Damages for loss of use of abnormally expropriated property: prohibition of common law claims under special restitution legislation and statute of limitations

Şedinţa publică din data de 03 iunie 2020

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la data de 15.05.2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului (teren şi construcţie) situat în Voluntari, judeţ Ilfov, pentru perioada de la 12.09.1998 până în prezent.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că imobilul compus din teren în suprafaţă de 10.000 mp şi construcţie, situat în Voluntari, judeţ Ilfov, a aparţinut autorilor săi, B. şi C., fiind dobândit de la numitul D., în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la 24.05.1946 de Tribunalul Ilfov, secţia Notariat.

În anul 1948, acest imobil a fost preluat de către Statul Român în mod abuziv. Reclamantul a precizat că, începând cu anul 1990, a solicitat restituirea imobilului, prin iniţierea unor demersuri pe cale administrativă, iar prima acţiune în revendicarea acestuia, întemeiată pe dreptul comun a fost introdusă la data de 17.12.1998.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul a formulat, în baza acestui act normativ, notificările nr. x/24.07.2001 către Consiliul Judeţean Ilfov şi nr. 517/12.09.2001 către S.R.I., care era deţinătorul imobilului.

Notificarea adresată S.R.I. a fost soluţionată prin Decizia nr. 26/13.10.2003, în sensul respingerii solicitării de restituire a imobilului, soluţie împotriva căruia reclamantul a formulat acţiune în justiţie.

Acţiunea a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1210/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii în parte a cererii şi obligării S.R.I. la emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent, măsura fiind dispusă din cauza configuraţiei actuale a imobilul notificat, rezultată în urma lucrărilor de amenajare executate de către pârâtă, pentru care însă aceasta nu a putut prezenta autorizaţii de construire sau documente justificative.

Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 998, art. 999 din C. civ., iar la data de 15.06.2012, reclamantul a depus la dosar, o cerere completatoare a acţiunii, prin care a indicat drept temei juridic care fundamentează cererea sa de despăgubire, Legea 10/2001.

2. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual.

Prin sentinţa civilă nr. 2029/06.12.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia netimbrării şi a anulat cererea ca netimbrată, reţinând că reclamantul nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul stabilit după admiterea în parte a cererii de ajutor public judiciar, de 75.370,33 RON.

Prin decizia civilă nr. 424A/14.10.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând, în esenţă, că, deşi iniţial cererea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480, art. 998, art. 999 din C. civ., la data de 15.06.2012, anterior primului termen de judecată acordat în cauză (deci înaintea primei zile de înfăţişare în sensul art. 134 C. proc. civ.), reclamantul a depus la dosar, concomitent cu cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru, o cerere completatoare a acţiunii, indicând şi un alt temei juridic care fundamentează cererea sa de despăgubire, respectiv Legea 10/2001.

Instanţa de apel a constatat că, pricina a fost însă soluţionată exclusiv în considerarea temeiului juridic indicat iniţial, cu ignorarea dispoziţiilor normative invocate în cuprinsul cererii completatoare, reiterate în motivele de apel ca şi temei juridic al acţiunii, omisiune care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 517/19.02.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I Civilă, recursul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 424A/14.10.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a fost respins, ca nefondat.

3. Hotărârile pronunţate în rejudecare.

Prin sentinţa civilă nr. 442/05.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 12.09.1998 -14.05.2009, acţiunea fiind admisă în parte, în sensul obligării pârâţilor, în solidar, la plata către reclamant a despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 15.05.2009 - 16.02.2017, în cuantum de 727.215 euro, şi în continuare, până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013.

Totodată, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON, reprezentând onorariu de expert.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a învestit instanţa cu o cerere în despăgubiri derivate din lipsirea sa de prerogativele ce asigură exerciţiului deplin al dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie situat în comuna Voluntari, str. x, jud. Ilfov, preluat abuziv de către pârâtul Statul Român şi deţinut fără titlu valabil, deci nelegitim, de către pârâtul SRI, începând cu data intentării primei acţiuni în revendicare (12.09.1998) şi până în prezent (mai exact, până la data încasării efective a echivalentului proprietăţii pe care o ocupă pârâtul SRI - potrivit explicaţiilor din notele scrise de la fila x vol. I).

Aşa cum se afirmă în cererea de chemare în judecată, prima acţiune în revendicarea bunului imobil a fost intentată în contra statului la data de 12.09.1998. Demersurile de redobândire a bunului s-au desfăşurat şi prin formularea notificărilor cu nr. x/24.07.2001 (adresată Consiliului Judeţean Ilfov) şi nr. y/12.09.2001 (adresată SRI, deţinătorul imobilului), în baza Legii nr. 10/2001 şi, întrucât prin Decizia cu nr. 26/13.10.2003, SRI a respins solicitarea de restituire în natură a imobilului, reclamantul a contestat în instanţă soluţia unităţii deţinătoare, iar prin sentinţa civilă nr. 1210/4.07.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă (în al doilea ciclu procesual), definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti cu nr. 461/1.07.2010 şi irevocabilă prin decizia ÎCCJ cu nr. 798/3.02.2011, a fost obligată această entitate la emiterea unei dispoziţii de restituire în echivalent a imobilului solicitat, instanţele reţinând că dreptul reclamantului la măsuri reparatorii a fost dovedit, însă imobilul nu mai poate fi restituit în natură.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul SRI s-a reţinut, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 coroborate cu art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ că, întrucât textul evocat operează cu două momente - unul subiectiv (când reclamantul a cunoscut), intern, dificil de probat, iar altul obiectiv (când, după împrejurări normale, ale unui bun proprietar, a putut să cunoască), iar probele nu pot contura o concluzie fermă în direcţia momentului subiectiv, se impune a se lua în considerare momentul obiectiv, reprezentat de data la care, cel mai târziu, se poate prezuma că reclamantul era în măsură să îşi reprezinte paguba şi pe cel ce răspunde de ea.

Tribunalul a constatat că paguba a putut fi cunoscută de către reclamant imediat după anul 1990, când a început demersurile pentru redobândirea proprietăţii, respectiv că acesta l-a putut cunoaşte pe cel ce avea obligaţia de a răspunde pentru pagubă, adică pârâţii din acţiunea de faţă, cel mai târziu la data intentării primei acţiuni în revendicare, la 12.09.1998.

Prin urmare, la momentul intentării acţiunii în revendicare, reclamantul avea posibilitatea să formuleze şi cererea în despăgubire, nemaiexistând nici un impediment de natura forţei majore, caz de suspendare reglementat de art. 13 din Decretul nr. 167/1958, nefiind nici obligatoriu ca reclamantul să aştepte rezultatul procesului pentru definitivarea situaţiei dreptului pretins, adică pentru a şti dacă deţine sau nu dreptul pe care se întemeiase cererea sa în revendicare şi care îi dădea şi dreptul la despăgubire, de vreme ce, la momentul intentării acţiunii în revendicare bazată pe comparaţia titlurilor, şi-a putut forma convingerea că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu şi în detenţia pârâtului SRI, incertitudinea dreptului de proprietate neputând amâna începutul prescripţiei privind dreptul la despăgubire, drept derivat tot din atributele dreptului de proprietate, potrivit propriei construcţii juridice a reclamantului.

De asemenea, s-a apreciat că nu s-ar putea considera că, la data intentării acţiunii în revendicare, prescripţia nu a început să curgă şi a operat o cauză de întrerupere în înţelesul art. 16 din acelaşi act normativ, căci ambele elemente ce condiţionau momentul acţiunii erau cunoscute, sau, după împrejurări, trebuiau a fi cunoscute reclamantului (paguba şi autorul responsabil al acesteia), fiind fără relevanţă intentarea acţiunii ulterioare pentru anularea primei decizii de respingere a notificării, căci ele au avut o cauză ulterioară anului 1998.

În condiţiile arătate, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a constatat a fi întemeiată pentru perioada anterioară ultimilor trei ani înainte de introducerea acţiunii, respectiv pentru perioada 12.09.1998-14.05.2009, cu consecinţa respingerii acţiunii pentru această perioadă, pentru prescrierea dreptului material la acţiune.

În analiza fondului dreptului, s-a avut în vedere că imobilul în legătură cu care se solicită despăgubiri a fost identificat potrivit raportului de expertiză topo întocmit de către expertul E. în dosarul Tribunalului Bucureşti nr. x/2007, construcţia notificată fiind evaluată şi în dosarul mai sus menţionat, de către expert F. care a stabilit valoarea lipsei de folosinţă a imobilului ca fiind de 179.054 euro (756.298 RON) în varianta de la 15.05.2009-01.03.2011, de 727.215 euro (3.178.936 RON) în varianta 15.05.2009-la zi (16.02.2017), iar în varianta de la 12.09.1998 la zi (16.02.2017), de 1.351.059 euro şi 99.984 USD (5.656.176 RON).

Tribunalul a avut, de asemenea, în vedere, că acţiunea în despăgubire a fost intentată în anul 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, la acel moment fiind în vigoare Legea nr. 247/2005 care reglementa, în Titlul VII, regimul despăgubirilor pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, reţinând că acest aspect este relevant întrucât, deşi în speţă, nu se solicită despăgubiri ce reprezintă însăşi contravaloarea bunului imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură (despăgubire care, actualmente, intră sub regimul instituit de Legea nr. 165/2013), aceste despăgubiri rămân totuşi în strânsă legătură cu despăgubirea pentru o privare de proprietate - în forma lipsirii de atributele dreptului (folosinţa bunului şi dreptul de a culege fructele).

Dat fiind că, în explicaţiile sale asupra naturii despăgubirii, reclamantul a precizat că solicită ca despăgubirea să-i fie acordată până la momentul la care va încasa echivalentul proprietăţii sale, ocupată de pârâtul SRI, tribunalul a reţinut şi că natura şi cauza despăgubirii solicitate se regăsesc şi în întârzierea în valorificarea despăgubirii recunoscute reclamantului prin efectul titlului său executoriu.

În consecinţă, prejudiciul constând în lipsirea de folosinţa bunului proprietatea sa, ca atribut al dreptului recunoscut, a fost apreciat ca fiind dovedit, respectiv că el rezultă din faptul privării de proprietate până la momentul când reclamantul va intra efectiv în posesia despăgubirii ca echivalent al bunului (independent de valoarea ei, aceasta urmând a-i fi stabilită şi acordată în procedura Legii nr. 165/2013).

În privinţa legăturii de cauzalitate dintre faptele pârâţilor şi prejudiciu tribunalul a reţinut că rezultă ex rem, din cele deja expuse. Prin urmare, prejudiciul nefiind acoperit (acordarea reparaţiei băneşti ce reprezintă echivalentul bunului nu a avut încă loc şi nici nu substituie ori acoperă şi lipsa de folosinţă) elementele răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., sunt îndeplinite în persoana pârâţilor, care au a răspunde în solidar faţă de victima prejudiciului, în limita sumei ce va fi stabilită de instanţă, de vreme ce nu s-ar putea delimita net şi cuantifica fiecare dintre cele două răspunderi.

S-a arătat şi că, deşi în acţiune nu se pune în discuţie problema restituirii bunului, ci a fructelor acestuia, care, potrivit art. 483 C. civ., se cuvin proprietarului, trebuie avut în vedere faptul că, în accepţiunea dată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului conceptului de despăgubire, atunci când restituirea în natură (prevalentă, potrivit legii interne) nu se poate realiza, dreptul de proprietate însuşi se transferă asupra despăgubirii, cu observaţia, de asemenea, făcută de Curtea Europeană, că statul nu a luat în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii, din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (Cauza Porţeanu contra României - paragraful 34).

Curtea Europeană a stabilit, de asemenea, că restituirea prin echivalent prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, respectiv acordarea de titluri de participare la Fondul "Proprietatea" după cotarea acestuia la Bursă, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil sa ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri (Cauza Jujescu contra României - paragraful 38, Cauza Johanna Huber contra României - paragraful 27). Mai mult, pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, Curtea a atras atenţia şi "asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept (…)" - Cauza Păduraru contra României, paragraful 84.

