Validity of co-owner's sale of indivisible property under resolutory condition framework versus nullity

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Giurgiu la data de 26 septembrie 2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/7 mai 1990, de fostul Notariat de Stat Giurgiu.

În drept, au fost indicate prevederile art. 679, 681 - 684 din C. civ. de la 1864, dispoziţiile art. 1650, art. 1246 şi art. 1179 din acelaşi act normativ, Legea asupra impozitului progresiv pe succesiuni din 28 iunie 1921 şi Legea nr. 319/1944.

Pârâţii B. şi C. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

La data de 31 martie 2012, pârâtul C. a decedat, iar, la data de 22 februarie 2017, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a pârâtelor D. şi E..

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2193/02 mai 2017, Judecătoria Giurgiu a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de reclamant, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Giurgiu.

Prin decizia civilă nr. 83/25 aprilie 2018, Tribunalul Giurgiu, secţia civilă a admis cererea de chemare în judecată, a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 07 mai 1990, de fostul Notariat de Stat Giurgiu, şi a dispus restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestuia.

3. Apelul declarat şi hotărârea pronunţată în cauză:

Împotriva sentinţei civile nr. 83/25 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, secţia civilă, au formulat apel pârâtele B., D. şi E., prin care au solicitat admiterea căii de atac, iar, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, şi obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au invocat dispoziţiile art. 466 C. proc. civ.

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat de apelantele-pârâte, ca nefondat.

Prin decizia nr. 326A/11 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 83 din 25 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Giurgiu, şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

4. Recursul declarat în cauză:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului formulat de pârâte, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a hotărârii instanţei de fond.

În drept, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii din perspectiva faptului că instanţa a reţinut calitatea de unică moştenitoare a soţiei supravieţuitoare F., cu consecinţa excluderii copiilor minori de la moştenirea tatălui lor.

De asemenea, a apreciat ca hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei având în vedere reţinerea incidenţei dispoziţiilor speciale în materia succesorală, cuprinse în Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepţionale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război şi în Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, dispoziţii legale care nu se regăsesc în sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, în încheierea de îndreptate eroare materială şi nici în contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat.

În continuare, recurentul-reclamant a solicitat să se aibă în vedere faptul că aceste dispoziţii legale nu au fost invocate în faţa instanţei de fond, şi, de asemenea, nu au fost aduse probe din care să rezulte că autorul G. a decedat pe front, astfel cum a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 1111/15 noiembrie 1957, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Olteniţa, în sensul că a interpretat în mod eronat, în raport de dispoziţii legale care nu erau aplicabile în cauză şi care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii (respectiv Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepţionale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război şi Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor), calitatea şi titulatura autoarei F. - soţie a moştenitorului decedat şi tutore al copiilor minori H. şi I., ca fiind unica moştenitoare, copiii fiind excluşi de la moştenirea tatălui lor, ceea ce echivalează cu modificarea sentinţei civile nr. 1111/15 noiembrie 1957, sus-menţionată, modificare care ar fi putut avea loc doar prin promovarea căilor extraordinare de atac.

În opinia recurentului-reclamant, în mod legal Tribunalul Giurgiu, respectând autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti definitive, în concordanţă cu sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, astfel cum a fost completată de Judecătoria Olteniţa, prin încheierea din 26 martie 2018 (care face parte integrantă din hotărârea din 1957), a reţinut că aceasta nu îi conferă calitatea de unică moştenitoare autoarei J. şi nu îi exclude pe copiii minori de la moştenirea tatălui lor.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prin raportare la reţinerea incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 609/1941 şi ale Legii nr. 319/1944, în contextul în care aceste dispoziţiile legale nu sunt incidente în cauză şi nu se regăsesc în sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului Olteniţa, în încheierea de îndreptare eroare materială sau în contractul de vânzare a cărui anulare s-a solicitat.

Totodată, a învederat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1294, art. 480, art. 640, art. 1310, art. 475 şi art. 966 C. civ., dispoziţii legale reţinute în mod corect de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii.

5. Apărările formulate în cauză:

La data de 11 iunie 2019, intimatele-pârâte B. şi D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Încheierea de admitere în principiu:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor; prin încheierea din 1 aprilie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 326 A din data de 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a stabilite termen de judecată în şedinţă publică, la data de 3 iunie 2020, cu citarea părţilor.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed:

Conform situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond, contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a solicitat a fost încheiat în anul 1990 între vânzătoarea J. (mama reclamantului şi a pârâtei B.) şi cumpărătoarea B., căsătorită cu C., având ca obiect casa de locuit şi terenul în suprafaţă de 8661 mp, amplasate în comuna Hotarele, judeţul Giurgiu, în cuprinsul actului făcându-se menţiunea că "imobilul înstrăinat a fost dobândit de vânzătoare prin moştenire de la defunctul soţ G. şi prin edificarea construcţiei în anul 1958, aşa cum a revenit, în întregime, vânzătoarei în baza sentinţei civile nr. 1111/1957, pronunţată de Tribunalul Olteniţa."

