Inadmissibility of declaratory property claims due to available realization action and bar by res judicata

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2020

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Miercurea Ciuc la data de 13.12.2016, reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii acţionarii fostei S.C. C. S.A. - societate dizolvată şi lichidată şi D., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună următoarele:

1. - constatarea inexistenţei dreptului de proprietate al S.C. C. S.A., precum şi a drepturilor de proprietate subsecvente ale pârâtului de rând 2 şi ale acţionarilor societăţii, asupra imobilelor terenuri aferente edificatelor proprietatea reclamantelor, situate în Miercurea Ciuc, str. x, respectiv str. x, jud. Harghita, astfel cum acestea au fost identificate în Certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000 şi seria x din 26.07.2001, emise în favoarea S.C. C. S.A.;

2. - ca efect al admiterii primului capăt de cerere, constatarea nulităţii absolute a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000 şi seria x din 26.07.2001, emise în favoarea S.C. C. S.A. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.03.2010 la B.N.P. E., încheiat între pârâţi.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1012/23 martie 2017, Judecătoria Miercurea Ciuc a dispus declinarea competenţei de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Harghita.

Prin încheierea din 31 mai 2017, Tribunalul Harghita s-a declarat competent sub aspectul soluţionării ambelor petite şi a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare formulată prin primul petit.

Prin precizarea de acţiune înregistrată la data de 9 august 2017, reclamantele au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Consiliului Judeţean Harghita, completând acţiunea prin formularea unui nou capăt de cerere, în sensul de a se constata existenţa dreptului de proprietate al acestuia cu privire la terenurile din litigiu - obiect al certificatelor de atestare pe care le-a emis în favoarea S.C. C. S.A.

Prin încheierea din 27 martie 2018, a fost anulată cererea modificatoare sub aspectul petitului suplimentar, întrucât a fost depusă după primul termen de judecată stabilit în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 675 din 9 mai 2018, Tribunalul Harghita, secţia I civilă a admis excepţia inadmisibilităţii în privinţa petitului 1 şi, în consecinţă, a respins ca inadmisibilă cererea în constatare ce formează obiectul petitului 1, iar în ceea ce priveşte petitul 2 din acţiune, instanţa de fond a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a dispus respingerea lui pe acest considerent, obligând reclamantele să plătească pârâţilor de rând 1, prin Cabinet Individual de Insolvenţă F., suma de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 101 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.A împotriva sentinţei civile nr. 675 din 9 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Harghita, secţia I civilă.

Au fost obligate apelantele, în solidar, la plata în favoarea intimatei S.C. C. S.A., prin lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvenţă F., a sumei de 4165 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş au declarat recurs reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.A., invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În susţinerea recursului formulat, recurentele au formulat următoarele critici:

- - Soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere, adoptată prin încheierea din 31 mai 2017 de către prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel este nelegală, respectiva excepţie neputând fi soluţionată, în opinia recurentelor, prin încheiere, ci doar prin sentinţă;

- În motivarea hotărârii, instanţa de apel nu a arătat considerentele pentru care soluţia instanţei de fond referitoare la excepţia inadmisibilităţii este legală, care este temeiul legal care permite instanţei de fond să soluţioneze o excepţie procesuală, de fond, absolută şi peremptorie, care ar trebui să pună capăt procesului fără cercetarea pe fond, prin încheiere, iar apoi să amâne judecarea cauzei;

- Motivarea instanţei de apel este contradictorie, instanţa reţinând că excepţia inadmisibilităţii a fost legal soluţionată prin încheiere şi apoi preluată în dispozitivul hotărârii, deşi este analizată o excepţie procesuală care nu necesita punerea în discuţie a fondului dreptului dedus judecăţii, astfel că în mod greşit s-a apreciat că reclamantelor nu le-a fost cauzată nicio vătămare;

