în realizare. Referirea la "constatarea creanţei" reprezintă temeiul formulării acţiunii, în sensul că răspunderea contractuală operează ca urmare a încheierii pactului de quota litis cu consecinţa naşterii unui drept de creanţă în patrimoniul creditorului reclamant ce poate fi valorificat pe calea unei acţiuni în pretenţii.

Aşadar, temeiul acţiunii este răspunderea contractuală, urmărindu-se stabilirea pe cale judiciară a întinderii dreptului de creanţă aflat în patrimoniul creditorului prin cuantificarea sumei datorate de pârât. Cu alte cuvinte, între părţi există un litigiu, care trebuie rezolvat pe cale judiciară, cu privire la cuantumul sumei datorate de pârât, în temeiul contractului de asistenţă juridică cu referire la executarea pactului de quota litis.

În acest context, critica privind inadmisibilitatea acţiunii în constatare, devine fără suport juridic, iar jurisprudenţa menţionată în cuprinsul cererii de recurs devine lipsită de relevanţă.

iii) Cu privire la lipsa efectuării procedurii prealabile prevăzute de art. 31 din Legea nr. 51/1995 şi a art. 94 şi art. 95 din Statutul profesiei de avocat

Acest motiv de recurs priveşte aplicarea unor dispoziţii de procedură şi se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând să fie analizat din această perspectivă.

Pentru clarificarea raporturilor juridice civile, dar şi pentru desfăşurarea cu celeritate a procesului civil, reglementarea actuală impune ca, în situaţiile prevăzute de lege, sesizarea instanţei de judecată să nu se poată face decât după îndeplinirea unei proceduri prealabile, potrivit art. 193 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât această procedură, prin raportare la legea specială care o prevede, constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii.

Totuşi, conform dispoziţiilor art. 193 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Cu alte cuvinte, dacă pârâtul nu a invocat lipsa procedurii prealabile, prin întâmpinare, acesta nu o mai poate invoca ulterior, în cursul procesului şi cu atât mai mult, nu o poate invoca direct în recurs, critica formulată de pârât sub acest aspect apărând ca nefondată.

iv) Cu privire la lipsa de interes a acţiunii

Critica formulată de pârât se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi este nefondată pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În mod corect instanţa de apel, analizând motivele invocate de pârât în calea de atac, a apreciat că sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 32 C. proc. civ. cu privire la condiţiile de exercitare a acţiunii civile, în ceea ce priveşte justificarea unui interes în formularea cererii de către reclamant.

Înalta Curte reţine că nu este suficient să se afirme că un contract de asistenţă juridică are caracter de titlu executoriu, întrucât în speţă creanţa de care se prevalează reclamantul nu este lichidă şi exigibilă, existând o dispută cu privire la suma datorată de debitor, dispută ce nu s-a putut rezolva pe cale amiabilă între creditor şi debitor.

Or, în litigiul dedus judecăţii, instanţa a fost chemată să tranşeze întinderea creanţei, aşa cum aceasta rezultă din contractul încheiat de părţi şi, de vreme ce se pretinde încălcarea dreptului de a obţine suma de bani ce face obiectul pactului de quota litis, atunci reclamantul are interes în formularea acţiunii în instanţă. În acest context, devine nerelevant argumentul că reclamantul nu a mai exercitat calea de atac împotriva încheierii prin care s-a respins încuviinţarea executării silite a contractului de asistenţă juridică.

Nu se poate susţine existenţa a două titluri executorii pentru aceeaşi creanţă, deoarece contractul de asistenţă juridică nu poate fi pus în executare ca atare, fiind necesară stabilirea pe cale judiciară a întinderii creanţei, a exigibilităţii şi a caracterului lichid al acesteia.