Or, dacă s-a acceptat de către Curtea Europeană, în cauzele în care s-a constatat o încălcare a dreptului ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adiţional, că despăgubirea vizată de sistemul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, este iluzorie şi că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite despăgubiri băneşti actuale la valoarea de piaţă imobiliară a bunului preluat fără titlu valabil, nu s-ar putea reproşa reclamantului că a înţeles să ceară o reparaţie completă, incluzând şi dreptul la contravaloarea foloaselor de care nu a putut beneficia, cu atât mai mult cu cât, la data sesizării instanţei, nu putea anticipa revirimentul legislativ produs prin intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 şi limitarea despăgubirilor, abandonându-se modalitatea despăgubirii integrale, după standardele internaţionale de evaluare.

Reţinând că la data sesizării instanţei, raportul juridic dedus judecăţii era guvernat de o lege care permitea acordarea, cumulat cu despăgubirea ce înlocuieşte bunul însuşi şi a despăgubirii pentru neexercitarea prerogativelor dreptului de proprietate pe temeiul dreptului comun tribunalul a apreciat că, nu s-ar putea opune reclamantului nesocotirea statuărilor Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, întrucât în discuţie nu se află restituirea imobilului însuşi, prin echivalent, pentru a acţiona prohibiţia fixată de principiul "electa una via…" şi nu pot fi primite nici apărările pe fond ale pârâtului SRI, în sensul că despăgubirea ar fi recunoscută exclusiv în sistemul art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv doar pentru cazul restituirii în natură a bunului, sau în sensul că răspunderea sa se limitează în timp la momentul emiterii deciziei din 1.03.2011 ori la data înaintării dosarului la ANRP, prelungirea procedurii de restituire fiind în continuare o consecinţă a conduitei iniţiale a pârâtului deţinător de a refuza recunoaşterea dreptului.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamantul cât şi pârâţii, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice criticând şi încheierea de şedinţă din 4 octombrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.

Prin apelul declarat, reclamantul a criticat hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 12.09.1998 - 14.05.2009, cu consecinţa respingerii acţiunii ca prescrisă pentru această perioadă.

Solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 12.09.1998 - 14.05.2009 şi admiterea acţiunii şi pentru această perioadă, apelantul reclamant a arătat că dreptul său de proprietate şi cel al autorilor săi a existat de la data dobândirii proprietăţii imobilului (1946) şi nu a fost pierdut sau desfiinţat niciodată, imobilul fiind preluat şi ocupat abuziv de către Statul Roman prin instituţiile sale, respectiv Securitatea comunistă şi apoi SRI.

Reclamantul a pretins că dreptul de proprietate a fost recunoscut târziu şi cu dificultate, după cereri şi demersuri continui, în urma unei acţiuni în justiţie întemeiate pe dispoziţiile C. civ., formulată în contradictoriu cu Statul Român şi SRI, introdusă la 12.09.1998 - dosarul nr. x/1998 - pe rolul Tribunalul Bucureşti .

A precizat apelantul reclamant că, în anul 1998, a cunoscut paguba şi pe cel ce răspunde pentru aceasta, dar dreptul i-a fost recunoscut mult mai târziu, peste 10 ani, în anul 2008, în baza notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi a unor acţiuni în anularea Deciziei SRI de respingere a notificării, or, dreptul la acţiune pentru solicitarea contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului se naşte la data încălcării dreptului de proprietate, ceea ce în cauză s-a produs la data preluării abuzive, fără titlu, a imobilului de către autorităţile comuniste. În toată această perioadă exercitarea oricărui drept la acţiune pentru recunoaşterea şi valorificarea proprietăţii private a fost împiedicat din motive care constituie cauze de forţă majoră - situaţie prevăzută de art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cu consecinţa suspendării cursului prescripţiei, iar aceste împrejurări au dăinuit şi în primii ani după înlăturarea regimului comunist şi până la apariţia unei reglementari legale care să recunoască şi să protejeze proprietatea privată.

A mai arătat apelantul reclamant că, în cauză, trebuie avute în vedere data introducerii acţiunii având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate (1998) şi data recunoaşterii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 1210/04.07.2008 definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti cu nr. 461/1.07.2010 şi irevocabilă prin decizia ICCJ cu nr. 798/3.02.2011), perioadă în care cursul prescripţiei a fost întrerupt, în condiţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, un nou termen începând să curgă de la această dată, astfel că la data intentării acţiunii de faţă, 15.05.2012, dreptul la acţiune nu era prescris pentru perioada 1998 - la zi.

Apelantul reclamant a precizat, totodată, că pârâtul SRI a executat hotărârea privind admiterea în parte a acţiunii, achitând suma de 727.215 euro în luna iunie 2018 .

În motivarea apelului declarat, apelantul pârât Serviciul Român de Informaţii a solicitat modificarea, în parte, a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că instanţa de fond şi-a motivat soluţia de a acordare a despăgubirilor pe considerente ce ţin mai degrabă de aspecte doctrinare şi mai puţin pe argumente juridice, legale, concrete.

Susţine apelantul că o asemenea abordare este greşită, având în vedere faptul că analiza prevederilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 reliefează modul în care legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv, însă acestea privesc valoarea imobilului în sine, nu şi o lipsă de folosinţă, iar soluţia adoptată de legiuitor este justă, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o plată dublă, atât o contravaloare a imobilului nerestituit, cât şi o contravaloare a lipsei de folosinţă pentru acesta, fapt ce ar atrage incidenţa plăţii lucrului nedatorat sau a îmbogăţirii fără justă cauză.

În opinia apelantului pârât, acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui imobil revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 este prevăzută doar de dispoziţiile art. 40, care face trimitere expresă doar la situaţia reglementată de art. 25 alin. (5), iar în conformitate cu această dispoziţie legală acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă se poate realiza numai în situaţia în care imobilul a fost restituit în natură, ipoteză ce nu se regăseşte în prezenta cauză, petentul primind despăgubiri în echivalent.

Apelantul pârât a precizat că, în procedura administrativă, a respins notificarea reclamantului din cauza nedepunerii documentelor doveditoare în termenul legal, astfel că revendicarea imobiliară s-a soluţionat doar în faţa instanţelor judecătoreşti, reclamantul beneficiind de modificarea legislaţiei care permitea depunerea ulterioară a tuturor documentelor justificative, sub condiţia formulării în termen a notificării.

Printr-un al doilea motiv de apel, pârâtul a arătat că dispoziţiile instanţei sunt în profund dezacord cu prevederile legale în materie, întrucât se reţine că "la data sesizării instanţei, raportul juridic dedus judecăţii era guvernat de o lege care permitea acordarea, cumulat cu despăgubirea ce înlocuieşte bunul însuşi, şi a despăgubirii pentru neexercitarea prerogativelor dreptului de proprietate,pe temeiul dreptului comun.

În contextul juridic creat, instanţa de judecată avea obligaţia de a invoca Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat asupra delimitării celor două opţiuni de revendicare: cea prevăzută de C. civ. şi cea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, context în care instanţa supremă a apreciat ca inadmisibilă o acţiune în revendicare potrivit C. civ. pentru redobândirea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Graţie acestui eveniment legislativ în materia de referinţă, Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, a suprimat acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă şi, fără a elimina accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator, iar prin norme de procedură speciale îl subordonează controlului judecătoresc.

Prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclus restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea, până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi art. 481 din C. civ.

Un alt motiv de apel a vizat aprecierea tribunalului în privinţa întârzierii care a premers punerii în executare a deciziei luate de instanţa de fond, pârâtul susţinând că aceasta s-a datorat în fapt reclamantului, care a apelat la toate căile de atac posibile pentru atacarea acesteia. Dacă nu ar fi procedat de această manieră, hotărârea de fond ar fi rămas definitivă şi irevocabilă încă din 2008 (sentinţa civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului Bucureşti), ocazie cu care ar fi fost pusă în aplicare.

De asemenea, s-a arătat că dispoziţia de obligare a Serviciului Român de Informaţii la plata despăgubirilor până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013 nu are corespondent în dispoziţiile legale incidente. O asemenea măsură ar fi trebuit precedată de o explicitare a raportului juridic obligaţional în care Serviciul Român de Informaţii are calitatea de debitor pentru o perioadă nedeterminată şi independent de voinţa sa (până la acordarea către reclamant a unei alte categorii de despăgubiri de către o altă entitate publică specializată), deşi şi-a îndeplinit sarcinile trasate prin titlul executoriu,fără a i se putea imputa nefuncţionalitatea procedurii de acordare a despăgubirilor acordate potrivit Legii nr. 165/2013.

Totodată, apelantul a susţinut că prima instanţa nu a explicitat, cu argumente legale, corelarea şi condiţionarea dintre plata despăgubirilor asociate lipsei de folosinţă şi plata despăgubirilor care intră sub regimul Legii nr. 165/2013, unificând, fără o fundamentare temeinică, proceduri administrative şi judiciare distincte, derulate sub imperiul dreptului comun, al Legii nr. 10/2001 şi al Legii nr. 165/2013.

Apelantul pârât a învederat că a virat în contul reclamantului A. suma de 727.215 euro, în contul indicat de acesta la G., drept pentru care eventualele penalităţii ulterioare nu mai pot fi puse în sarcina Serviciului Român de Informaţii.

Apelantul pârât a criticat şi considerentele pentru care s-a reţinut existenţa culpei sale ca temei al acordării despăgubirilor solicitate de către reclamant, arătând că motivarea primei instanţe sub acest aspect este contrară jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat faptul că în cazul în care reclamanţii au redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparţinut autorului lor în procedura specială de reparaţie, iar nu pe calea dreptului comun, acest fapt presupune că au dobândit calitatea de proprietari, nu cu efect retroactiv, ci de la data emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului.

Ca urmare, în privinţa SRI nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, temei invocat de către reclamant pentru solicitarea despăgubirilor, în condiţiile în care momentul de la care se poate supune analizei şi evaluării juridice întrunirea condiţiilor legale pentru reţinerea unei răspunderi civile delictuale este acela al rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei civile nr. 1210 din 04.07.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2007, respectiv 3 februarie 2011.

Această apreciere se bazează pe un raţionament logico-juridic ce ţine de faptul că situaţia abuzivă în care s-a aflat reclamantul până la momentul indicat a fost reparată în temeiul Legii nr. 10/2001 - lege specială, prin acordarea imobilului prin echivalent, şi cum legiuitorul nu cumulează această reparaţie cu acordarea de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă, obţinerea unor despăgubiri în temeiul C. civ., fără a exista o asemenea soluţie dată de instanţa de judecată care s-a pronunţat în baza legii speciale, excede cadrului legal, presupunând practic o dublare a măsurilor reparatorii.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1210 din 04.07.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2007, rămasă irevocabilă la data de 03.02.2011, a fost admisă în parte acţiunea formulată de către reclamant, SRI fiind obligat să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul în litigiu.

Conform art. 371 din C. proc. civ., hotărârea judecătorească a fost pusă în executare, sens în care a fost emisă Decizia nr. 52/01.03.2011 prin care au fost propuse despăgubiri în echivalent pentru imobilul revendicat, iar această modalitate de rezolvare a contestaţiei formulate în baza Legii nr. 10/2001, prin care s-au obţinut beneficii de ordin financiar şi nu dobândirea proprietăţii bunului, reclamantul nefiind repus în posesia acestuia, nu poate determina obligarea Serviciului Român de Informaţii la plata unei lipse de folosinţă asupra imobilului în litigiu.

În opinia apelantului, chiar dacă s-ar considera că o asemenea pretenţie este admisibilă, stabilirea despăgubirilor ar trebui să ţină seama de următoarele circumstanţe de fapt şi de drept:- perioada acordării lor se impune a fi raportată la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care dreptul de proprietate a fost recunoscut reclamantului, definitiv şi irevocabil - 3 februarie 2011;- raportul de expertiză extrajudiciară nu se bazează pe un studiu de piaţă care să aibă în vedere vechimea construcţiei iniţiale, arhitectura, funcţionalitatea, finisajele, dotările şi starea reală a construcţiei - parţial distrusă de bombardamente şi lupte ceea ce o făcea în totalitate inutilizabilă, conform actului de vânzare - cumpărare depus la dosarul cauzei;-faptul că imobilul nu era racordat la utilităţi precum telefonie, apă şi canal, încălzire centralizată cu centrală proprie, şi în mod special gaze naturale - utilităţi ce au fost puse la dispoziţia imobilului prin investiţii de către statul român; - cuantumul chiriei calculate de expert pentru teren şi construcţie este exagerat şi nu este fundamentat, respectiv nu este rezultatul cererii şi al ofertei, în condiţiile în care rezultă valori lunare foarte mari, de aproximativ 94 euro/mp pentru teren şi 57 euro/mp pentru construcţie.