- Hotărârea atacată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, cu referire la concluzia că acţiunea în constatare este inadmisibilă, motivat de faptul că reclamantele aveau deschisă calea acţiunii în realizare, instanţa de apel ignorând că acestea justifică un interes legitim, personal şi actual în formularea cererii în constatare, respectiv că recurentele nu au la îndemână o acţiune în realizare, cum este acţiunea în revendicare, prin cererea în anulare acestea neputând pretinde că au calitatea de titulari ai dreptului subiectiv care ar putea fi realizat şi nici nu pot cere obligarea pârâţilor la respectarea unui drept, acţiunea în anularea titlurilor pârâţilor nevând, prin urmare, natura unei acţiuni în realizare în ceea ce le priveşte;

- Soluţia de admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la petitul 2 din acţiunea introductivă şi soluţia curţii de apel de respingere a apelului cu privire la acest aspect fac incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentele au învederat că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu există identitate de cauză, ignorând faptul că nu a fost "statuat" niciodată de vreo instanţă de judecată (pentru că nici o instanţă de judecată nu a mai fost sesizată cu vreo astfel de cerere), că dreptul de proprietate al pârâtei S.C. C. nu a luat naştere în mod valabil şi, deci, nu există;

- Motivarea instanţei de apel în ceea ce priveşte critica vizând autoritatea de lucru judecat este contradictorie. În acest sens, recurentele au arătat că instanţa de fond a ţinut cont de puterea lucrului judecat ca prezumţie legală (şi nu de excepţia autorităţii de lucru judecat), caz în care ar fi avut obligaţia să analizeze cererea reclamantelor pe fond (şi să ţină cont de ceea ce au statuat instanţele anterioare cu puterea lucrului judecat) şi nu să o respingă pe excepţie, astfel cum a procedat. Or, instanţa de apel a adoptat o motivare contradictorie, constatând că este legală admiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat şi respingerea pe excepţie a cererii reclamantelor, deşi în motivarea apelului a reţinut că nu este vorba de autoritatea lucrului judecat, ci de prezumţia legală a puterii lucrului judecat.

5. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din19 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea recursului la data de 01 aprilie 2020.

Prin încheierea din data de 16.03.2020, pronunţată în Camera de consiliu, termenul de judecată stabilit pentru data de 01.04.2020 a fost preschimbat pentru data de 03.06.2020, având în vedere Hotărârea nr. 192/2020 a Consiliului Superior al Magistraturii şi Ordinul nr. 91/12.03.2020 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

6. Apărările formulate în cauză.

Intimaţii D. şi S.C. C. S.A., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă F. au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. În esenţă, intimaţii au arătat că nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate în recurs, recurentele nedovedind nicio vătămare prin modalitatea în care a fost soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii în constatare, iar decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, s-a susţinut că argumentele referitoare la interesul formulării cererii în constatare sunt străine pricinii, soluţia dată excepţiei autorităţii de lucru judecat fiind în concordanţă cu prevederile art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ.

Intimatul Judeţul Harghita, prin Consiliul Judeţean Harghita, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii recurate, susţinând că, în cauză, au fost corect aplicate prevederile art. 35 şi art. 248 din C. proc. civ., respectiv că nu poate fi ignorat faptul că, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, au fost deja pronunţate hotărâri irevocabile, prin care s-a statuat asupra legalităţii certificatelor de atestare a dreptului de proprietate ce constituie obiect al prezentei cereri, fiind respinsă cererea reclamantelor având ca obiect constatarea nulităţii acestora şi cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raţionamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat.

În referire criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere, critici care se impun a fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentele au susţinut, într-o primă teză, că, în mod eronat, instanţa de apel a respins critica din apel vizând modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere, prin încheierea de şedinţă din data de 31 mai 2017.

Astfel, în opinia recurentelor, excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere nu putea fi soluţionată printr-o încheiere de şedinţă ci, în măsura în care prima instanţă a înţeles să soluţioneze, prioritar, această excepţie şi nu să o unească cu fondul, trebuia să rămână în pronunţare cu privire la aceasta şi să dispună, prin sentinţă, asupra acesteia.

Critica este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte reţine că prevederile art. 248 alin. (1) - (4) din C. proc. civ., stabilesc regula potrivit cu care excepţiile procesuale se soluţionează cu prioritate, acestea putând fi unite cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar în situaţiile de excepţie prevăzute de această normă legală, respectiv atunci când dovezile necesare soluţionării excepţiei procesuale sunt aceleaşi cu probele necesar a fi administrate pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru soluţionarea fondului.

