Civil liability insurance: discretion in quantifying moral damages and applicability of Article 8 ECHR to family ties between private parties

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei civile prezente şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E. au chemat în judecată pârâta F. S.A. şi intervenientul forţat G., solicitând instanţei să se dispună: - obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul încercat, urmare a decesului victimei H., astfel:

- pentru A. - suma de 455.000 RON, cu titlu de daune morale şi suma de 317,14 RON, daune materiale, în calitate de fiică a decedatului;

- pentru B. - suma de 390.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de nepoată a decedatului;

- pentru C. - suma de 390.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de nepot al decedatului;

Obligarea pârâtei la plata daunelor morale pentru prejudiciul încercat, urmare a decesului victimei I., astfel:

- pentru D. - suma de 274.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a decedatei;

- pentru E. - suma de 274.000 RON, cu titlu de daune morale, în calitate de soră a decedatei;

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi, aplicate sumelor cuvenite reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri morale şi materiale, calculate începând cu data de 9 martie 2018 (plata sumelor cuprinse în oferta pârâtei fiind făcută în data de 8 martie 2018) şi până la data efectivă a plăţii despăgubirilor, conform art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 907 din 29.11.2018, pronunţată de Tribunalul Covasna, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanţii A., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâta S.C. F. S.A. şi intervenientul forţat G., având ca obiect pretenţii.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, prin care au solicitat schimbarea acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 370/Ap din 19 martie 2019, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de apel formulată de apelanţii A., B., C., D. şi E., împotriva sentinţei civile nr. 907 din 29.11.2018, pronunţate de Tribunalul Covasna, pe care a păstrat-o.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii - reclamanţi au formulat următoarele critici:

O primă critică, circumscrisă motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - motivare contradictorie, s-a raportat la faptul că instanţa de apel a reţinut împrejurarea că reclamanţii ar fi solicitat calificarea pierderii unui anumit standard de viaţă, drept element al prejudiciului nepatrimonial - apreciere profund greşită şi lipsită de orice fundament. Astfel, o critică sau apărare care nu a fost invocată, dar care este apreciată, totuşi, neîntemeiată, nu poate duce la respingerea apelului părţii, decât prin încălcarea prevederilor legale.

Recurenţii au susţinut, de asemenea, lipsa unei cuantificări proprii a dimensiunii morale a prejudiciului de către judecătorul fondului, acesta achiesând, practic, la poziţia procesuală a asigurătorului.

Recurenţii au arătat că instanţa fondului a făcut o confuzie nepermisă şi greu de înţeles între natura nepatrimonială a prejudiciului suferit şi elementele de natură patrimonială, obiective, cum ar fi pierderea unui anumit standard de viaţă de către reclamanţi (aspect invocat la fond, dar nedovedit de pârâtă).

Consecutiv, a reţine pe seama reclamanţilor că ar fi solicitat observarea unor aspecte obiective, în aprecierea dimensiunii morale, echivalează cu o motivare contradictorie şi lasă impresia unei cercetări superficiale a cauzei, a absenţei judecării efective a apelului lor, prin care, evident, li s-a produs o vătămare.

O altă critică s-a raportat la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 teza a III-a C. proc. civ.).

Astfel, se afirmă, prin hotărârea recurată, că, în mod corect, s-a oprit prima instanţă asupra elementelor obiective - schimbarea stilului de viaţă, a standardului de viaţă a reclamanţilor, faptul că între victimele accidentului şi reclamanţi nu au existat obligaţii patrimoniale determinate - pentru că "în societatea românească relaţiile de familie sunt dublate, pe lângă legătura biologică, de afectivitatea relaţiei în sensul art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului".

Textul legal la care face referire instanţa de apel, în motivare, - art. 8 din Convenţie - nu are legătură cu prezenta cauză, acesta aplicându-se unor raporturi juridice născute între autorităţile statelor semnatare ale Convenţiei şi cetăţenii acestor state, nicidecum unor raporturi juridice dintre particulari, şi instituie obligaţia pozitivă în sarcina statelor semnatare de a ocroti dreptul la viaţa privată, la viaţa de familie, domiciliu şi corespondenţă, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar.

În concret, noţiunea de efectivitate a raporturilor de familie a fost folosită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în definirea progresivă, constructivă a noţiunii de viaţă privată şi de familie. Noţiunea prinde valenţe şi îşi găseşte aplicabilitate în cazurile în care statele semnatare aplică măsura provizorie a plasamentului de urgenţă şi care impune separarea minorului de părinţii săi, această măsură reprezentând, în accepţiunea Curţii Europene, o ingerinţă în respectarea dreptului la viaţa de familie a minorului.