În motivarea apelului declarat, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a criticat soluţia dată de tribunal excepţiei lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român.

În susţinerea acestui motiv de apel s-a arătat că, independent de starea de drept şi de fapt din această speţă, este aplicabilă regula generală potrivit căreia Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, nu poate răspunde pentru lipsirea de folosinţă a reclamantului, pentru simplul motiv ca M.F.P. nu ocupă/administrează în mod direct şi nemijlocit acest imobil. În mod evident, singura persoană ce ar putea împiedica reclamantul să folosească imobilul ar fi administratorul acestuia, respectiv persoana ce ocupă în mod efectiv şi îşi desfăşoară activitatea în imobilul în cauză, în prezenta cauză, Serviciul Român de Informaţii.

Suplimentar, apelantul pârât a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în susţinerea căreia a arătat că nu a fost parte în litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 şi, prin urmare, nu poate răspunde pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilite de instanţa de judecată în soluţionarea respectivei cauze, iar o astfel de răspundere nu poate rezulta nici din relaţia proprietar - administrator, ce există între Statul Român şi S.R.I. cu privire la acest imobil, deoarece obligaţia stabilită de instanţă nu se referă la predarea în natură a acestui imobil.

În plus, având în vedere obiectul cauzei susmenţionate, respectiv contestaţie formulată în baza Legii nr. 10/2001, s-a susţinut că Statul Roman prin MFP nu are nicio competenţă legală în aplicarea acestei legi sau a Legii nr. 165/2013, neputând fi antrenată răspunderea acestuia pentru modul de aplicare al Legii nr. 10/2001 ori pentru neaplicarea/aplicarea cu întârziere a prevederilor acesteia.

Pe fondul cauzei, s-a arătat că soluţia primei instanţe este greşită în condiţiile în care S.R.I. a fost obligat să emită, pe numele reclamantului A., în aplicarea Legii nr. 10/2001, o decizie de restituire în echivalent şi nu de restituire în natură pentru imobilul situat în str. x, com. Voluntari, jud. Ilfov.

Indiferent de modul în care a adus S.R.I. la îndeplinire această hotărâre judecătorească, reclamantul nu este îndreptăţit să solicite contravaloarea lipsei de folosinţa pentru imobilul susmenţionat şi niciunul dintre pârâţii din prezenta cauză nu se află în culpă referitor la folosirea în continuare de către S.R.I. a acestui imobil, care este pe deplin legală şi legitimă.

Obligaţia stabilită în sarcina S.R.I. are ca finalitate despăgubirea bănească a reclamantului A., faţă de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în cauză, prin urmare acesta nu putea solicita instanţei de judecată învestită cu soluţionarea prezentei cauze contravaloarea lipsei de folosinţă a acestui imobil.

În opinia apelantului, reclamantul are deschise alte căi pentru a obţine reparaţii pentru întârzierea despăgubirii sale, cum ar fi solicitarea de dobânzi, penalităţi, etc., dar în niciun caz nu este îndreptăţit să formuleze pretenţiile din prezenta cauză, care în mod evident sunt accesorii unei obligaţii de restituire în natură a imobilului, obligaţie inexistentă în cauză.

Mai mult, la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 1210/04.07.2008, imobilul în Voluntari, str. x, jud. Ilfov era evaluat ipotetic la 580.000 RON - valoare integrală a întregului imobil şi, prin urmare, suma aproximativă cu care reclamantul ar fi urmat să fie despăgubit în baza Legii nr. 10/2001.

Or, suma stabilită ca obligaţie de plata în sarcina pârâţilor în prezenta cauză, respectiv 727.215 euro (doar până la data de 16.02.2017) depăşeşte cu mult suma cu care reclamantul ar fi urmat să fie despăgubit ca urmare a sentinţei civile nr. 1210/04.07.2008, reprezentând fără echivoc o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.

Ultima critică din apelul formulat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a vizat acordarea cheltuielilor de judecată, pârâtul arătând că, în mod greşit, a fost obligat la plata acestora în condiţiile în care nu i se poate reţine o culpă procesuală întrucât nu a dat dovadă de rea-credinţa sau neglijenţă şi nici nu se face vinovat de declanşarea litigiului.

Apelantul reclamant a formulat întâmpinare la apelurile declarate de către pârâţi, solicitând respingerea acestora.

În acest sens, reclamantul a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de pârâtul S.R.I. în raport de dispoziţiile art. 467 alin. (2) din C. proc. civ., arătând că, în luna iunie 2018, Serviciul Român de Informaţii a virat în contul său suma de 727.215 euro, la care a fost obligat prin hotărârea instanţei de fond, ajungându-se astfel în situaţia în care această parte (SRI) nu poate face apel principal potrivit art. 467 alin. (2) din C. proc. civ. (Partea care a executat parţial hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, nu mai are dreptul de a face apel principal cu privire la dispoziţiile executate).

Pe fondul apelului declarat de SRI, reclamantul a susţinut că prin acest apel, au fost reiterate apărările opuse prin întâmpinarea de la fond, pârâtul prezentând incomplet şi trunchiat situaţia de fapt, încercând a induce o confuzie majoră în ceea ce priveşte reglementarea legală aplicabilă speţei, susţineri ce nu pot fi primite în condiţiile în care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în cauză cu privire la stabilirea taxei de timbru aferente prezentei acţiuni, s-a stabilit că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile legii generale (C. civ.), dar şi pe dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001).

Rezultă că prezenta acţiune urmează a fi soluţionată avându-se în vedere reglementarea generală în materia acordării de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă, cu raportare la reglementarea specială (Legea nr. 10/2001) care nu a suprimat acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare, fiind "reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor", dar şi "posibilităţile legale de obţinere a unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului".

În referire la susţinerea din apelul SRI în sensul că acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui imobil revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001 este prevăzută de dispoziţiile art. 40, care face trimitere expresă doar la situaţia reglementată de art. 25 alin. (5), s-a apreciat că este greşită şi speculativă, deoarece se referă la reglementarea legală cu privire la procedura administrativă, ceea ce nu înseamnă însă că solicitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă nu se poate face în situaţia în care cererea nu a fost soluţionată corect, legal şi în termen în procedura administrativă, astfel că s-a apelat la procedura judiciară.

Intimatul reclamant a subliniat că SRI a dat dovadă de rea-credinţă, contestând solicitările formulate, exercitând toate căile de atac prevăzute de lege şi procedând la punerea în executare numai după rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti prin care s-a anulat prima dispoziţie emisă de acesta, SRI, fiind obligat să emită o nouă dispoziţie, ceea ce a produs şi produce prejudicii importante, care au fost reparate doar în parte prin hotărârea apelată în prezenta cauză.

Tot în contextul exercitării căilor de atac în acţiunea din anul 2008, reclamantul arată că a uzat de acestea deoarece a solicitat restituirea în natură a imobilului, cerere respinsă în mod greşit cu motivarea că îmbunătăţirile aduse imobilului - construcţie depăşesc 100% din suprafaţa acestuia, întrucât pentru a se ajunge la această concluzie s-a luat în considerare o terasă amenajată la parter, de peste 40 mp., în final fiind nevoit să accepte hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.

A susţinut şi că prin efectuarea plăţii sumei de 727.215 euro, SRI a recunoscut pretenţiile formulate, motiv pentru care a înţeles să invoce excepţia inadmisibilităţii apelului formulat de acest pârât şi, totodată, a formulat cerere privind obligarea sa la plata diferenţei pentru perioada menţionată în hotărâre.

Răspunzând argumentelor întemeiate pe jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, se arată că decizia civilă nr. 278/28.01.2015, avută în vedere de pârât, nu poate fi considerată drept argument de practică judiciară pentru respingerea acţiunii ci, din contră, pentru admiterea sa, obiectul cererilor şi temeiul de drept al acestora fiind diferite, iar în ceea ce priveşte întrunirea cumulativă a elementelor răspunderii civile delictuale, se arată că există fapta ilicită şi vinovăţia pârâţilor (a autorităţilor statului comunist), constând în ocuparea fără drept şi titlu a imobilului, iar prejudiciul, corect stabilit prin expertiză, este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului - teren şi construcţie - în toată această perioadă, fiind nefondate şi susţinerile potrivit cărora data de la care s-ar putea pune în discuţie acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă ar fi aceea a emiterii deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, 03.02.2011.

Prin întâmpinarea la apelul declarat de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reclamantul a arătat, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii Ministerului Finanţelor Publice de reprezentant al Statului Român, că acţiunea a fost introdusă atât în baza dreptului comun, cât şi în baza reglementării speciale, astfel încât urmează ca instanţa să aprecieze şi să dispună în legătură cu această excepţie, clarificând astfel şi aspectele ce vizează culpa procesuală a acestui pârât din perspectiva obligaţiei de a suporta cheltuielile de judecată.

Totodată, s-a arătat că motivele de apel ce vizează fondul cauzei, formulate de o instituţie care invocă "excepţia lipsei calităţii procesuale pasive" sunt greşite şi neîntemeiate, astfel cum a reţinut corect instanţa de fond, urmând a fi înlăturate.

Prin decizia civilă nr. 1228 A din data de 03 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de către pârâtul SRI, ca nefondată, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis apelurile declarate de către apelanţii pârâţi Serviciul Român de Informaţii şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 442/05.03.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Astfel, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus respingerea, ca nefondată, a acţiunii formulată în contradictoriu cu pârâtul SRI, pentru perioada cuprinsă între 15.05.2009 - 16.02.2017 şi în continuare şi ca inadmisibilă acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, fiind menţinută dispoziţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 15.05.2009.

Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de către pârâtul Serviciul Român de Informaţii, invocată de către reclamant prin raportare la prevederile art. 467 alin. (2) din C. proc. civ., instanţa de apel a apreciat că, dată fiind configuraţia obligaţiei stabilite prin hotărârea apelată, obligaţie continuă începând cu data de 15.05.2009 şi "până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2913" - termen incert, plata sumei de 727.215 RON nu poate fi considerată o executare a dispoziţiei de condamnare în accepţiunea textului de lege.

Obligaţia este unitară, aceea de plată a unei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui imobil cu privire la care, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a statuat în sensul imposibilităţii restituirii sale în natură şi are un singur izvor, răspunderea civilă delictuală a celor doi pârâţi, iar verificarea existenţei acestei obligaţii nu se raportează la data de 16 februarie 2017, când s-a realizat un calcul al sumei pe care expertul a apreciat-o ca reprezentând contravaloarea lunară a lipsei de folosinţă pentru imobil, conform expertizei ce se regăseşte la filele x din volumul II al dosarului de fond, ci la întreaga perioadă pentru care s-a pronunţat condamnarea.

O "dispoziţie executată" conform art. 467 alin. (2) din C. proc. civ. presupune ca acea parte din dispozitiv să fie realizată integral, ipoteză ce nu se regăseşte în prezenta cauză pentru ca plata să fie considerată adeziune la un segment din hotărâre.

Ca urmare, excepţia inadmisibilităţii exercitării căii de atac a apelului principal de către pârâtul SRI, care, pe de o parte, contestă existenţa vreunei culpe în îndeplinirea obligaţiilor ce i-au revenit în baza Legii nr. 10/2001 ulterior recunoaşterii dreptului reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul - teren şi construcţie - situat în Voluntari, judeţ Ilfov şi, pe de altă parte, afirmă inexistenţa, în sarcina sa, a vreunei obligaţii dintre cele reglementate prin Legea nr. 165/2013, act normativ avut în vedere de către instanţa de fond la stabilirea întinderii obligaţiei de plată, a fost respinsă ca neîntemeiată.