Din perspectiva textului de lege menţionat anterior, rezultă că nu se justifică unirea excepţiei cu fondul cauzei în cazul în care situaţia de fapt este clar determinată prin cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, inclusiv în ipoteza în care excepţia este admisă, însă instanţa rămâne în continuare învestită, potrivit art. 248 alin. (5) din C. proc. civ., actul de procedură prin care se soluţionează excepţia este încheierea.

Or, în speţă, deşi recurentele pretind că s-ar fi impus ca instanţa de fond să procedeze la soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii printr-o hotărâre, o atare susţinere ignoră nepermis atât cadrul procesual în care acestea au înţeles să învească instanţa de fond, caracterizat prin formularea a două capete de cerere, cât şi împrejurarea că, pe calea excepţiei procesuale invocate în privinţa primului capăt de cerere, au fost deduse spre analiza primei instanţe exclusiv aspecte ce vizau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune, relative la primul petit având ca obiect acţiunea în constatare, fără ca fondul dreptului dedus judecăţii prin această cerere să fie pus în discuţie.

În consecinţă, este corectă aprecierea instanţei de apel în sensul că cenzurarea admisibilităţii primului capăt de cerere formulat de reclamante, raportat la temeiul acestei cereri şi la prevederile art. 35 din C. proc. civ. a fost corect realizată de instanţa de fond prin încheierea de şedinţă din data de 31.05.2017.

Împrejurarea că, prin sus menţionata încheiere s-a stabilit un nou termen de judecată, relevă aplicarea corectă a art. 248 alin. (5) din C. proc. civ. în cauză, dat fiind că, deşi a fost admisă această excepţie, prima instanţa nu s-a dezînvestit decât în privinţa primului petit, continuând, însă, să fie legal sesizată cu analiza celui de-al doilea capăt de cerere.

De asemenea, întrucât raportat la prevederile art. 176 şi art. 175 din C. proc. civ., nulitatea care ar fi putut opera în speţă era una condiţionată, nefiind expres prevăzută de lege, este judicioasă aprecierea instanţei de apel în sensul că pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii sentinţei apelate, ca urmare a prelării în cuprinsul hotărârii apelate a soluţiei date excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere (dispusă prin încheierea din 31.05.2017) era necesar ca recurentele să justifice vătămarea procesuală care le-a fost produsă.

Or, în speţă, instanţa de apel a constatat, făcând o aplicare judicioasă a prevederilor art. 248 alin. (1) şi (5) din C. proc. civ., respectiv a art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., că apelantele nu au justificat o atare vătămare procesuală, care nu trebuie confundată cu interesul acestora de a invoca nulitatea actului de procedură.

Subsumat aceluiaşi aspect vizând modalitatea în care, în apel, a fost soluţionată critica reclamantelor vizând soluţia de respingere, ca inadmisibil, a primului capăt de cerere, recurentele au susţinut că instanţa de apel a realizat o aplicare eronată în cauză a prevederilor art. 35 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine în privinţa sus menţionatelor critici, că deşi recurentele au apreciat că argumentele invocate în sprijinul acestora, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul acestora se tinde la a se evidenţia o aplicare eronată, în speţă, a art. 35 din C. proc. civ., aşadar a unei norme de procedură.

Cum motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. are drept premisă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, făcând aplicarea art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analiza criticii cu acest obiect din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că recurentele pretind că, în speţă, ambele instanţe de fond au apreciat, în mod eronat, că nu sunt îndreptăţite să formuleze acţiunea în constatare, întrucât au deschisă calea acţiunii în realizare, invocând interesul acestora în promovarea cererii.

Critica nu poate fi validată.

Astfel, în aplicarea art. 35 din C. proc. civ., pentru exercitarea acţiunii în constatare este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii: partea să nu poată cere realizarea dreptului; să fie justificat un interes; respectiv, prin acţiune să nu se urmărească constatarea existenţei sau inexistenţei unei stări de fapt.

Trebuie menţionat, totodată, că aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că ele se impun a fi analizate de către instanţele învestite cu soluţionarea unei acţiuni în constatare în mod gradual.