În mod corect au reţinut instanţele anterioare că interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 666 şi art. 632 C. proc. civ. au dus la concluzia că reclamantul nu se poate prevala de un titlu executoriu, de vreme ce creanţa pe care o are împotriva pârâtului nu este certă, lichidă şi exigibilă.

v) Cu privire la excepţia prescripţiei extinctive privind dreptul la acţiune al reclamantului

Este nefondată critica formulată de pârât cu privire la greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei extinctive privind dreptul la acţiune al reclamantului, critică ce poată fi subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizată din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticii formulate de reclamant în recurs este necesar ca instanţa să lămurească aspectele referitoare la legea aplicabilă contractului de asistenţă juridică încheiat de părţi, data la care pactul de quota litis şi-a produs efectele şi data la care ia naştere dreptul la acţiune al reclamantului pentru valorificarea creanţei ce face obiectul litigiului dedus judecăţii.

Contractul de asistenţă juridică nr. x din 15.12.2003 încheiat între reclamant în calitate de avocat şi pârât în calitate de client este guvernat de dispoziţiile art. 93 din Statutul profesiei de avocat, în vigoare la momentul încheierii sale, aşa cum a fost publicat în M. Of. nr. 248/31 mai 2001. Dispoziţiile legii speciale sunt completate de cele ale C. civ. de la 1864 şi de reglementarea din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Este esenţial pentru soluţionarea cauzei să se menţioneze că dispoziţia legală prin care a fost interzis pactul de quota litis a fost edictată în anul 2005, deci ulterior încheierii convenţiei ce face obiectul litigiului, astfel încât clauza din contractul de asistenţă juridică încheiat între părţi trebuie considerată valabilă.

Din cuprinsul clauzei menţionate rezultă că onorariul avocatului reprezintă 50% din valoarea imobilelor recuperate şi din acţiunile sau titlurile de valoare primite în contul despăgubirilor cuvenite clientului, ce are calitatea de pârât în cauza de faţă.

În contractul de asistenţă juridică s-a mai stabilit că obligaţia de plată a onorariilor devine scadentă la momentul individualizării creanţei, or prin raportare la conţinutul convenţiei, creanţa putea fi individualizată prin înţelegerea părţilor, iar în lipsa acestei înţelegeri prin referinţa la un alt criteriu - în speţă, preţul vânzării imobilelor.

În mod corect a reţinut Curtea de Apel că principiul voinţei reale a părţilor este cel care determină conţinutul clauzelor în litigiu şi că elementele ce configurează drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă din comportamentul acestora, respectiv din aspectele necontestate ale înţelegerii consfinţite în contractul de asistenţă juridică.

Astfel, chiar reclamantul a recunoscut că a achitat 50% din preţul obţinut din vânzarea celor două imobile ale pârâtului şi aceeaşi interpretare se cuvine a fi dată şi pentru valoarea onorariului solicitat pentru recuperarea D.

În ceea ce-l priveşte pe pârât, acesta nu contestă că individualizarea creanţei se face prin raportarea la preţul vânzării imobilului, singurul aspect contestat fiind legat de momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie extinctivă privind dreptul la acţiune al reclamantului.

Înalta Curte reţine că dreptul material la acţiune al reclamantului se naşte în patrimoniul creditorului la momentul individualizării creanţei care, în speţă, este cel al vânzării imobilului, adică 25.06.2015, conform actului autentic de vânzare nr. x/2015 din care rezultă preţul imobilului înstrăinat de pârât.

În temeiul dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de trei ani, iar prin raportare la data introducerii cererii de către reclamant, 13.09.2016, acţiunea a fost exercitată înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Aşa fiind, este nefondată susţinerea că termenul de prescripţie a început să curgă de la data emiterii dispoziţiei din 29.01.2008 a Primăriei Gârdani sau de la data pronunţării Deciziei Curţii de Apel Cluj nr. 196/A/2010 din 01.06.2010, pentru că la acel moment creanţa nu era lichidă şi exigibilă, neputând fi individualizată prin preţul de vânzare.

vi) Cu privire la nulitatea contractului de asistenţă juridică

Critica formulată de pârât se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi este nefondată pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În mod corect a reţinut instanţa de apel că, în speţă, contractul de asistenţă juridică nr. x din 15 decembrie 2003 a fost încheiat sub imperiul Statutului profesiei de avocat, care nu interzicea pactul de quota litis, în forma în vigoare la acea dată (aşa cum a fost publicat în M. Of. nr. 248/31 mai 2001), astfel încât la momentul încheierii convenţiei nu exista un motiv de nulitate care să afecteze actul juridic încheiat de părţi.