În privinţa celorlalte critici, instanţa de apel a constatat că obiectul prezentei acţiuni îl constituie pretenţiile reclamantului - întemeiate atât pe dispoziţiile art. 480, art. 998 - art. 999 din C. civ. de la 1864, cât şi pe cele ale Legii nr. 10/2001 - de a fi despăgubit pentru imposibilitatea de a-şi exercita atributele dreptului de proprietate asupra imobilului din Voluntari, judeţul Ilfov, dobândit de părinţii săi în anul 1946, preluat de stat în anul 1948 şi pentru care, în executarea sentinţei civile nr. 1210/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2007, definitivă prin decizia civilă nr. 461/01.07.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 798/03.02.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost emisă, de către Serviciul Român de Informaţii, Decizia nr. 52/01.03.2011 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Conform înscrisurilor de la dosar, dosarul notificării a fost înaintat către CCSD cu adresa nr. x/04.05.2011, fiind format dosarul de despăgubiri nr. x.

Anterior, prin sentinţa civilă nr. 1601/26.10.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/1998, reclamantului i se respinsese, ca inadmisibilă în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilului formulată împotriva S.R.I. şi a Consiliului local al comunei Voluntari, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent fiind dispusă de către instanţele de judecată în procedura reglementată de art. 26 din Legea nr. 10/2001, în soluţionarea contestaţiei pe care reclamantul a formulat-o împotriva Deciziei nr. 26/13.10.2003, prin care SRI i-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Astfel, asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii şi cu privire la natura acestor măsuri au dispus instanţele de judecată, care au constatat calitatea de persoană îndreptăţită a notificatorului, preluarea abuzivă a imobilului - prin expropriere şi fără acordarea de despăgubiri - şi imposibilitatea restituirii sale în natură dat fiind faptul că terenul este ocupat de construcţii noi, proprietatea SRI, situaţie de fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Raportându-se la conţinutul concret la criticilor din apel instanţa de apel a apreciat că acestea se impun a fi analizate împreună, având în vedere că prin motivele susţinute de pârâţi se tinde la respingerea acţiunii, în timp ce reclamantul tinde la admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, prin înlăturarea prescripţiei dreptului său material la acţiune pentru perioada 12.09.1998 -14.05.2009, reţinută de instanţa de fond sub aspectul lipsei de folosinţă.

S-a reţinut că prin iniţierea prezentei acţiuni, reclamantul tinde la repararea integrală a prejudiciului decurgând din suprimarea posesiei asupra imobilului ce a fost preluat de către stat în mod abuziv, solicitând despăgubiri ce constau în lipsa de folosinţă pentru o parte din perioada de timp în care a fost deposedat de proprietate, respectiv începând cu data de 12.09.1998 şi până la data la care îi vor fi plătite despăgubirile ce i se cuvin conform Legii nr. 165/2013.

Suma pretinsă cu acest titlu, atât pentru trecut cât şi pentru viitor, reprezintă beneficiul nerealizat (lucrum cessans), prejudiciu care a operat succesiv, întrucât lipsa de folosinţă are drept criteriu contravaloarea folosinţei (chiria pe piaţa liberă, dat fiind temeiul delictual al cererii) de care proprietarul a fost lipsit pentru că nu a avut posesia proprietăţii sale.

Fiind o acţiune cu un obiect patrimonial, dreptul la acţiune se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, astfel cum dispune art. 1 din Decretul nr. 167/1958, pentru actele cu executare succesivă (cum este şi perceperea chiriei) curgând o prescripţie distinctă pentru fiecare prestaţie a actului bilateral cu executare succesivă, prestaţii eşalonate în timp, astfel cum dispune art. 12 din Decretul nr. 167/1958.

Fiind vorba despre răspunderea civilă delictuală, în aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, tribunalul a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 15.05.2009 (trei ani înainte de sesizarea instanţei), reţinând că paguba a putut fi cunoscută de către reclamant imediat după ce vechiul regim a încetat să existe, reclamantul însuşi arătând că a început să acţioneze pentru redobândirea proprietăţii imediat după anul 1990, iar pe cel care avea obligaţia de a răspunde pentru pagubă, pârâţii din prezenta cauză, cel mai târziu la data de 12 septembrie 1998, data intentării acţiunii în revendicare.

Instanţa de apel a reţinut că reclamantul nu a contestat aspectele reţinute de către prima instanţă în ceea ce priveşte momentul la care s-a născut dreptul la acţiune, ci invocă întreruperea cursului prescripţiei, în condiţiile art. 16 din Decretul 167/1958, între "data introducerii acţiunii având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate (1998) şi data recunoaşterii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească (sentinţa civilă nr. 1210/04.07.2008, definitivă la data de 01.07.2010 şi irevocabilă la data de 03.02.2011)", fără a preciza în care dintre ipotezele reglementate de art. 16 se încadrează situaţia pe care o afirmă.

Întrucât nu s-a pus problema vreunei executări, iar reclamantul susţine că dreptul de proprietate i-a fost recunoscut "târziu şi cu dificultate"abia în anul 2008, fără a afirma că dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, negat în prezenta cauză de ambii pârâţi, i-ar fi fost recunoscut, fie de către stat, fie de către SRI, s-a apreciat că susţinerile reclamantului nu sunt circumscrise ipotezelor prevăzută la art. 16 lit. a) şi lit. c) din Decretul 167/1958.

Procedând la verificarea incidenţei cazului de întrerupere reglementat la art. 16 lit. b) din Decretul 167/1958, prin raportare la cele două cereri în justiţie pe care reclamantul le are în vedere - acţiunea în revendicare promovată la data de 12 septembrie 1998, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ. de la 1864, respectiv, contestaţia formulată la data de 8 decembrie 2003, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva Deciziei nr. 26/2003 prin care SRI a respins notificarea, instanţa de apel a reţinut următoarele:.

Acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 din C. civ. de 1864 este o acţiune imprescriptibilă, conform art. 21 din Decretul nr. 167/1958, iar promovarea cererii în revendicare, sub condiţia admiterii ei, determină momentul la care posesorul devine de rea credinţă, astfel cum dispune art. 487 C. civ., data promovării acţiunii în revendicare fiind şi momentul de la care poate fi solicitată contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul revendicat.

Cererea de acordare a despăgubirilor este legată în mod necesar de data la care debitorul devine de rea credinţă, legea civilă nepermiţând solicitarea de restituire a fructelor civile sau a contravalorii lor (ipoteza dedusă judecăţii în prezenta cauză) anterior acestui moment, iar dacă acţiunii în revendicare, prin care se solicită repararea în natură a prejudiciului produs prin fapta ilicită - în speţă preluarea abuzivă a imobilului (damnum emergens) - nu îi este alăturat şi un capăt de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă (lucrum cessans), optându-se pentru formularea unei astfel de cereri, accesorii, pe care separată, se poate discuta despre întreruperea cursului prescripţiei în condiţiile art. 3 alin. (1) rap. la art. 12, art. 7 şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Aceasta, însă, numai sub condiţia admiterii acţiunii în revendicare, or, astfel cum rezultă din sentinţa civilă nr. 1601/26.10.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/1998, acţiunea în revendicare formulată de reclamant a fost respinsă ca inadmisibilă în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, nefiind făcută dovada reformării acestei hotărâri judecătoreşti.

Ca urmare, nu se poate reţine că începând cu data de 12 septembrie 1998, prin formularea acţiunii în revendicare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti, s-ar fi întrerupt termenul de prescripţie pentru promovarea prezentei acţiuni în despăgubiri.

În referire la cea de a doua acţiune, reprezentată de contestaţia formulată în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că legea specială prevede expres posibilitatea acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă numai în condiţiile art. 40 rap. art. 25 alin. (5) din actul normativ.

În această ipoteză, suma reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă are caracter sancţionator pentru neîndeplinirea obligaţiei de predare a imobilului de către deţinător, ulterior recunoaşterii dreptului la restituirea în natură, în legislaţia specială nefiind prevăzută o obligaţie de despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin lipsa îndelungată a folosinţei bunurilor preluate de la foştii proprietari.

Aşa fiind, întrucât în cadrul marjei sale de apreciere cu privire la condiţiile în care Statul Român a acceptat să restituie proprietăţile preluate abuziv de regimul anterior (recunoscută constant în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul nu a optat şi pentru repararea prejudiciului decurgând din lipsa de folosinţă cu privire la bunurile preluate şi deţinute în mod abuziv de către stat, formularea contestaţiei întemeiate pe art. 26 din actul normativ, chiar dacă acţiunea a fost admisă, nu este aptă să întrerupă cursul prescripţiei, deoarece nu este în legătură cu "dreptul a cărui acţiune se prescrie".

Ca urmare, s-a concluzionat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că reclamantul se confruntă cu stingerea dreptului său la acţiune pentru obţinerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 12 septembrie 1998 şi 14 mai 2009.

Instanţa de apel reţinut că deşi este real că legea specială nu interzice formularea pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată având o astfel de finalitate, analiza unei astfel de acţiuni se realizează, potrivit temeiului juridic invocat de parte, în raport de situaţia de fapt afirmată şi de persoana chemată în judecată, cu respectarea interpretărilor obligatorii din deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a jurisprudenţei dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte noţiunile de "bun actual" şi "speranţă legitimă".

În acest context, s-a reţinut că prin Decizia (RIL) nr. 27/2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 27.02.2012, ce a pus în discuţie posibilitatea de a se solicita despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, "în alte condiţii şi în baza altor temeiuri decât cele deschise de legea specială", s-a statuat că "acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (…) sunt inadmisibile", deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Analiza completului competent să judece recursul în interesul legii, redată la punctul II al Deciziei, a vizat "acţiunile directe, îndreptate împotriva statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-au solicitat despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele din C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precizându-se că soluţia este aceeaşi "şi în ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, ce reglementează acţiunea în revendicare, respectiv art. 563 - 566."

Ca urmare, având în vedere dispoziţiile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cu care "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I", cererea de despăgubiri îndreptată împotriva pârâtului Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor a fost apreciată ca inadmisibilă.

Nu a fost primită apărarea opusă de către reclamant excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în sensul că obiectul prezentei cereri este diferit de acela la care se referă Decizia nr. 27/2011, respectiv achitarea contravalorii lipsei de folosinţă şi nu acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul ce nu mai poate fi restituit în natură, reţinându-se că problema de drept este similară, chiar dacă natura măsurii reparatorii solicitate este alta, dar şi că acţiunea în despăgubiri prin care se solicită contravaloarea chiriei pe care proprietarul bunului preluat abuziv a pierdut-o (fructele civile ale bunului de care a fost deposedat), are caracter accesoriu acţiunii prin care se solicită despăgubiri pentru bunul ce nu mai poate fi restituit în natură, or, câtă vreme este inadmisibilă acţiunea principală, nu s-ar putea susţine admisibilitatea cererii accesorii.

Având în vedere soluţia dată acestei excepţii, instanţa de apel a constatat că nu se mai impune a fi analizată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

În ceea ce priveşte acţiunea în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă îndreptată împotriva pârâtului S.R.I., deţinătorul imobilului, s-a apreciat că analiza temeiniciei pretenţiilor reclamantului impune a se stabili momentul de la care acesta poate susţine că are un "bun actual" ori, cel puţin, o "speranţă legitimă" de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate, pentru a căror respectare în sarcina SRI există o obligaţie pe care nu şi-a respectat-o, reţinându-se că dezlegarea de principiu a acestei chestiuni se regăseşte tot în considerentele Deciziei RIL nr. 27/2011, în cuprinsul căreia au fost expuse:

"Consideraţii cu privire la "hotărârea-pilot" în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României", respectiv că aceste considerente sunt incidente şi în cauza de faţă, reclamantului nefiindu-i recunoscut dreptul de restituire în natură a imobilului, ci doar dreptul la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, chestiune soluţionată irevocabil prin decizia nr. 798/03.02.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în cadrul demersului judiciar întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din legea nr. 10/2001.

Ca urmare, data de 3 februarie 2011 este momentul de la care apelantul reclamant poate susţine că deţine o valoare patrimonială în legătură cu imobilul notificat, nstanţa constatând că Decizia nr. 52/2011, prin care, în executarea hotărârii judecătoreşti irevocabile, pârâtul SRI a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a fost emisă la data de 1 martie 2011, fiind comunicată reclamantului la data de 3 martie 2011, dosarul de despăgubiri fiind înaintat către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, unde s-a înregistrat sub nr. x C. civ., la data de 4 mai 2011.