În speţă, verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanţa de apel nu a analizat şi nici nu a constatat lipsa interesului reclamantelor în formularea primului capăt de cerere ci, raportându-se la prevederile art. 35 teza a II a din C. proc. civ., a verificat, prioritar, îndeplinirea cerinţei vizând caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, condiţie a cărei neîndeplinire, odată constatată, făcea inutilă analiza celorlalte cerinţe de admisibilitate impuse de art. 35 din C. proc. civ.

În consecinţă, se constată că argumentele recurentelor reclamante nu se grevează pe raţionamentul instanţei de apel care a determinat adoptarea soluţiei de respingere a criticii din apel ce viza modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere formulat de reclamante, ci reprezintă nemulţumiri ale acestora cu privire la o altă condiţie subsumată admisibilităţii cererii în constatare, anume cea a interesului în formularea acţiunii în constatare.

Înalta Curte constată, aşadar, că, prin aceste argumente, recurentele-reclamante nu dezvoltă critici care să tindă a demonstra nelegalitatea judecăţii care s-a finalizat, în apel, prin constatarea caracterului fondat al excepţiei inadmisibilităţii cererii în constatare, în lipsa îndeplinirii condiţiei subsidiarităţii; or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecinţă, numai în ipoteza îndeplinirii celorlalte condiţii de admisibilitate impuse de art. 35 din C. proc. civ. - premisă care nu este însă îndeplinită în cauză, aşa cum se va argumenta în analiza celorlalte critici care vizează aplicarea în cauză a acestei norme, s-ar fi putut pretinde în recurs, cenzurarea legalităţii deciziei civile recurate din perspectiva condiţiei interesului, condiţie distinctă de cea referitoare la caracterul subsidiar al acţiunii în constatare.

În referire la argumentele care vizează greşita apreciere a instanţei de apel în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantelor de a cere realizarea dreptului pe calea celui de-al doilea capăt de cerere:

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că este corect raţionamentul instanţei de apel care, plecând de la cerinţa instituită prin art. 35 din C. proc. civ., care instituie caracterul subsidiar al acţiunii în constatare, a reţinut că, de vreme ce reclamantele au învestit prima instanţă cu analiza unei cereri în realizarea aceluiaşi drept, formularea cererii în constatare tinde la a nega finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea regimului juridic al acţiunii în constatare, aceea ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept, restabilirea ordinii de drept să fie făcută, prioritar, pe calea acţiunii în realizare, înlăturându-se astfel incertitudinea din raporturile juridice civile.

Astfel, de vreme ce recurentele reclamante au justificat prezentul demers procesual susţinând că, în calitatea lor de proprietar asupra construcţiilor - spaţii comerciale amplasate pe o parte din terenurile dobândite de pârâta S.C. C. S.A. - conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000 şi seria x din 26.07.2001, terenuri înstrăinate ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.03.2010 la B.N.P. E., încheiat între pârâţi - urmăresc să dobândească, în viitor, dreptul de proprietate asupra terenurilor menţionate, în temeiul H.G. nr. 834/1991, o atare consecinţă juridică nu s-ar putea produce ca efect al admiterii acţiunii în constatare, prin care se solicită să se constate inexistenţa în patrimoniul pârâţilor a dreptului de proprietate, ci, prin desfiinţarea retroactivă a actelor juridice exhibate drept titluri de proprietate de către pârâţi, în privinţa cărora se invocă, prin cel de-al doilea capăt de cerere, nulitatea absolută, tinzându-se la lipsirea acestora de efecte juridice.