Prima instanţă a reţinut că, potrivit sentinţei civile nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunţată de Judecătoria Olteniţa, la 26 martie 2018, de pe urma defunctului G., decedat în anul 1944, au rămas, ca moştenitori legali, minorii Ion şi Maria, având ca tutore pe F., iar ca avere locul de casă cu suprafaţa de 8660 mp amplasat în comuna Hotarele, casă de locuit, teren arabil, anexe şi bunuri mobile.

Prin urmare, tribunalul a admis cererea de chemare în judecată, constatând nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 07 mai 1990, de fostul Notariat de Stat Giurgiu, pornind de la premisa că vânzătoarea nu avea calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra bunului înstrăinat.

Instanţa de apel, investită prin apelul declarat de pârâte, a apreciat că interpretarea făcută de tribunal cu privire la lipsa calităţii de proprietar a vânzătoarei nu este legală, având în vedere sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea pronunţată de Judecătoria Olteniţa la data de 26 martie 2018, în dosarul nr. x/2018, care are regimul juridic al unei hotărâri definitive şi irevocabile şi din care rezultă că vânzătoarea J. a stat în procesul din 1957 în calitate de soţie a moştenitorului G. şi tutore al minorilor H. şi I..

Aşadar, pe baza menţiunilor cuprinse în încheierea din 26 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Olteniţa în dosarul nr. x/2018, curtea de apel a reţinut că, în procesul de partaj succesoral care a făcut obiectul dosarului nr. x/1957 (soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1111/15 noiembrie 1957, pronunţată de fostul Tribunalul al Raionului Olteniţa), obiectul material al prezentului litigiu a fost atribuit vânzătoarei F. în dublă calitate (pe de o parte, soţie a lui K. şi, pe de altă parte, tutore al copiilor minori), iar nu doar în calitate de tutore al minorilor.

În argumentarea acestei concluzii, instanţa de apel a arătat că, pe lângă faptul că această dublă calitate în care J. a figurat în litigiul de partaj soluţionat în 1957 a fost statuată în mod clar în anul 2018, prin îndreptarea erorii materiale (dar nu în sensul înlăturării calităţii de soţie supravieţuitoare cu vocaţie la moştenitoare a vânzătoarei J., ci în sensul statuării şi a calităţii acesteia de tutore al minorilor), nemaiputând fi contrazisă juridic în prezentul litigiu, conform dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., această statuare corespunde şi reglementărilor legale în vigoare la data deschiderii succesiunii lui K. (1944) în ceea ce priveşte drepturilor succesorale ale soţului supravieţuitor.

Pornind de la un aspect pe care l-a considerat a nu fi fost contestat de părţi, respectiv acela că autorul comun K. a decedat pe front în 1944, instanţa de apel a făcut analiza dispoziţiilor pe care le-a considerat relevante în materia dreptului succesoral al soţului supravieţuitor, cu referire la dispoziţiile art. 652, art. 676 şi art. 679 din C. civ. de la 1864, Legea nr. 319/10 iunie 1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor şi Legea nr. 609/1941 pentru adoptarea unor măsuri excepţionale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război (care la art. 12 conţinea dispoziţii privitoare la dreptul de moştenire al văduvelor de război).

În continuare, reţinând că vânzătoarea J. era proprietara construcţiei edificate în 1958 (ulterior deschiderii sucesiunii defunctului G.) şi deţinea o cotă-parte de 1/3 din terenul aflat în litigiu, instanţa de apel a constatat că situaţia din speţă se circumscrie vânzării lucrului altuia de către unul dintre coindivizari.

Prin raportare la dispoziţiile legale incidente din perspectiva aplicării legii în timp, curtea de apel a reţinut că sancţiunea acestei operaţiuni nu constă în anularea actului juridic astfel încheiat, ci acesta este supus condiţiei rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă cu ocazia partajului, în lotul altui proprietar.

S-a arătat că, în ipoteza atribuirii bunului, în cadrul procesului de partaj, vânzătorului, contractul rămâne valabil, dreptul cumpărătorului consolidându-se ca efect al caracterului declarativ (care se produce cu efect retroactiv) al partajului, consacrat de art. 786 din C. civ. de la 1864.