Deţinătorul imobilului, pârâtul SRI, nu a înţeles să atace sentinţa civilă nr. 1210/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2007, prin care a fost obligat să emită decizie de restituire în echivalent (procedura judiciară fiind prelungită prin exercitarea căilor de atac de către reclamant care a dorit restituirea în natură a imobilului) şi şi-a îndeplinit obligaţia de emitere a dispoziţiei în mai puţin de 30 de zile de la rămânerea sa irevocabilă, iar pe aceea de înaintare a dosarului administrativ către CCSD în mai puţin de 60 de zile de la comunicarea Deciziei nr. 52/2011 către reclamant, interval în care este cuprins şi termenul de 30 de zile pentru contestare, prevăzut la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, într-un interval de 90 de zile de la data la care, în mod irevocabil, reclamantului i s-a recunoscut dreptul la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, pârâtul SRI şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de lege în sarcina sa, neputându-se reţine săvârşirea vreunei fapte care să justifice antrenarea răspunderii sale civile delictuale în conformitate cu dispoziţiile art. 998 - art. 999 din C. civ. de la 1864 şi care să constituie temei al acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului din Voluntari, judeţul Ilfov, calculată prin raportare la chiria lunară ce s-ar fi putut încasa pentru acesta, nici pentru perioada anterioară datei de 4 mai 2011 şi, cu atât mai puţin, pentru perioada ulterioară acestui moment "până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în procedura nr. 165/2013", cum a dispus instanţa de fond, procedură în care pârâtul SRI.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 1228 A din 03 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a formulat recurs, recurentul reclamant A..

În susţinerea recursului, recurentul a invocat următoarele critici:

- Prin decizia pronunţată instanţa a aplicat incorect normele de drept intertemporal privind incidenţa noului C. proc. civ., reprezentate de art. 24 şi art. 26 - 27 din noul C. proc. civ. şi de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 faţă de data începerii procesului - 15.05.2012- menţionând în dispozitivul hotărârii recurate că decizia s-a pronunţat "Cu drept de recurs în termen de 30 zile", ceea ce evidenţiază că s-a avut în vedere art. 485 din noul C. proc. civ. şi incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865;

- Instanţa de apel a examinat excepţia incidenţei achiesării cu privire la sentinţa pusă în executare benevol de SRI până la declararea apelului, în raport de prevederile art. 463-464 din noul C. proc. civ., deşi aceste dispoziţii legale nu îşi au aplicare directă în cauza supusă prevederilor vechiul C. proc. civ.

- Prin decizia recurată s-au interpretat incorect şi s-au aplicat fără temei regulile de drept privind efectul actului procesual de achiesare în tot la hotărârea primei instanţe de fond, cu privire la exercitarea căii de atac, deşi principiile generale ale dreptului în materia procedurii civile nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti executată cu voinţa manifestată neîndoielnic de a accepta soluţia dată de prima instanţă, prin executarea voluntară a acesteia;

- În condiţiile în care partea care declară apel a executat hotărârea de primă instanţă, deşi aceasta nu era susceptibilă de executare provizorie, excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârâtul SRI a fost respinsă cu o motivare străină de spiritul instituţiei achiesării fiind şi contrară principiilor din materia efectelor achiesării prin executare la o hotărâre judecătorească şi prin raportare la prevederi inaplicabile în cauză (art. 467 alin. (2) noul C. proc. civ.);

În acest sens, reclamantul a susţinut că, sub imperiul vechiul C. proc. civ., regula inadmisibilităţii apelului în caz de achiesare prin executare, fără rezerve a hotărârii primei instanţe a fost acceptată de jurisprudenţă şi doctrină, iar noul C. proc. civ. nu a făcut altceva decât sa consacre o constantă a dreptului procesual civil, prin noua reglementare cuprinsă în prevederile art. 467 alin. (2). În opinia recurentului, s-a ignorat că manifestarea de voinţă juridică a pârâtului este neîndoielnică şi este concretizată într-un act de dispoziţie al pârâtului, care a avut loc prin recunoaşterea pretenţiilor reclamantului şi achitarea sumelor menţionate în hotărâre, fiind astfel realizat un act unilateral şi irevocabil care a produs şi produce efecte în circuitul civil, dar şi în plan procesual, argumentele avute în vedere de instanţă, specifice noii reglementări, neputând să înlăture consecinţele achiesării SRI la pretenţiile reclamantului prin plata sumelor stabilite prin hotărâre judecătorească pronunţată de prima instanţa de fond.

Se mai arată că achiesarea la hotărârea pronunţată este tacită, atunci când partea care a pierdut procesul execută de bunăvoie hotărârea şi reprezintă un veritabil contract judiciar peste care judecata nu poate trece decât dacă sunt în discuţie norme de ordine publică ori sunt vizate raporturi juridice ce ţin de domeniul ordinii publice.

- Instanţa nu a pus în discuţia părţilor calificări judiciare esenţiale în dezlegarea apelurilor. Sub acest aspect, se arată că sunt reflectate în considerentele deciziei recurate dezlegări privind raportul dintre "legea generală"(dreptul comun) şi legislaţia reparaţiunilor (lege specială), temeiul cererii deduse judecaţii, fără a se avea în vedere situaţia specială a reclamantului în care dreptul la reparaţiune al acestuia, ca persoană îndreptăţită a fost recunoscut prin hotărâre definitivă şi irevocabilă cu privire la "un bun" determinat, precis "configurat", folosit şi exploatat de entitatea deţinătoare, pentru care a fost posibilă evaluarea lipsei de folosinţă prin verificări de specialitate;

Astfel, construcţia preluată a fost expertizată de către expertul evaluator conform obiectivelor stabilite de către instanţă. Ca urmare, construcţia preluată există şi, în consecinţă, este aptă de a fi exploatată prin utilizare; or, legea specială nu permite ca în situaţia în care se constată, în fapt, că bunul preluat se regăseşte în natură, o atare împrejurare să rămână indiferentă entităţilor abilitate legal, inclusiv instanţelor, context în care prima instanţă a soluţionat corect raportul dintre legile aflate în concurs şi pe care se întemeiază pretenţia dedusă judecaţii, în timp ce instanţa de apel a făcut simple consideraţiuni teoretice fără aprecieri şi judecăţi directe cu privire la apărările opuse de părţi.

- Instanţa de apel analizat împreună cererile de apel, or, procedeul folosit este apt să creeze echivoc şi confuzie, motivarea fiind incertă în raport cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care impun analiza distinctă a cererilor părţilor;

- Decizia recurată nu cuprinde dezlegarea proprie privind calitatea procesuală pasivă Statului Roman prin MFP obiect al cererii de apel, ci s-a limitat la a reţine că cererea de despăgubiri îndreptată împotriva acestui pârât este inadmisibilă, astfel încât având în vedere soluţia dată acestei excepţii, nu se mai impune a fi analizată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice;

- Decizia recurată reproduce pct. II al Deciziei (RIL) nr. 27/2011, fără o motivare proprie. Astfel, se constată că nu poate fi primită apărarea opusă de către reclamant excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, în sensul că obiectul prezentei cereri este diferit de acela la care se referă Decizia nr. 27/2011, fără o motivare a înlăturării acestor apărări.

Recurentul precizează că Decizia ICCJ (RIL) nr. 27/2011 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 120 din 27.02.2012, iar prezenta acţiune a fost introdusă la 15.05.2012, astfel încât situaţiile avute în vedere de această decizie nu au în vedere şi situaţia specială din prezenta cauză, în care acţiunea a fost întemeiată atât pe dreptul comun, cât şi pe legea specială;

- Dezlegarea dată prezentei cauze, preia incorect Decizia ICCJ (RIL) nr. 27/2011. În opinia recurentului, ipotezele avute în vedere de recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. 27/2011, nu se verifică în speţă deoarece reclamantul deţine o hotărâre prin care i s-a recunoscut calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în condiţiile în care hotărârile CAB şi ICCJ în procesul finalizat la 03.02.2011 identifică imobilul şi existenţa în fapt a structurii arhitectonice a construcţiei aflate pe terenul confiscat în aşa măsura încat experţii au putut stabili compunerea şi folosirea elementelor vechii construcţii inclusiv în prezent. Totodată, din decizia recurată nu rezultă că instanţa a pus în discuţia părţilor aplicarea în cauză a prevederilor art. 480 şi 998-999 C. civ. vechi, temeiul de drept al cererii, respectiv legea generală (dreptul comun), ci considerentele deciziei se referă exclusiv la fapta ilicită care ar fi putut fi săvârşită între 03.02.2011 şi 4 mai 2011 deşi nu acesta a fost temeiul pretenţiei, care a vizat perioada 12.09.1998-07.02.2017 şi în continuare până la "intrarea" în patrimoniul reclamantului a valorii patrimoniale rezultate din măsura reparatorie prin care se înlocuieşte dreptul de proprietate asupra bunului confiscat cu o "despăgubire" .

- Hotărârea este nelegală pentru că instanţa nu a analizat cererea formulată de reclamant în apel pentru obligarea pârâtului SRI la plata sumelor reprezentând venituri ajunse la termen apărute după darea hotărârii primei instanţe. Precizează recurentul că este vorba de o pretenţie admisibilă în apelă, privind suma de 236.654 euro echivalentul a 1.099.446 RON, având în vedere că SRI a achitat în luna iunie 2018 suma de 727.215 euro aferentă perioadei 15.05.2009-16.02.2017, cererea fiind întemeiată pe prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. vechi.

- Prin decizia recurată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a stabilit că reclamantul este îndreptăţit la reparaţiune integrală în calitate de "victimă" a unui abuz ce a constat în deposedarea abuzivă de imobilul teren şi construcţie, folosit în prezent şi apt să procure intimatului-pârât un folos lipsit de o justă cauză. Prevederile din C. civ. 1864, potrivit cărora nu pot fi contrazise dezlegările cuprinse într-o hotărâre definitivă şi irevocabilă au fost interpretate constant în doctrina şi jurisprudenţa dezvoltată în condiţiile aplicării C. civ. 1864 şi a C. proc. civ. 1865 în sensul că puterea lucrului judecat nu este reglementată ca un efect al hotărârii judecătoreşti, ci ca o prezumţie legală, absolută şi irefragabilă.

De asemenea, nu pot fi contrazise menţiunile cu valoare de considerente care clarifica limitele judecăţii cererii formulate anterior, cuprinse în fiecare dintre hotărârile pronunţate în etapele procesuale parcurse de litigiul ce face obiectul prezentului dosar, considerentele care explică şi lămuresc dispozitivul hotărârilor.

În opinia recurentului, esenţială, în cauză este puterea lucrului judecat a hotărârii prin care s-a stabilit îndrituirea la măsuri reparatorii subsecvente unei exproprieri lipsite de "o dreaptă şi prealabilă despăgubire". Astfel, în litigiile finalizate prin hotărâri definitive şi irevocabile anterior introducerii cererii de chemare în judecată ce face obiectului litigiului de faţă, s-a stabilit dreptul reclamantului la obţinerea unei indemnizaţii cu valoare de înlocuire a bunului preluat de stat, ca urmare a imposibilităţii restituirii sale în natură, dar nu s-a negat dreptul de proprietate al acestuia asupra bunului preluat fără titlu valabil, care ulterior, a fost parţial modificat, într-o proporţie "apreciată judiciar" ca situaţie de fapt rezultată din interpretarea şi aprecierea probelor.

Apreciază că aceste hotărâri sunt recunoscute ca relevante în legislaţia reparaţiunilor (legi speciale), recurentul făcând trimitere în acest sens cu titlu de exemplu, la situaţia prevăzută de art. 34 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 165/2013.

- Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal şi a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii în ce priveşte respingerea apelului formulat de reclamant şi menţinerea dispoziţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 15.05.2009 .