Nu poate fi validat argumentul recurentelor în sensul că, întrucât nu le-a fost recunoscută calitatea de proprietar asupra terenurilor în litigiu, acestea nu au la îndemână o acţiune în realizarea dreptului de proprietate, deoarece singurul mijloc procesual prin care ar putea tinde la realizarea dreptului urmărit ar fi acţiunea în revendicare imobiliară. O atare construcţie juridică ignoră nepermis faptul că, în speţă, recurentele reclamante nu au pretins deţinerea în patrimoniul acestora a unui drept de proprietate asupra terenurilor în litigiu, (situaţie în care acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi constituit, într-adevăr, un mijloc procesual prin care să tindă la realizarea acestui drept real, respectiv obligarea pârâţilor să respecte acest drept), ci interesul primordial al acestora se centrează pe dovedirea inexistenţei dreptului de proprietate al pârâţilor, principalul scop al acestora nefiind protecţia unui drept real, actual, deţinut de reclamante, ci stabilirea nelegalităţii procedurii prin care pârâtei S.C. C. S.A., i-a fost recunoscut acest drept, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 şi, pe cale de consecinţă, lipsirea de efecte a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea acesteia, în privinţa terenurilor menţionate în cererea introductivă şi a actului juridic subsecvent prin care dreptul real a fost înstrăinat, scop care poate fi obţinut prin acţiunea în anularea actelor juridice.

Contrar argumentelor din recurs, acţiunea în nulitatea unui act juridic este o acţiune în realizare deoarece prin constatarea nulităţii actului se produce în fapt o modificare a raporturilor juridice dintre părţi, acestea fiind puse într-o altă situaţie juridică decât aceea pe care o aveau înainte de anularea acestuia, iar nu o acţiune în constatare.

În consecinţă, instanţele au reţinut corect că cererea în constatare nu poate fi primită întrucât reclamantele au avut deschisă acţiunea în realizarea dreptului, ce constituie cel de-al doilea capăt de cerere formulat în cauză şi care a fost deja soluţionată prin decizia civilă nr. 602/R/17.10.2002 a Curţii de Apel Târgu Mureş - hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce priveşte dreptul solicitat a fi recunoscut în favoarea reclamantelor, aşa cum se va demonstra în analiza criticii ce vizează greşita soluţionare în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În ceea ce priveşte critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând faptul că instanţa de apel nu ar fi argumentat coerent raţionamentul pentru care a apreciat că soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii prin încheierea de şedinţă prin care s-a dispus amânarea cauzei şi nu prin sentinţă, nu a produs o vătămare a drepturilor acestora, şi nici nu a făcut trimitere la temeiul legal care permite instanţei de fond să soluţioneze o excepţie procesuală prin încheierea de şedinţă prin care s-a dispus amânarea judecăţii:

Critica este nefondată.

Astfel, învestită cu analiza acestei critici, instanţa de apel avea a răspunde dacă este incidentă sancţiunea nulităţii hotărârii apelate, sens în care avea a stabili dacă, potrivit art. 248 alin. (1), (4) şi (5) din C. proc. civ., excepţia procesuală a inadmisibilităţii primului capăt de cerere formulat de reclamante se impunea a fi unită cu fondul cauzei şi soluţionată prin sentinţa apelată, sau putea fi soluţionată printr-o încheiere premergătoare, respectiv dacă, preluarea în hotărârea apelată a soluţiei adoptate de prima instanţă în privinţa acestei excepţii prin încheierea de şedinţă din 31.05.2017, reprezenta sau nu un motiv de nulitate a hotărârii apelate, în raport de prevederile art. 175 - 176 din C. proc. civ.

Or, în speţă, s-a reţinut că împrejurarea că excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere a fost admisă iniţial printr-o încheiere şi reluată mai apoi prin dispozitivul sentinţei nu este de natură a justifica vătămarea apelantelor, fiind vorba de o excepţie procesuală care nu necesita punerea în discuţie a fondului dreptului dedus judecăţii.

Prin urmare, contrar susţinerilor din recurs, ipoteza privind motivarea contradictorie este contrazisă de conţinutul hotărârii recurate, raţionamentul expus de instanţa de apel fiind logic şi coerent, în acord cu normele legale incidente.

De asemenea, din conţinutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma cerinţelor impuse de art. 175, art. 248 şi art. 35 din C. proc. civ., fiind avute în vedere aspectele esenţiale pentru pronunţarea soluţiei.