În consecinţă, având în vedere obiectul prezentei cauze - obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata despăgubirilor morale, urmare a decesului în condiţii tragice a două persoane, rude ale reclamanţilor, într-un accident rutier - practica Curţii Europene raportată la art. 8 din Convenţie, legat de efectivitatea raporturilor de familie, nu îşi poate găsi aplicabilitate, considerentele din hotărârea recurată sunt străine de obiectul cauzei, astfel că se impune casarea deciziei recurate.

A treia critică de nelegalitate vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.).

S-a criticat neacordarea daunelor morale, prin aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât, în mod nelegal, judecătorul fondului nu a ţinut cont de practica depusă de recurenţi înainte de închiderea dezbaterilor, practica care, spre deosebire de hotărârile care se pare că au stat la baza emiterii ofertei iniţiale, reflectă poziţia adoptată de instanţele naţionale, nu numai cea a instanţelor de pe raza Curţii de Apel Braşov.

Astfel, nelegalitatea deciziei este raportată la prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 826 din data de 12 noiembrie 2014, în vigoare în momentul producerii accidentului, potrivit cărora despăgubirile care urmează a fi acordate cu titlu de daune morale rudelor victimei unui accident rutier se vor stabili, în principal, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Obligaţia de stabilire a daunelor morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România, corespunde obiectivului de garantare a unui tratament, comparabil şi a unei despăgubiri adecvate, în scopul protecţiei victimelor accidentelor rutiere şi dă expresie principiului legalităţii şi principiului egalităţii în faţa legii şi a nediscriminării.

Garantarea tratamentului comparabil al victimelor accidentelor rutiere trebuie să se reflecte în cuantumul despăgubirii, care trebuie să fie cel puţin echivalent cu jurisprudenţa relevantă, iar condiţiile de acordare a despăgubirii trebuie să fie cel puţin la fel de favorabile ca în alte situaţii asemănătoare.

Astfel, despăgubirile acordate aparţinătorilor celor două victime însumează numai 117.000 RON, aproximativ 25.000 euro, ceea ce se situează mult sub nivelul practicii instanţelor naţionale, în cauze similare.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimata - pârâtă F. SA- Bucureşti a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţi şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a hotărârii atacate.

Intervenientul - forţat G. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

De asemenea, intervenientul-forţat a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata - pârâtă, arătând că susţine toate apărările acesteia.

Recurenţii - reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatei - pârâte ca nefondate, cu consecinţa admiterii recursului declarat şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 1 aprilie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii D., C., B., A. şi E. împotriva deciziei civile nr. 370/Ap din data de 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi a stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 3 iunie 2020, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale relevante, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

În ceea ce priveşte critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocată pentru mai multe argumente, ce vor fi analizate în cadrul recursului, Înalta Curte reţine următoarele principii:

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţie şi, respectiv, art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele superioare şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri arbitrare dispuse de către instanţele de judecată.

Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune însă existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, ci examinarea, în mod real, efectiv, a problemelor care i-au fost supuse dezbaterii (a se vedea în acest sens, cauza Albina împotriva României).

În cauză, recurenţii reclamanţi susţin, prin această primă critică, faptul că instanţa de apel a avut în vedere, la aprecierea daunelor morale acordate acestora, drept criteriu decizoriu utilizat pentru individualizarea prejudiciului moral, un criteriu care nu are corespondent în legislaţie şi jurisprudenţă, şi care nici nu a fost invocat în cauză - "pierderea unui anumit standard de viaţă".

Procedând la verificarea raţionamentului judiciar expus de instanţa de apel, Înalta Curte constată că, în cauză, reclamanţii au solicitat prin cererile deduse judecăţii, obligarea pârâtei, societate de asigurări, la plata despăgubirilor pentru prejudiciul de natură morală înregistrat de titularii cererii de chemare în judecată, urmare a decesului victimelor H. şi I., intervenit în urma accidentului rutier produs la data de 13 octombrie 2016, din culpa asiguratului pârâtei, intimatul G..

Art. 49 alin. (1) lit. d) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în vigoare la data săvârşirii faptei ilicite, stipulează că despăgubirile pentru daunele morale, în cazul vătămării corporale a unei persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Înalta Curte reţine însă că, în privinţa criteriilor de determinare a cuantumului daunelor morale, nici dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi nici cele înscrise în Ordinul CSA nr. 14/2011 nu stabilesc criterii de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral, după cum astfel de criterii nu se regăsesc nici în C. civ.

Înalta Curte constată că, spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert, atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, în situaţia cererilor ce au ca obiect daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia.