În acest sens, se arată că, în speţă, acţiunea în revendicare având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate a fost respinsă (prin sentinţa civilă nr. 1601/26.10.2001, a Tribunalului Bucureşti) mult mai târziu, după apariţia Legii nr. 10/2001, ca inadmisibilă (şi nu ca neîntemeiată, nefondată) în raport de prevederile acestei legi de reparaţie prin care s-a modificat legislaţia privind restituirea proprietăţilor şi care a determinat continuarea procedurii judiciare potrivit noii reglementari.

Referitor la contestaţia formulată în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, arată că acest demers procesual a fost determinat de respingerea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, şi demonstrează că a stăruit în acţiunile privind recunoaşterea dreptului de proprietate, ceea ce s-a realizat mult mai târziu datorită atitudinii negative a autorităţilor şi în principal a SRI.

Precizează că, la introducerea prezentei acţiuni, a luat în considerare ca moment al naşterii dreptului la acţiune -12.09.1998, dată la care a exercitat acţiunea în justiţie având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate în dosarul nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti, întrucât, după numeroase şi continui demersuri a cunoscut situaţia de fapt şi de drept a imobilului, instituţia statului care ocupa abuziv imobilul şi trebuie să răspundă, deci data când a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea (art. 8 alin. (1) D. 167/1958) este anul 1998.

În opinia recurentului, trebuie avută în vedere ca data a recunoaşterii dreptului de proprietate prin hotărâre judecătorească, data rămânerii irevocabile a sentinţei civile 1210/04.07.2008, respectiv că anterior cursul prescripţiei a fost întrerupt, în condiţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Se arată că, dreptul de proprietate dobândit în anul 1946 nu a fost desfiinţat, astfel că în perioada anterioară anului 1990 cursul prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsa folosinţei a fost suspendat, bunul neputând fi redobândit şi nici dreptul exercitat în contra autorităţilor vechiului regim (cazul de suspendare reglementat de art. 13 din Decretul nr. 167/1958).

- Hotararea pronunţată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în ceea ce priveşte statuarea că acordarea de despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa se poate realiza numai în situaţia în care imobilul a fost restituit în natură şi nu în echivalent.

Se arată că, în cauză, a fost stabilit că acţiunea este întemeiată pe dispoziţiile legii generale (C. civ.), dar şi pe dispoziţiile legii speciale (Legea nr. 10/2001), această problemă fiind tranşată definitiv prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă pronunţată în cauză cu privire la stabilirea taxei de timbru aferente prezentei acţiuni, respectiv că legea specială (Legea nr. 10/2001), care reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor, dar şi posibilităţile legale de obţinere a unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului, nu a suprimat acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare

Prima instanţa de fond a reţinut corect că acţiunea în despăgubire a fost intentată în anul 2012, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 la acel moment fiind în vigoare Legea nr. 247/2005 care reglementa, în Titlul VII, regimul despăgubirilor pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură, aspect relevant întrucât deşi nu este vorba despre despăgubiri ce reprezintă însăşi contravaloarea bunului ce nu mai poate fi restituit în natura (despăgubiri care actualmente intra sub regimul instituit de Legea nr. 165/2013) aceste despăgubiri rămân totuşi în strânsă legătură cu despăgubirea pentru o privare de proprietate - în forma lipsirii de atributele dreptului (folosinţa bunului şi dreptul de a culege fructele).

Arată recurentul că în explicaţiile sale asupra naturii despăgubirii, a precizat că solicită ca despăgubirea să îi fie acordată până la momentul la care va încasa echivalentul proprietăţii sale, ocupate de pârâtul SRI, astfel că natura şi cauza despăgubirilor solicitate se regăseşte şi în întârzierea în valorificarea despăgubirilor recunoscute prin titlul sau executoriu cu o valenţă complexă (lipsirea de dreptul de a culege foloasele bunului său, datorită întârzierii redobândirii proprietăţii în natură sau prin echivalent) şi se raportează la răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, care, împreună, au condus la lipsirea reclamantului, vreme îndelungată, de orice despăgubire. Arată că fapta culpabilă a pârâtului Statul Roman constă în faptul preluării abuzive, fără un titlu valabil, a bunului din patrimoniul autorilor reclamantului dar şi în refuzul restituirii în natură a acestuia, iar fapta culpabilă a SRI, a constat în refuzul recunoaşterii oricărui drept derivând din aplicarea Legii nr. 10/2001, odată cu prima decizie prin care s-a respins pe fond notificarea, ceea ce a prelungit procedura recunoaşterii şi acordării măsurilor reparatorii către reclamant, deşi acesta a dovedit, în procedura judiciară pe care a fost nevoit să o promoveze, calitatea sa de persoana îndreptăţită, precum şi existenta şi întinderea dreptului.

Prejudiciul constând în lipsirea de folosinţa bunului proprietatea sa, ca atribut al dreptului recunoscut, este dovedit şi el rezultă din faptul privării de proprietate până la momentul când reclamantul va intra efectiv în posesia despăgubirii ca echivalent at bunului (independent de valoarea ei, aceasta urmând a-i fi stabilit şi acordata în procedura Legii nr. 165/2013), iar valoarea pagubei este dovedită prin raportul de expertiză efectuat în cauză; legătura de cauzalitate dintre faptele paraţilor şi prejudiciu rezultând ex rem, din cele deja expuse.

Prin urmare, în opinia recurentului elementele răspunderii civile delictuale, reglementate de dispoziţiile art. 998-999 C. civ., sunt îndeplinite în persoana pârâţilor, care au a răspunde în solidar, faţă de victima prejudiciului, în limita sumei ce va fi stabili de instanţa, de vreme ce nu s-ar putea delimita net şi cuantifica fiecare dintre cele doua răspunderi.

Recurentul a reiterat, totodată, argumentele tribunalului întemeiate pe jurisprudenţa CEDO, arătând că în ipoteza în care restituirea în natură (prevalenta potrivit legii interne) nu se poate realiza, dreptul de proprietate însuşi se transferă asupra despăgubirii, cu observaţia făcută de Curtea Europeană, că statul nu a luat în considerare prejudiciul suferit de către persoanele care au fost private de bunurile lor înainte de intrarea în vigoare a legii din cauza absenţei îndelungate a oricărei despăgubiri (cauza Porteanu contra României, cauza Jusescu contra Romanei, cauza Johanna Huber contra României), respectiv că nu este vorba despre un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept.

Arată că, dacă s-a acceptat, de către Curtea Europeană, în cauzele în care s-a constatat o încălcare a dreptului ocrotit de art. 1 din Protocolul 1 adiţional, că despăgubirea vizată de sistemul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea 247/2005, este iluzorie şi că urmează să se plătească persoanei îndreptăţite şi drepturi băneşti actuale la valoarea de piaţa imobiliară a bunului preluat fără titlu valabil, nu s-ar putea reproşa reclamantului că a înţeles să ceară o reparaţie completă incluzând şi dreptul la contravaloarea foloaselor de care nu a putut beneficia, cu atât mai mult cu cât, la data sesizării instanţei, nu putea anticipa revirimentul legislativ produs prin intrarea în vigoare a Legii 165/2013

În opinia sa, la data sesizării instanţei, raportul juridic dedus judecaţii era guvernat de o lege care permitea acordarea, cumulat cu despăgubirea care înlocuieşte bunul însuşi şi a despăgubirii pentru neexercitarea prerogativelor dreptului de proprietate - aceasta în temeiul dreptului comun şi nu s-ar putea prin acesta opune reclamantului nesocotirea statuărilor Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, întrucât, în discuţie nu se afla restituirea imobilului însuşi, prin echivalent, pentru a acţiona prohibiţia fixata de principiul "electa una via"

5. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Serviciul Român de Informaţii a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. ca nefondat.

În motivare, intimatul a susţinut, în esenţă, că nu este incident un motiv de nulitate a deciziei recurate respectiv, că au fost aplicate corect prevederile art. 467 alin. (2) din noul C. proc. civ., întrucât plata pe care a realizat-o are caracter echivoc deoarece a urmărit numai oprirea penalităţilor la care a fost îndatorat de instanţa de fond şi limitarea prejudiciului, întrucât valoarea acestora era considerabilă, iar temerea sa era justificată şi de faptul că până la tranşarea definitivă a litigiului suma la care ar fi fost îndatorat putea creşte exponenţial, pârâtul fiind o instituţie bugetară.

A mai precizat intimatul că a formulat două cereri de urgentare a redactării hotărârii, că soluţia s-a dat după mai multe amânări, a trecut un an de zile de la data pronunţării hotărârii şi până la redactarea ei, iar pe perioada desfăşurării procesului s-a pierdut un an de zile numai pentru numirea expertului, împrejurări străine de vreo culpă a acestuia, dar pe care ar fi fost obligat să le acopere prin plata unor penalităţi considerabile, astfel că, în situaţia dată singura soluţie viabilă pentru limitarea prejudiciului era plata de îndată a obligaţiilor la care a fost îndatorat.

Pentru aceste considerente, se solicită a se constata că acest demers nu a vizat achiesarea la pretenţiile recurentului-reclamant, ci a fost justificat de buna-credinţă cu care a tratat un act de justiţie cu efecte pecuniare considerabile şi de responsabilităţile care îi reveneau în calitatea sa de instituţie bugetară.

Se mai susţine că din modul în care instanţa de apel a motivat hotărârea nu se desprind aspecte care să fie confuze şi care să facă dificilă punerea în aplicare a dispoziţiilor stabilite, aceasta motivându-şi decizia luată prin argumente plauzibile cu privire la situaţia de fapt şi argumentaţia juridică ce a fundamentat hotărârea adoptată.

Se apreciază, totodată, că susţinerea recurentului bazată pe prevederile Deciziei (RIL) nr. 27/2011 a ICCJ nu poate reprezenta un argument fundamental în luarea unei decizii favorabile acestuia, câtă vreme argumentaţia instanţei este îndestulătoare şi nu lasă locul echivocului.

De asemenea, se arată că, în speţa supusă dezbaterii, instanţa a aplicat legea în mod corect, interpretând-o prin prisma ansamblului normelor juridice aplicabile situaţiei de fapt existente.

În acest sens, precizează că recurentul ignoră efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, susţinându-se, totodată, că Serviciul Român de Informaţii şi-a îndeplinit toate obligaţiile prevăzute de lege în sarcina sa, neputându-se reţine săvârşirea vreunei fapte care să justifice antrenarea răspunderii sale civile delictuale în conformitate cu dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864 si care să constituie temei acordării de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului.

Referitor la prescripţia pretenţiilor recurentului învederează că petentul solicită acordarea de despăgubiri pentru lipsă de folosinţă la o dată anterioară notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, deşi dreptul la măsuri reparatorii a fost recunoscut la data de 04.07.2008, când s-a pronunţat instanţa de fond, însă ca urmare a exercitării căilor de atac de către reclamant, hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă abia la data de 03.02.2011.

În opinia intimatului, abia de la acest moment se poate pune în discuţie posibilitatea unui drept la acţiune pentru lipsă de folosinţă, însă culpa pentru întârzierea în valorificarea despăgubirilor aparţine recurentului care a exercitat căile de atac, fapt ce a prelungit durata procesului şi implicit a condus la prescrierea dreptului de a cere lipsa de folosinţă anterior datei de 03.02.2011.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. care vizează nulitatea deciziei recurate ca efect al aplicării incorecte a normelor de drept procesual care reglementează conflictul de legi în timp, prin menţionarea în dispozitivul hotărârii recurate a unui termen de recurs de 30 zile, termen prevăzut de art. 485 din noul C. proc. civ.:

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, aşa cum corect se arată în memoriul de recurs, raportat la data sesizării primei instanţe cu cererea de chemare în judecată formulată de reclamant - 15.05.2012- şi de prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Noului C. proc. civ., în cauză sunt incidente dispoziţiile înscrise în C. proc. civ. de la 1865, termenul de recurs aplicabil în speţă, fiind cel de 15 zile, stabilit de art. 301 alin. (1) din acest act normativ, care reprezintă norma de drept comun în această materie.

Se impune însă a se preciza, că nefiind incidentă o nulitate necondiţionată şi expresă, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că pentru a fi incidentă sancţiunea nulităţii deciziei recurate, era necesar ca recurentul să justifice vătămarea procesuală care i-a fost produsă.