Ca urmare, faţă de argumentele anterior prezentate, nu se poate reţine absenţa unei motivări care să susţină soluţia pronunţată şi nici o contradicţie între considerentele expuse în justificarea raţionamentului instanţei de control judiciar, situaţie care exclude incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În argumentarea recursului, recurentele au susţinut, totodată, omisiunea instanţei de apel de a motiva hotărârea recurată în privinţa posibilităţii acestora de a obţine protecţia dreptului pretins în cauză, pe calea unei acţiuni în realizare, critică care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând critica de nelegalitate în raport de conţinutul său concret, reţine caracterul nefondat al acesteia în condiţiile în care în considerentele deciziei atacate se regăseşte raţionamentul care a justificat soluţia de respingere a apelului formulat de reclamante. Parcurgerea acestor considerente relevă că, în esenţă, ca şi prima instanţă, curtea de apel a apreciat inadmisibilă cererea în constatare, întrucât reclamantele pot cere realizarea dreptului pe calea cererii formulate prin petitul doi al acţiunii, consecinţa inexistenţei unui drept de proprietate în patrimoniul pârâtelor cu privire la imobilele terenuri din litigiu putând fi obţinută prin efectul desfiinţării actelor juridice în privinţa cărora se invocă nulitatea absolută.

Nefondată este şi critica ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, critică care poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., urmând a fi analizată din această perspectivă, deoarece soluţia de respingere a pretenţiei reclamantelor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000 şi seria x din 26.07.2001, emise în favoarea S.C. C. S.A. şi respectiv, a contractuui de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.03.2010 la B.N.P. E., încheiat între pârâţi, nu este rezultatul aplicării normelor de drept substanţial în materia nulităţii actelor juridice, ci s-a întemeiat pe excepţia autorităţii de lucru judecat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că principiul autorităţii de lucru judecat asigură imutabilitatea statuărilor jurisdicţionale, stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenţei dreptului într-o societate democratică şi a dreptului la un proces echitabil, prin aceea că, o chestiune litigioasă, odată tranşată de către o instanţă nu mai poate fi readusă în faţa instanţei, iar soluţia pronunţată nu mai poate fi contrazisă printr-o hotărâre ulterioară a altei instanţe.

Principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Pornind de la argumentele subsumate acestei critici, care se limitează la a evidenţia lipsa identităţii de cauză între pricina de faţă şi cea soluţionată prin decizia civilă nr. 602/17.10.2002 a Curţii de Apel Târgu Mureş (aspect învederat şi în şedinţa publică din data de 03.06.2020 de către recurentele reclamante reprezentate de apărător), Înalta Curte reţine că noţiunea de cauză la care se referă textul art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. are în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin acţiune, fiind derivată din argumentul care susţine pretenţia şi nu se confundă cu scopul demersului judiciar, dar nici cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.

Aşadar, prin cauza cererii de chemare în judecată se înţelege fundamentul calificat juridic al cererii (act sau fapt juridic ori material pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acţiunii).

În speţă, reclamantele au invocat drept cauză a cererii lor în constatarea nulităţii actelor juridice reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000, seria x din 26.07.2001, emise în favoarea S.C. C. S.A. şi, respectiv, de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.03.2010 la B.N.P. E., calitatea acestora de proprietar asupra construcţiilor-spaţii comerciale amplasate pe o parte din terenurile dobândite de pârâta S.C. C. S.A. prin cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate în privinţa cărora se solicită a se constata nulitatea absolută, susţinând că dreptul de proprietate opus de S.C. C. S.A nu a fost dobândit în mod valabil, ci a intrat în patrimoniul acestei pârâte cu încălcarea principiilor forţei obligatorii şi irevocabilităţii actului juridic unilateral, reprezentat de procesul-verbal nr. x din 17 dec. 1998 al adunării generale extraordinare a asociaţilor societăţii pârâte (întrunită pentru adoptarea hotărârii de divizare) prin care s-a decis transmiterea dreptului de folosinţă asupra respectivelor terenuri către S.C. A. S.R.L. şi S.C. G. S.R.L., societăţi nou înfiinţate, urmând ca acestea să obţină titlul de proprietate în conformitate cu Legea nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991.