Interdicţia de a încheia asemenea convenţii a fost prevăzută prin art. 135 din Statutul profesiei de avocat, publicat în M. Of. nr. 45/13 ianuarie 2005, însă în virtutea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, acest motiv nu poate afecta un act juridic încheiat înainte de intrarea sa în vigoare.

Înalta Curte reţine că este nefondat argumentul prin care se pretinde că reclamantul nu putea să ceară executarea unei obligaţii ce rezultă dintr-un act lovit de nulitate pentru cauză ilicită, având în vedere comportamentul avocatului care nu a acţionat în interesul clientului şi, mai mult, nu l-a înştiinţat pe acesta din urmă despre demersurile efectuate şi despre sumele încasate, sume ce ar fi trebuit trimise clientului ca urmare a retrocedării unor imobile.

Recurentul-pârât nu poate invoca un motiv de nulitate întemeiat pe cauză ilicită direct în calea de atac, dacă acesta nu fost invocat în faţa instanţei de fond prin acţiune, deoarece s-ar tinde la schimbarea cadrului procesual prin schimbarea cauzei juridice a acţiunii, susţinerea pârâtului nefiind permisă, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la nesocotirea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) coroborate cu art. 494 C. proc. civ.

În consecinţă, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale ce guvernează nulitatea actului juridic civil de către instanţa de apel nu pot fi primite, sub acest aspect motivele de recurs apărând ca nefondate.

vii)Cu privire la motivarea hotărârii instanţei de apel

Critica formulată de pârât se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi urmează să fie analizată din această perspectivă.

Înalta Curte, analizând decizia supusă recursului constată că instanţa de apel s-a conformat obligaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., a motivat corespunzător hotărârea, răspunzând criticilor şi apărărilor formulate de părţi, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

În mod corect a respins Curtea de Apel proba necesară cuantificării şi determinării corecte a muncii prestate de avocat în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor nr. x/2009 şi nr. y/2005, deoarece teza probatorie propusă de pârât exceda cadrului procesual fixat de reclamant prin apel şi prin acţiunea introductivă de instanţă.

În primul rând, trebuie observat că pârâtul nu a invocat ca motiv de apel greşita stabilire a onorariului prin raportare la munca avocatului în cele două dosare şi, în al doilea rând, obiectul acţiunii era distinct de susţinerile menţionate.

Astfel, obiectul acţiunii constă în obligarea pârâtului la plata unei creanţe ce reprezintă 50% din valoarea imobilelor recuperate şi din acţiunile sau titlurile de valoare primite în contul despăgubirilor şi are ca temei răspunderea contractuală pentru valorificarea unor sume obţinute după terminarea proceselor în care a acţionat ca avocat reclamantul.

Or, proba aşa cum a fost solicitată, viza stabilirea unui raport de proporţionalitate între munca prestată de avocat în derularea proceselor ce au avut ca obiect dosarele menţionate şi onorariul cuvenit avocatului, nefiind pertinentă pentru litigiul dedus judecăţii.

Aşa fiind, se constată că hotărârea recurată este legală, nefiind afectată de niciunul din motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., astfel încât criticile formulate în recurs de pârât apar ca fiind nefondate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., recursul urmează să fie respins, ca nefondat.

Prin încheierea din 26 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul Cabinetul individual de avocatură Casa de avocaţi A., întrucât nu a achitat suma de 9.332,79 RON, taxă de timbru stabilită în sarcina sa de instanţa de judecată, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru şi a art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-pârât, acestea nu vor fi acordate, având în vedere soluţia de respingere a recursului şi neîndeplinirea cerinţelor art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de reclamantul Cabinet individual de avocatură "Casa de avocaţi A.", cu sediul în Satu Mare, judeţ Satu Mare, împotriva Deciziei nr. 1.294A din data de 18 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B., prin mandatar C., cu domiciliul ales pentru comunicarea corespondenţei la Cabinet avocat E. din Calea x, împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 ianuarie 2020.

GGC - ED