În speţă, însă, recurentul a fost în măsură să identifice termenul de recurs aplicabil în cauză şi să declare această cale de atac înăuntrul acestui termen, ceea ce nu face decât să evidenţieze lipsa oricărei vătămări produse acestuia, ca efect al inserării eronate a termenului de recurs ca fiind de 30 zile.

Mai mult, sancţiunea nulităţii hotărârii prevăzută de art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., operează ca ultim remediu procesual, adică numai în cazul inexistenţei unui alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale.

Or, nici această cerinţă nu este întrunită, dat fiind că, raportat la caracterul imperativ al normelor care reglementează regimul juridic al căilor de atac şi al termenelor în care acestea pot fi formulate, menţionarea eronată, în cuprinsul deciziei civile recurate, a termenului în care poate fi atacată aceasta cu recurs, nu reprezintă consecinţa unui raţionament expus de instanţa de apel în această privinţă ca efect al aplicării unor alte norme legale şi nici al unei interpretări date unor mijloace de dovadă administrate de părţile litigante, ci o simplă eroare materială, astfel că există un alt mijloc prin intermediul căruia să se poată înlătura vătămarea pretins suferită de parte prin îndeplinirea unui act procedural cu neobservarea formelor legale, respectiv procedura reglementată de art. 281 din C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge această critică, ca nefondată.

În referire la criticile din recurs care vizează modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii apelului declarat de pârâtul SRI, ca efect al achiesării acestuia la sentinţa apelată:

În acest sens, Înalta Curte constată că recurentul a invocat excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârât, susţinând că, această parte, care a achiesat tacit la hotărârea apelată procedând la o executare benevolă a acesteia, anterior împlinirii termenului de apel, a pierdut dreptul de a formula această cale de atac.

Trebuie însă observat că achiesarea la hotărâre, consacrată pe cale jurisprudenţială sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, pornind de la prevederile art. 270 din acest act normativ, a fost calificată ca reprezentând un act procedural unilateral de dispoziţie, prin care partea căzută în pretenţii renunţă la o cale de atac pe care era îndreptăţită să o exercite în temeiul legii, astfel că hotărârea care consfinţeşte dreptul litigios în patrimoniul celeilalte părţi, devine definitivă. Prin achiesare, partea care îşi manifestă voinţa de a renunţa la calea de atac prevăzută de lege renunţă implicit la însuşi dreptul dedus judecăţii, drept sancţionat deja prin hotărârea judecătorească la care se achiesează.

Raportat la consecinţele produse, săvârşirea anumitor acte de executare de către partea în sarcina căreia s-a stabilit o obligaţie printr-o hotărâre nedefinitivă şi nesusceptibilă de executare, poate avea valenţa unei achiesări tacite doar dacă este realizată neechivoc, voluntar, iar din circumstanţele în care s-a realizat executarea rezultă neîndoielnic intenţia abdicativă a părţii care execută hotărârea de la căile de atac susceptibile a fi formulate împotriva hotărârii nedefinitive executate.

În consecinţă, în mod eronat susţine recurentul că instanţa de apel, trebuia să se limiteze la a prezuma că plata realizată de pârâtul SRI reprezintă un act de executare a hotărârii apelate şi deci o achiesare tacită la hotărâre a acestuia şi, pe cale de consecinţă, să dea eficienţă regulilor aplicabile achiesării la hotărâre, fără a verifica, în raport de apărările pârâtului căruia i s-a opus achiesarea tacită, dacă, această plată, reprezintă, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, o recunoaştere neechivocă, necondiţionată şi liberă a acestui apelant pârât, în privinţa existenţei obligaţiilor stabilite în sarcina acestuia prin hotărârea primei instanţe.

În acest context, este corectă constatarea instanţei de apel, în sensul că, în raport de modalitatea în care a fost tranşat litigiul de prima instanţă - prin sentinţa civilă apelată dispunându-se admiterea, în parte, a acţiunii reclamantului, în sensul obligării pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 15.05.2009 - 16.02.2017, în cuantum de 727.215 Euro, şi în continuare, până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013, dar şi obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 RON - plata sumei de 727.215 Euro nu putea susţine ipoteza unei achiesări parţiale la hotărârea apelată, neconstituind o executare a unei dispoziţii a hotărârii apelate, respectiv că, în speţă, nu erau îndeplinite condiţiile anterior enunţate.

Astfel, este judicioasă aprecierea din cuprinsul deciziei recurate, în sensul că obligaţia de plată a lipsei de folosinţă, stabilită prin hotărârea apelată, în sarcina acestui pârât (începând cu data de 15.05.2009 şi până la data plăţii sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2913) reprezintă o obligaţie care a fost fundamentată pe cauză unică, este continuă şi în acelaşi timp afectată de un termen incert.

Totodată, trebuie observat că obligaţia de plată a lipsei de folosinţă stabilită în sarcina pârâtului era susceptibilă de a da naştere unor dobânzi moratorii în caz de întârziere a executării, caracterul oneros al acestora fiind accentuat, în speţă, de afectarea sa de termenul incert la care o altă entitate juridică - autoritatea competentă să realizeze data plata sumelor ce urmau a fi stabilite în procedura Legii nr. 165/2913 - avea să îşi îndeplinească propriile obligaţii.

În egală măsură, aprecierea din cuprinsul deciziei civile recurate în sensul că reprezintă un criteriu de referinţă în determinarea scopului executării analizate, conduita procesuală a pârâtului SRI de-a lungul întregii proceduri judiciare se concretizează într-o aplicare corectă a regulilor aplicabile achiesării tacite la hotărâre.

Or, raport la acest criteriu, nu se putea ignora faptul că pârâtul a contestat, prin intermediul actelor de procedură realizate în cauză, existenţa culpei sale în îndeplinirea obligaţiilor ce i-au revenit în baza Legii nr. 10/2001 ulterior recunoaşterii dreptului reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul menţionat şi a afirmat, în mod constant şi repetat, inexistenţa, în sarcina sa, a vreunei obligaţii dintre cele reglementate prin Legea nr. 165/2013, act normativ avut în vedere de către instanţa de fond la stabilirea întinderii obligaţiei de plată, respectiv a obligaţiei sale de plată a lipsei de folosinţă a imobilului situat în Voluntari, judeţ Ilfov.

Deopotrivă, subsumat acestei analize nu poate fi ignorată nici particularitatea specifică pricinii vizând contextul realizării plăţii, raportat la durata considerabilă a procedurii judiciare - aspect confirmat inclusiv de faptul că, în etapa rejudecării, hotărârea apelată a fost redactată doar după aproximativ 1 an de la pronunţarea acesteia, respectiv de declararea de către pârât a unui apel principal înăuntrul termenului prevăzut de lege.

Întrucât achiesarea tacită poate fi dedusă, contrar susţinerilor din recurs, numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre, iar nu dintr-o executare parţială a obligaţiei realizată sub presiunea penalităţilor, raportat la obligaţia de plată a lipsei de folosinţă configurată prin sentinţa apelată în sarcina pârâtului SRI, dar şi circumstanţele particulare în care a fost realizată plata sumei de 727.215 Euro, anterior reliefate, este corectă aprecierea instanţei de apel, în sensul că, plata parţială astfel realizată nu putea fi calificată drept o adeziune tacită parţială la hotărârea apelată.

De asemenea, analiza acestor fapte şi circumstanţe, pentru a determina efectele juridice ale acestora, cu luarea în considerare a punctelor de vedere divergente ale părtiţilor litigante, nu are valenţa unei încălcări a principiului disponibilităţii procesului civil, ci intră în sarcina instanţei, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) din C. proc. civ., argumentele recurentului ignorând nepermis regimul juridic al prezumţiei relative.

Cum în speţă, din cele ce preced, nu rezultă că plata făcută de pârât, în circumstanţele anterior reliefate reprezintă o manifestare de voinţă juridică neîndoielnică a acestuia de recunoaştere a pretenţiilor reclamantului validate prin hotărârea apelată, aşadar un act procesual unilateral şi irevocabil de dispoziţie al pârâtului (de achiesare tacită la hotărârea apelată) nu pot fi validate argumentele din recurs vizând greşita soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii apelului pârâtului.

Argumentele din recurs care tind la a evidenţia o ipoteză de încălcare a unui contract judiciar, ignoră nepermis atât natura juridică a achiesării - act procesual unilateral de dispoziţie - cât şi premisa la care s-a oprit raţionamentul instanţei de apel, impusă de logica raţionamentului judiciar - verificarea existenţei unei manifestări de voinţă liberă şi neviciată a pârâtului de a achiesa, prin plata realizată, la hotărârea apelată, iar nu acea a unui astfel de act de dispoziţie lovit de nulitate.

În referire la celelalte argumente invocate de recurent, subsumate acestor critici, Înalta Curte, reţine că, este real că, instanţa de apel, analizând excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârât a reţinut incidenţa prevederilor art. 463-467 din noul C. proc. civ., deşi, pentru raţiunile deja prezentate în analiza precedentului motiv de recurs, aceste dispoziţii legale nu îşi au aplicare în cauza de faţă, iar instanţa de apel avea obligaţia de a determina legea aplicabilă raportului juridic litigios nefiind ţinută de un anumit temei de drept, indicat eronat de parte. Cu toate acestea, trebuie observat că, inclusiv recurentul a fundamentat excepţia inadmisibilităţii apelului declarat de pârât pe aceste dispoziţii legale, în privinţa cărora susţine în recurs că au fost greşit analizate în speţă, nefiind incidente, respectiv că acesta a arătat chiar în memoriul de recurs că, regula inadmisibilităţii apelului în situaţia achiesării tacite prin executare la hotărârea primei instanţe a fost stabilită de jurisprudenţă şi doctrina de specialitate, iar noul C. proc. civ. nu a făcut altceva decât să consacre prin noua reglementare cuprinsă în prevederile art. 463-464 şi, respectiv art. 467, achiesarea la hotărâre recunoscută anterior ca o "constantă a dreptului procesual civil". Or, o atare susţinere nu face decât să accentueze că inclusiv în opinia recurentului (opinie împărtăşită, de altfel şi pe cale doctrinară), în realitate, noile dispoziţii nu fac altceva decât să consacre opţiunea legiuitorului de a legifera instituiţia achiesării la hotărâre, valorificând vechile construcţii jurisprudenţiale şi doctrinare în această materie.

Aşa fiind, vătămarea pe care o invocă recurentul, decurgând din faptul că instanţa de apel a făcut aplicarea unor norme procesuale care nu erau incidente în speţă, nu determină nulitatea hotărârii pronunţate cât timp, recurentul nu justifică, prin argumentele formulate, o ipoteză de aplicare greşită a unei reguli sau principiu, în materia achiesării tacite la hotărâre - rezultat al unei jurisprudenţe constante şi unitare - şi care să fie de natură a evidenţia un alt regim juridic aplicabil unui act de executare, parţială, a unei obligaţii de plată stabilite printr-o hotărâre nedefinitivă, susceptibilă de a genera, ca efect al executării sale cu întîrziere, o grevare a patrimoniului debitorului, cu noi obligaţii pecuniare, în raport cu actuala reglementare, fiind, totodată, de precizat că, prezenta cale de atac i-a oferit acestuia o cale efectivă de discutare a acestui aspect, constituindu-se în acel "alt remediu" la care se referă art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865, ce face inoperantă sancţiunea nulităţii actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale.

În acest context factual, Înalta Curte, raportându-se şi la considerentele anterior prezentate, care complinesc motivarea curţii de apel, apreciază că nu poate fi validată susţinerea din recurs în sensul că instanţa de apel a interpretat incorect regulile de drept care stabilesc efectul achiesării la hotărârea primei instanţe de fond, cu privire la exercitarea căii de atac a apelului şi a principiilor de drept procesual care nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti la care apelantul a achiesat, respectiv că raţionamentul expus în considerentele deciziei recurate ar fi contrar principiilor aplicabile în materia efectelor achiesării.

În ceea ce priveşte critica vizând omisiunea instanţei de apel de a pune în discuţia părţilor calificarea cererii formulate de reclamant din perspectiva analizată în considerentele deciziei recurate vizând raportul dintre legea generală (dreptul comun) lege specială raportat la temeiul cererii deduse judecaţii, respectiv că nu s-a avut în vedere situaţia particulară a recurentului:

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâţilor SRI şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilul (teren şi construcţie) situat în str. x - 35, Voluntari, jud. Ilfov.