Deşi, în recurs, se pretinde că în acţiunea civilă soluţionată prin decizia civilă nr. 602/R/17.10.2002 pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, instanţele anterioare nu au soluţionat o cerere întemeiată pe principiile forţei obligatorii a actului juridic unilateral şi irevocabilitatii actului juridic unilateral de renunţare la drept emis de S.C. C. S.A., reprezentat de hotărârea din 17 decembrie 1998, a adunării generale extraordinare a asociaţilor societăţii pârâte, este corectă constatarea instanţei de apel în sensul că, atât în cererea de chemare în judecată anterioară, cât şi în cea prezentă, reclamantele s-au prevalat de efectele juridice produse de hotărârea consemnată în procesul-verbal nr. x/17.12.1998 al adunării generale extraordinare a asociaţilor S.C. C. S.A.

Astfel, autoritatea de lucru judecat priveşte nu numai dispozitivul hotărârii ci şi considerentele care explicitează şi determină limitele acestuia iar ceea ce prezintă relevanţă în determinarea identităţii de cauză este existenţa unei identităţi de fapte şi de reguli de drept aplicabile acestor fapte.

Or, în litigiul anterior, s-a statuat că "faptul divizării acestei societăţi comerciale cu răspundere limitată şi apoi al vânzării unora din activele comerciale - în procesul privatizării şi al accelerării privatizării, către terţi, nu modifică imperativele art. 1 şi 5 ale H.G. nr. 834/1991 ...deoarece regimul juridic al unor asemenea terenuri, modalitatea de dobândire a certificatului de atestare a dreptului de proprietate (proprietatea fiind anterior dobândită în virtutea Legii nr. 15/1990, dar neatestată) şi subiectul îndreptăţit la titlu - sunt stabilite de legi speciale de strictă interpretare şi aplicare - textele citate consacrând drepturi intransmisibile altor societăţi comerciale şi la care societatea îndreptăţită - S.C. C. S.A. nu putea renunţa prin hotărârea de divizare, asemenea decizie fiind nulă de drept, altfel spus - inaptă să producă consecinţe juridice".

Cum fundamentul autorităţii de lucru judecat este dat de existenţa dezbaterilor contradictorii, în condiţii de garanţii procesuale, asupra aspectelor litigioase şi de verificarea jurisdicţională, aptă să asigure imutabilitatea dezlegărilor instanţei prin efectul autorităţii de lucru judecat, iar în litigiul anterior a fost deja constatată nulitatea manifestării de voinţă a S.C. C. S.A. de a renunţa la dreptul de a dobândi, prin certificat de atestare a dreptului de proprietate, dreptul de proprietate asupra terenurilor menţionate în cererea de chemare în judecată, cu consecinţa că aceasta nu mai are aptitudinea de a produce efecte juridice, respectiv, s-a statuat că acest drept nu putea fi transmis altor societăţi comerciale (reclamantelor), o atare dezlegare jurisdicţională se opune cu autoritate de lucru judecat invocării în prezentul litigiu a principiilor forţei obligatorii şi irevocabilităţii aceluiaşi act juridic (aşadar a aptitudinii acestei hotărâri de a produce efecte juridice obligatorii), pentru a demonstra nelegalitatea aceloraşi certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Întrucât cauza acţiunii civile trebuie căutată în complexitatea de circumstanţe care au determinat voinţa părţii interesate de a reclama, este lipsit de relevanţă, din perspectiva verificării existenţei identităţii de cauză faptul că, în expunerea motivelor de fapt ale cererii prezente, reclamantele fac trimitere la înscrisul constatator al hotărârii ce exprimă manifestarea de voinţă a S.C. C. S.A., anterior menţionată, aşadar la un mijloc de probă, câtă vreme, în realitate, ansamblul argumentelor care au justificat prezentul demers procesual relevă indubitabil că acestea au înţeles să se prevaleze de actul juridic al cărui suport material este reprezentat de procesul-verbal menţionat, context în care au pretins recunoaşterea efectelor obligatorii ale acestuia.

Or, solicitând instanţelor învestite cu prezenta acţiune să reţină că procesul-verbal care consemnează hotărârea de divizare şi actul de renunţare evaluat în litigiul anterior, se bucură de forţa obligatorie specifică actului juridic unilateral şi generează efecte juridice în virtutea principiului irevocabilitatii actului juridic unilateral, reclamantele nu fac decât să pretindă o reevaluare a efectelor juridice ale actului consemnat în menţionatul proces-verbal, contrar celor deja tranşate irevocabil.