A conchis curtea de apel că vânzarea bunului aflat în indiviziune de către un singur coindivizar nu este lovită de nulitate, ci este supusă condiţiei rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă, cu ocazia partajului, în lotul altui coproprietar.

În raport de aceste considerente ale curţii de apel, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate în recurs.

În acest sens, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant a susţinut în mod eronat că instanţa de apel ar fi reţinut calitatea de unică moştenitoare a soţiei supravieţuitoare J., cu consecinţa excluderii copiilor minori de la moştenirea tatălui lor.

În realitate, aşa cum rezultă din considerentele expuse, spre deosebire de tribunal, care a apreciat că vânzătoarea J. nu avea calitate de proprietar asupra imobilului înstrăinat, aceasta fiind doar reprezentantul legal al copiilor minori, instanţa de apel a reţinut că vânzătoarea avea calitatea de coproprietar în cotă de 1/3 asupra terenului (dobândit prin moştenire în calitate de soţie supravieţuitoare - văduvă de război) şi de proprietar al construcţiei edificate pe acest teren în anul 1958.

Împrejurarea că, pe fond, cererea de chemare în judecată a fost respinsă de curtea de apel nu are semnificaţia recunoaşterii de către această instanţă, soţiei supravieţuitoare a defunctului G., a calităţii de unic moştenitor al acestuia.

Aşa cum rezultă cu evidenţă din considerentele curţii de apel, calitatea celor doi copii minori ai defunctului, de moştenitori ai acestuia, nu a fost negată de instanţa de apel, disputa judiciară purtând, în realitate asupra calităţii de moştenitor a soţiei supravieţuitoare.

Respingerea cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de un singur coproprietar, prin care terenul aflat în proprietate comună a fost înstrăinat, nu are semnificaţia negării calităţii recurentului-reclamant de moştenitor al tatălui său.

Însă, fiind vorba despre o vânzare a lucrului altuia, sancţiunea nu este anularea actului juridic ci, aşa cum a arătat şi instanţa de apel, vânzarea este supusă condiţiei rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă, cu ocazia partajului, în lotul altui coproprietar.

Prin urmare nu se poate reţine că, sub acest aspect, sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în considerarea existenţei unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei recurate.

De asemenea, nu pot fi primite criticile formulate în dezvoltarea aceluiaşi motiv de recurs, prin care recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei având în vedere că dispoziţiile speciale în materia succesorală, cuprinse în Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepţionale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război şi în Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, au fost reţinute ca fiind incidente în speţă deşi nu se regăsesc în sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, în încheierea de îndreptate eroare materială sau în contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat şi nici nu au fost invocate în faţa instanţei de fond.

Astfel, Înalta Curte reţine că, în circumstanţele concrete ale speţei, în care motivul determinant al cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare a fost acela al lipsei calităţii de proprietar a vânzătoarei, derivată din lipsa calităţii de moştenitoare a soţului decedat la data de 5 mai 1944, considerentele cuprinse în decizia recurată, care vizează examinarea dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 609/1941 privind măsurile excepţionale aplicabile în timpul cât armata se afla în stare de război şi în Legea nr. 319/1944 privind dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, nu pot fi considerate străine de natura pricinii.

Împrejurarea că aceste dispoziţii nu sunt menţionate în sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, în încheierea de îndreptate eroare materială sau în contractul de vânzare - cumpărare a cărui anulare s-a solicitat nu înseamnă că acestea nu pot fi incidente în speţă.

În acest sens, este de menţionat că legătura unei situaţii juridice cu ipoteza normei care o reglementează nu este condiţionată de inserarea acesteia în anumite acte procedurale, instanţa de judecată având competenţa de a examina prevederile legale pe care le apreciază a fi incidente cauzei, cu respectarea limitelor învestirii sale.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind însă obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

În plus, învestirea instanţei nu trebuie raportată numai la cererile şi susţinerile reclamantului, ci şi la cererile şi apărările formulate de pârâte.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale evocate au legătură cu cauza, iar instanţa de apel a respectat limitele învestirii, având în vedere criticile formulate în apel, prin care au fost invocate prevederile art. 12 din Legea nr. 609/1941, precum şi dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.,

În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 319/1944, Înalta Curte reţine că acestea au fost deduse judecăţii, în ansamblul său, prin chiar cererea de chemare în judecată.

Examinând, în continuare, criticile prin care recurentul-reclamant a susţinut că nu au fost administrate probe din care să rezulte că autorul G. a decedat pe front, astfel cum a reţinut instanţa de apel, Înalta Curte reţine că, potrivit menţiunilor cuprinse în încheierea de dezbateri din data de 18 februarie 2019, care fac dovadă deplină în condiţiile art. 270 C. proc. civ., coroborate cu art. 269 alin. (2) din acelaşi act normativ, fiind interpelat de curtea de apel cu privire la decesul autorului său, intimatul-reclamant A. a declarat că tatăl său a participat la război şi a murit pe front.