Întrucât prejudiciul moral nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităţilor materiale, cuantumul daunelor morale se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la latitudinea judecătorului, acest lucru fiind pe deplin justificat prin faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori stricte, din moment ce acesta diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Aşa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă şi rezonabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are, astfel, posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, în sensul că nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat persoana păgubită.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv şi moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia.

De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.

Astfel învestită, în aplicarea normei înscrise în art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel, folosind un raţionament propriu şi prin raportare la reperele utilizate în mod constant în jurisprudenţa naţională şi convenţională, a reţinut, în speţă, că raportat la natura prejudiciului, la intensitatea suferinţelor înregistrate de reclamanţi, dar şi la consecinţele asupra vieţii acestora a dispariţiei rudelor apropiate, suma totală acordată de către asigurător în procedura administrativă, cu titlul de daune morale, în favoarea reclamanţilor, menţinută de către instanţa de fond, în cuantum de 25.000 euro, este una echitabilă.

În acest context, se poate observa că criteriul "schimbării standardului de viaţă al reclamanţilor" nu a fost determinant şi nici absolutizat de instanţa de apel, ci a fost utilizat în procedeul de comparare al cuantumului acestor despăgubiri acordat pentru situaţii particulare variate.

În plus, asupra acestui cuantum, instanţa de recurs nu poate face aprecieri, întrucât nu reprezintă un aspect de nelegalitate care să poată fi supus cenzurii în recurs, cale de atac extraordinară, ci trebuie să se asigure că instanţa anterioară a expus motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată în cauză şi că a fost respectat principiul nediscriminării.

Tot astfel, instanţa de apel a apreciat că jurisprudenţa invocată în cauză de reclamanţi nu poate fi absolutizată, dat fiind că, în hotărârile ataşate la dosar, instanţele au avut în vedere ipotezele particulare în care s-au aflat rudele victimelor din acele cauze, şi a constatat că situaţiile de fapt supuse comparaţiei nu sunt similare celor existente în prezentul litigiu.

În consecinţă, instanţa de apel nu a ignorat jurisprudenţa ataşată cererii de apel sau criteriul jurisprudenţial prevăzut de lege, astfel cum pretind recurenţii, ci a înlăturat motivat această jurisprudenţă.

În acest context, instanţa de apel a statuat că, întrucât despăgubirile pretinse de reclamanţi nu pot depăşi un nivel rezonabil şi ele se acordă în echitate, pentru realizarea unei satisfacţii morale a reclamanţilor, a căror durere, în opinia instanţei de recurs, nu poate fi cuantificată material şi matematic, se impune menţinerea cuantumului sumelor acordate de asigurător, încasate de către reclamanţi la data 8 martie 2018.

Astfel, având în vedere că scopul daunelor morale este, în speţă, acela de a atenua consecinţele suportate de reclamanţi, respectiv efectele pierderii de către acestea a unor persoane dragi, instanţa de apel şi-a îndeplinit obligaţia de a expune raţionamentul judiciar care a justificat confirmarea şi menţinerea raţionamentului primei instanţe, fără a se putea decela motive contradictorii în conţinutul hotărârii atacate care să determine necesitatea reformării acesteia.

Argumentul invocat de recurenţi, conform căruia decizia recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care a făcut referire instanţa de apel, în motivarea hotărârii recurate, nu are legătură cu prezenta cauză, acesta aplicându-se unor raporturi juridice născute între autorităţile statelor semnatare ale Convenţiei şi cetăţenilor acestor state, nicidecum unor raporturi juridice dintre particulari, şi instituie obligaţia pozitivă în sarcina statelor semnatare de a ocroti dreptul la viaţa privată, la viaţa de familie, domiciliu şi corespondenţă, ceea ce nu este cazul în prezentul dosar, este, de asemenea, nefondat şi nu poate fi primit, întrucât ignoră jurisprudenţa instanţei de contencios european a drepturilor omului în această materie.

Articolul 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului proclamă dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, noţiuni autonome care nu se pretează unor definiţii exhaustive, ci unor interpretări evolutive, în acord cu contextul social şi epoca în care aceste interpretări sunt realizate.

În esenţă, consacrarea dreptului la viaţă privată şi de familie are ca scop protejarea individului împotriva oricărei ingerinţe arbitrare a puterii publice în exercitarea prerogativelor ce asigură însuşi conţinutul acestui drept şi acestea sunt incluse în sfera obligaţiilor negative ale statului.

Impunerea însă numai a unor obligaţii negative autorităţilor statale, care să apere individul împotriva ingerinţelor de orice natură ale autorităţilor publice în sfera vieţii private sau de familie, nu este suficientă pentru garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia.

Astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, art. 8 reclamă din partea statelor şi îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectării efective a vieţii private şi familiale, care pot implica şi necesitatea adoptării de măsuri de protecţie a acestora, chiar cu privire la relaţiile între indivizi, între particulari (a se vedea în acest sens, cauzele Marckx împotriva Belgiei, hotărârea din 13 iunie 1979; Evans contra Regatului Unit, hotărârea de Mare Cameră, par. 75)

În consecinţă, spre deosebire de opinia recurenţilor, aplicabilitatea articolului 8 al Convenţiei Europene şi impunerea obligaţiilor pozitive statelor semnatare ale Convenţiei pe acest tărâm nu se rezumă exclusiv la relaţiile între particulari şi stat - relaţia pe verticală, ci şi relaţiilor între particulari - raporturi pe orizontală.

În acest context, tocmai pentru a stabili dacă articolul 8 este aplicabil, cu toate consecinţele juridice ce decurg din aceasta, sub aspectul îndeplinirii obligaţiilor pozitive ale statului, instanţa trebuie să cerceteze efectivitatea relaţiilor de familie între reclamanţii care pretind existenţa unei suferinţe morale prin pierderea unor persoane dragi, victime ale unui accident rutier, şi acestea din urmă.

Prin urmare, problema existenţei unei "vieţi de familie" este, în esenţă, o chestiune de fapt, care depinde de existenţa reală, în practică, a unor legături personale strânse [Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (MC), par. 140] şi acestea sunt supuse probaţiunii.

În acest sens, s-a statuat că poate exista o viaţă de familie şi între fraţi/surori (Moustaquim împotriva Belgiei, par. 36; Mustafa şi Armağan Akın împotriva Turciei, par. 19) şi între mătuşi/unchi şi nepoţii lor (Boyle împotriva Regatului Unit, pct. 41-47).

Curtea Europeană a recunoscut că relaţia dintre adulţi, pe de o parte, şi părinţii, fraţii şi surorile acestora, pe de altă parte, constituie o viaţă de familie protejată în temeiul art. 8, chiar şi în cazul în care adultul în cauză nu locuieşte împreună cu părinţii sau fraţii/surorile sale (Boughanemi împotriva Franţei, par. 35) şi chiar dacă acesta şi-a întemeiat un cămin şi o familie separate (Moustaquim împotriva Belgiei, par. 35 şi 45-46; El Boujaidi împotriva Franţei, par. 33).

Instanţa europeană a afirmat, de asemenea, că viaţa de familie include cel puţin legăturile dintre rudele apropiate, de exemplu cele dintre bunici şi nepoţi, deoarece rudele respective pot juca un rol important în viaţa de familie [Marckx împotriva Belgiei, par. 45; Bronda împotriva Italiei, par. 51; T.S. şi J.J. împotriva Norvegiei (dec.), par. 23].

Într-o jurisprudenţă mai recentă, instanţa de contencios european a drepturilor omului a declarat că legăturile de familie dintre adulţi şi părinţii sau fraţii/surorile lor beneficiază de o protecţie mai redusă, cu excepţia cazului în care există dovezi privind elemente suplimentare de dependenţă, care depăşesc legăturile emoţionale normale [Benhebba împotriva Franţei, par. 36; Mokrani împotriva Franţei, par. 33; Onur împotriva Regatului Unit, par. 45; Slivenko împotriva Letoniei (MC), par. 97; A.H. Khan împotriva Regatului Unit, par. 32].

Or, nu în mod nelegal, ci în lumina acestei jurisprudenţe, care împreună cu dispoziţiile convenţionale formează un "bloc de convenţionalitate", obligatoriu pentru instanţele naţionale, instanţele de fond au analizat, ca un criteriu în acordarea despăgubirilor morale, efectivitatea legăturilor de familie existente între reclamanţi şi victimele accidentului.

Acesta este, de altfel, şi raţiunea adoptării unei astfel de reglementări în acest domeniu, legislaţie care permite rudelor unei persoane decedate în astfel de împrejurări să solicite obligarea asigurătorului de răspundere civilă la plata despăgubirilor morale.

În consecinţă, instanţa de recurs apreciază că hotărârea instanţei de apel îndeplineşte exigenţele impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte motivarea soluţiei adoptate în acordarea daunelor morale, astfel încât nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., iar în cauză, a fost realizată o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale circumscrise acestei materii, nefiind operant nici motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D., C., B., A. şi E. împotriva deciziei civile nr. 370/Ap din data de 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii D., C., B., A. şi E. împotriva deciziei civile nr. 370/Ap din data de 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2020.