Prin urmare, Înalta Curte constată că este neîntemeiat argumentul recurentelor-reclamante în sensul că validitatea certificatelor din litigiu nu ar fi fost anterior verificată şi din perspectiva susţinerilor acestora cu privire la forţa obligatorie şi irevocabilitatea actului juridic unilateral de renunţare la drept din partea S.C. C. S.A., înserat în hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor din data de 17.12.1998.

Cum, prin prezenta acţiune, reclamantele nu invocă un nou temei al dreptului litigios, ci aceeaşi hotărâre a adunării generale a asociaţilor pârâtei din 17.12.1998, o atare solicitare nu ar putea fi încuviinţată decât reevaluând condiţiile impuse de lege pentru valabilitatea acesteia şi dând o altă interpretare dispoziţiilor legale aplicabile litigiului, de natură să o contrazică pe cea regăsită în decizia civilă nr. 602/2002 a Curţii de Apel Târgu Mureş, hotărâre judecătorească irevocabilă. Aşadar, se tinde, ca valorificându-se aceeaşi cauză juridică, să se readucă spre analiză aceeaşi pretenţie.

În circumstanţele date, s-a apreciat în mod corect de către instanţa de apel că se opun prezentului demers al reclamantelor dispoziţiile art. 430 din C. proc. civ. şi autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 602/2002 a Curţii de apel Târgu Mureş.

Argumentul recurentelor potrivit cu care prin hotărârea anterioară nu s-a constatat că dreptul de proprietate al S.C. C. S.A. nu a luat naştere în mod valabil şi, deci, acest drept nu există, respectiv că această constatare nu a mai fost realizată, de vreme ce nicio altă instanţă nu a mai fost sesizată cu o astfel de cerere, nu este de natură să înlăture justeţea argumentelor care au justificat soluţia adoptată prin decizia civilă recurată, în speţă, autoritatea de lucru judecat nefiind reţinută în privinţa ambelor capete de cerere, ci raportat la acţiunea în realizare formulată în cauză, singurul instrument juridic avut de acestea la îndemână pentru a obţine protecţia dreptului pretins.

Or, recurentelor nu le este permis ca, prin formularea, ca prim petit, a unei cereri inadmisibile şi reiterarea aceloraşi pretenţii, fundamentate pe aceeaşi cauză juridică, deja tranşate jurisdicţional, pe calea celui de-al doilea capăt de cerere, să pretindă ignorarea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect, cu aceeaşi cauză, după cum ceea ce este relevant în determinarea efectului pozitiv al lucrului judecat este stabilirea res judicata, cu consecinţa că, hotărârile anterioare prin s-a statuat în sensul valabilităţii actelor juridice de care se prevalează pârâţii drept titlu de proprietate, se bucură de prezumţia absolută că exprimă adevărul judiciar, astfel că nu mai pot fi contrazise.

Vor fi înlăturate şi argumentele vizând motivarea contradictorie a instanţei de apel raportat la faptul că prima instanţă ar fi reţinut puterea lucrului judecat ca prezumţie legală şi nu excepţia autorităţii de lucru judecat, acestea fiind formulate formal, neavând suport în considerentele deciziei civile recurate, care s-au raportat, în mod judicios la prevederile art. 430 şi 431 din C. proc. civ., norme care reglementând autoritatea de lucru judecat stabilesc că aceasta cunoaşte două manifestări procesuale - excepţia şi prezumţia - astfel că, atunci când se face trimitere la autoritatea de lucru judecat, nu se poate reţine că se are în vedere doar excepţia autorităţii de lucru judecat, ci această trimitere desemnează inclusiv prezumţia - puterea de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 101/A din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantele care se află în culpă procesuală, vor fi obligate la plata sumei de 2975 RON către intimatul-pârât D. cu reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, achitat conform chitanţei nr. x/18.06.2020 şi la plata sumei de 2975 RON, către intimata-pârâtă S.C. C. S.A., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă F., reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, achitat conform ordinului de plată din 18.06.2020, depus în extras la dosarul de recurs coroborat cu factura fiscală nr. x/14.06.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 101/A din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată şi către intimata-pârâtă S.C. C. S.A., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvenţă F., a sumei de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2020.