Or, această recunoaştere are, în sensul art. 348 şi 349 alin. (1) C. proc. civ., valoarea unei mărturisiri judiciare, care face dovada deplină împotriva celui care a făcut-o.

În consecinţă, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Cu referire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat de care se bucură sentinţa civilă nr. 1111/15 noiembrie 1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, în sensul că a interpretat în mod eronat, în raport de dispoziţii legale care nu erau aplicabile în cauză şi care nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii (respectiv Legea nr. 609/1941 şi Legea nr. 319/1944), calitatea şi titulatura autoarei J. - soţie a moştenitorului decedat şi tutore al copiilor minori H. şi I., ca fiind unica moştenitoare, cu consecinţa excluderii copiiilor de la moştenirea tatălui lor, ceea ce ar echivala cu modificarea nelegală a sentinţei civile nr. 1111/15 noiembrie 1957, Înalta Curte reţine că nu pot fi primite.

Aşa cum s-a arătat cu prilejul examinării primului motiv de recurs, calitatea recurentului-reclamant de moştenitor al tatălui său a fost recunoscută de ambele instanţe de fond.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, recunoaşterea dublei calităţi a autoarei J., de soţie supravieţuitoare şi de tutore al copiilor minori a fost făcută de instanţa de apel tocmai în considerarea dezlegărilor cuprinse în hotărârea judecătorească evocată; dar, recunoaşterea acestei duble calităţi i-a conferit acesteia calitate de moştenitor, nu de unic moştenitor, cum în mod greşit a susţinut recurentul-reclamant.

Calitatea de tutore al minorilor nu conferea autoarei J. un drept propriu asupra cotelor-părţi din moştenire recunoscute minorilor, în calitate de descendenţi.

Pe de altă parte, conform statuărilor cuprinse în sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, astfel cum a fost îndreptată de Judecătoria Olteniţa, prin încheierea din 26 martie 2018, nu se poate aprecia că sentinţa pronunţată de Tribunalul Giurgiu, prin care s-a reţinut că autoarea J. nu justifica un drept propriu la moştenirea soţului predecedat, ar respecta în realitate autoritatea de lucru judecat de care se bucură hotărârea judecătorească mai sus menţionată.

Cu referire la criticile întemeiate în drept pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prin raportare la reţinerea incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 609/1941 şi ale Legii nr. 319/1944, respectiv că au fost încălcate dispoziţiile art. 1294, art. 480, art. 640, art. 1310, art. 475 şi art. 966 C. civ., prevederi care ar fi fost reţinute în mod corect de prima instanţă la pronunţarea hotărârii, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Înalta Curte constată că prima teză a criticii a fost susţinută din perspectiva faptului că dispoziţiile Legii nr. 609/1941 şi ale Legii nr. 319/1944 nu se regăsesc în sentinţa civilă nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, în încheierea de îndreptare eroare materială sau în contractul de vânzare a cărui anulare s-a solicitat.

Această critică a fost analizată cu prilejul examinării motivelor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Având în vedere că nu au fost dezvoltate motive de recurs prin care să fie combătut raţionamentul instanţei de apel cu privire la aplicarea în speţă a normelor legale evocate, criticile fiind susţinute doar din perspectiva nemenţionării lor în înscrisurile la care recurentul-reclamant a făcut referire, Înalta Curte constată că nu se impun considerente suplimentare sub acest aspect, cu atât mai mult cu cât, sub aspectul examinat, considerentele curţii de apel nu au fost elaborate în aplicarea directă a normelor care conferă calitate de moştenitor soţiei supravieţuitoare, ci în explicitarea conţinutului sentinţei civile nr. 1111/1957, pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului Olteniţa, astfel cum a fost rectificată, care a recunoscut acest drept autoarei J..

De asemenea, nu se impun considerente suplimentare cu referire la dispoziţiile art. 1294, art. 480, art. 640, art. 1310, art. 475 şi art. 966 C. civ., pe care recurentul-reclamant le-a enunţat, fără să dezvolte în concret aspecte de nelegalitate.

Pentru toate aceste considerente, constatând că motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 Cod procedură, invocate de recurentul-reclamant, nu sunt incidente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 3532 RON, pentru care recurentul-reclamant a beneficiat de scutire, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 326A din 11 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cheltuielile de judecată constând în taxa judiciară de timbru în cuantum de 3532 RON rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2020.