Această cerere întemeiată iniţial pe dispoziţiile art. 480 şi 998-999 din C. civ., a fost precizată, ulterior, reclamantul solicitând examinarea pretenţiilor deduse judecăţii şi în raport legea specială în vigoare la data naşterii raportului juridic de dezdăunare (Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005), astfel că, era în sarcina instanţelor de fond să analizeze temeinicia dreptului pretins din perspectiva ambelor temeiuri de drept invocate - aspect statuat irevocabil prin decizia civilă nr. 517/19.02.2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Sub acest aspect se impune a fi, însă, subliniat că, prin decizia sus menţionată nu s-a tranşat aspectul admisibilităţii cererii reclamantului astfel întemeiată în drept şi nici asupra temeiniciei dreptului dedus judecăţii, astfel că obligaţia instanţelor ca, în rejudecare, să analizeze acţiunea în despăgubire ce vizează un imobil preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, raportat la ambele temeiuri de drept invocate de reclamant şi la împrejurarea că acesta a justificat această cerere invocând calitatea sa de moştenitor al foştilor proprietari deposedaţi abuziv de stat, ceea ce nu împiedica instanţa de apel să procedeze la verificarea admisibilităţii cererii reclamantului, inclusiv din perspectiva raportului dintre normele speciale ale Legii nr. 10/2001 cu dispoziţiile dreptului comun invocate drept temei al aceluaşi drept.

Se mai reţine că, prin apelul formulat, apelantul pârât Serviciul Român de Informaţii a susţinut că soluţia dată de către tribunal pe fondul pretenţiilor reclamantului este greşită, întrucât acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unui imobil ce intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 este posibilă doar în situaţia în care imobilul a fost restituit în natură, nu şi atunci când s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, susţinere întemeiată pe dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 10/2001, care face trimitere la situaţia reglementată la art. 25 alin. (5) din aceeaşi lege, respectiv că în privinţa acestuia, nu erau întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

De asemenea, apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut lipsa calităţii sale procesuale pasive, respectiv că nu îi incumbă nicio obligaţie în procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 ori de Legea nr. 165/2013, respectiv că pârâtul SRI ar putea răspunde pentru lipsa de folosinţă a imobilului numai în cazul în care reclamantul ar fi obţinut în prealabil o hotărâre judecătorească prin care SRI să fi fost obligat la predarea în natură a imobilului. De asemenea, s-a invocat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale deoarece folosirea imobilului de către SRI este legitimă şi legală în condiţiile în care obligaţia stabilită în sarcina acestui pârât are ca finalitate despăgubirea bănească a reclamantului, astfel că acesta nu poate pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă, ci, eventual, dobânzi, penalităţi pentru întârzierea în executarea obligaţiei, pretenţiile deduse judecăţii în prezenta cauză fiind accesorii unei obligaţii de restituire în natură, obligaţie inexistentă în cauză.

Totodată, din oficiu, instanţa de apel a pus în discuţia contradictorie a părţilor, sens în care au fost emise adrese, transmise ulterior acestora, admisibilitatea acţiunii îndreptate împotriva pârâtului Statul Român, în raport de decizia nr. 27/2011, în recurs în interesul legii.

Răspunzând acestor motive de apel, reclamantul a susţinut, că este îndreptătit la a pretinde despăgubirea sa pentru lipsirea de folosinţa imobilului situat în Voluntari, judeţ Ilfov, în esenţă, argumentele acestuia făcând referire la calitatea acestuia de proprietar al imobilului, la deposedarea sa nelegală de către stat, statuată pe cale jurisdicţională, în acţiunea în restituire întemeiată pe prevederile art. 26 ale Legii nr. 10/2001, la durata procedurii de restituire şi la conduita pârâtului SRI în procedura de restituire a imobilului menţionat, respectiv a arătat că, cererea sa despăgubire are ca temei atât legea specială, cât şi C. civ., că Decizia nr. 27/2011 priveşte alte categorii de cereri decât cea pe care a formulat-o, sublinind culpa SRI în soluţionarea cererii sale de restituire a imobilului, anterior menţionat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi raţiunea pentru care, în opinia sa, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru declanşarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor.

Raportat la cadrul procesual stabilit în cauză, la îndrumările obligatorii ale instanţei de casare, dar şi la criticile şi apărările formulate în apel, este vădit nefondată critica ce constituie obiect al prezentei analize, verificarea temeiniciei dreptului pretins din perspectiva ambelor temeiuri de drept invocate de însuşi reclamantul, presupunând, în raport de conţinutul concret al aspectelor deduse judecăţii în apel, stabilirea situaţiei de fapt prin raportare la probatoriul invocat de părţile litigante, dar şi a normelor de drept incidente, ceea ce impunea cu necesitate nu numai verificarea raportului dintre legea generală şi legea specială, inclusiv din perspectiva deciziilor obligatorii în materia restituirii imobilelor preluate abuziv pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar şi din perspectiva deţinerii unui bun actual în sensul art. 1 din Protocolul aditonal nr. 1 la CEDO, care să îl îndreptătească pe reclamant la dezdăunarea sa pentru lipsa de folosinţă a imobilului preluat abuziv.

Or, în speţă, instanţa de apel a apreciat că deşi legea specială nu interzice expres formularea pe calea dreptului comun a unor cereri de chemare în judecată pentru obţinerea despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, iar analiza unei astfel de acţiuni se realizează, potrivit temeiului juridic invocat de parte, în raport de situaţia de fapt afirmată şi de persoanele chemate în judecată, respectiv de interpretările obligatorii din deciziile pronunţate, în recurs în interesul legii, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte noţiunile de "bun actual" şi "speranţă legitimă", nu s-a probat săvârşirea unei fapte ilicite, de către pârâtul SRI, astfel că pretenţiile reclamantului împotriva acestui pârât nu pot fi apreciate ca fiind fondate, respectiv acţiunea îndreptată împotriva Statului Român este inadmisibilă.

Aşa fiind, nu este incidentă o situaţie, în care instanţa de apel să fi procedat la o recalificare a temeiului cererii cu încălcarea principiului contradictorialităţii, după cum înlăturarea justificată, prin trimiterea la probele şi normele de drept apreciate ca fiind aplicabile, a argumentelor recurentului nu are valenţa încălcării dreptului la apărare al acestuia şi nici a unui refuz al instanţei de a expune raţionamentul său judiciar cu luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale cauzei.

Cum, în speţă, pârâţii au susţinut că reclamantul nu deţine un drept de proprietate şi nici nu este îndreptăţit să pretindă lipsirea sa fără drept de atributul folosinţei imobilului menţionat, al cărui regim juridic intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu se poate reţine o aplicare eronată a limitelor devoluţiunii stabilite prin art. 294 alin. (1) din C. proc. civ., în realitate, analiza realizată în apel, concretizându-se într-o respectare a principiului legalităţii, care impune atât părţilor litigante, cât şi instanţelor ca judecata să se desfăşoare în acord cu dispoziţiile legale invocate ca fundament juridic.

În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.:

În argumentarea acestei critici, recurentul a susţinut, într-o primă teză, că procedeul folosit de instanţa de apel de a a analiza împreună cererile de apel, este apt să creeze echivoc şi confuzie, iar motivarea deciziei recurate este incertă în raport cu prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Critica nu poate fi validată.

Astfel, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă considerentele unei hotărâri judecătoreşti, respectiv prezentarea faptelor reţinute ca rezultat al evaluării probatoriilor administrate şi, respectiv, a dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic litigios care fundamentează soluţia, în situaţia particulară a apelului, fiind esenţial ca în cuprinsul acestor considerente să se regăsească un răspuns la motivele de apel formulate, respectiv să fie prezentate argumentele care au justificat înlăturarea susţinerilor sau apărărilor părţii cazute în pretenţii.

Aşadar, esenţială în determinarea incidenţei acestui motiv de recurs nu este tehnica de redactare a considerentelor, ci verificarea expunerii de către instanţa de apel a unui raţionament coerent, logic, apt să îndeplinească dezideratul ca hotărârea să răspundă argumentelor esenţiale, fundamentale, ale părţilor, susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În consecinţă, în lipsa unei norme care să interzică expres utilizarea unor argumente comune pentru a răspunde unor critici/apărări formulate de părţi diferite, dar care tind a se anihila reciproc, respectiv, prezentarea acestora în succesiunea impusă de necesitatea respectării logicii raţionamentului judiciar, fără a se mai relua criticile şi apărările deja prezentate în prima parte a considerentelor aceleiaşi hotărâri, nu reprezintă o încălcare a obligaţiei de motivare reglementată prin art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În alţi termeni împrejurarea că reclamantul nu a primit de la instanţa de apel exact argumentele pe care le aştepta nu reprezintă un viciu de legalitate, în sensul unei motivări lacunare sau nelegale, astfel cum susţine recurentul, întrucât modalitatea în care o instanţă îşi structurează argumentele este o problemă de stilistică a hotărârilor judecătoreşti, important fiind din perspectiva respectării dreptului părţii la un proces echitabil ca instanţa de apel să fi analizat în mod real argumentele părţilor şi să le răspundă în mod substanţial.

Or, în cauză, aşa cum rezultă din considerentele deciziei recurate anterior redate, instanţa de apel a îndeplinit această obligaţie, prezentând de o manieră logică şi coerentă, raportat la obiectul şi temeiul dreptului dedus judecăţii, argumentele pentru care nu a primit susţinerile reclamantului formulate pe calea apelului, cele pentru care a apreciat că sunt sau nu aplicabile normele legale invocate de aceasta, respectiv a arătat, motivele de fapt şi de drept, pentru care a apreciat ca fiind fondate apelurile declarate de pârâţi, argumente care, conducând la concluzia inadmisibilităţii acţiunii indreptate împotriva statului, respectiv a lipsei îndreptăţirii reclamantului la despăgubirile pretinse, făceau, implicit, de prisos analiza criticilor care vizau modalitatea de cuantificare a prejudiciului pretins.

Mai mult, deşi în recurs, se pretinde că anumite motive de apel nu ar fi fost individualizate şi, în consecinţă, examinate, se constată că recurentul nu a fost în măsură să identifice el însuşi aceste pretinse critici neanalizate, ceea ce conduce la concluzia formulării unor argumente pur formale, care nu au aptitudinea de a învesti legal instanţa de recus cu analiza acestora.

Nici susţinerea potrivit căreia decizia recurată nu ar cuprinde o dezlegare proprie privind calitatea procesuală pasivă Statului Roman prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi validată, în contextul în care, instanţa de apel a constatat motivat că acţiunea îndreptată împotriva statului este inadmisibilă.

Astfel, critica recurentului ignoră nepermis împrejurarea că, fiind învestită cu soluţionarea a două excepţii de fond, absolute, instanţa de apel avea a proceda la soluţionarea acestora, gradual, în ordinea impusă de caracterul şi efectele produse în cazul admiterii lor.

Aspectul asupra căruia s-a preocupat instanţa de apel în ceea ce priveşte cererea îndreptată împotriva statului a vizat posibilitatea exercitării unei acţiuni directe, în despăgubiri, îndreptată împotriva acestuia, întemeiată pe dreptul comun în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială şi constituie, fără dubiu, o problemă de admisibilitate, privită ca excepţie de fond, iar nu o chestiune de fond a litigiului, întrucât nu rezolvă conflictul dintre părţi.

Cum, în cauză, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii îndreptate împotriva statului, avea drept consecinţă respingerea acestei acţiuni, nu s-ar putea reţine incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., în speţă, recurentul neputând imputa instanţei de apel omisiunea de a proceda la analiza unei alte excepţii care tindea la adoptarea aceleiaşi soluţii de respingere a cererii, şi care, tocmai în considerarea faptului că acest efect se produsese deja, devenise inutilă.

De asemenea, contrar susţinerilor din recurs, instanţa de apel a înlăturat argumentat apărarea opusă de către reclamant vizând lipsa identităţii între obiectul cererii de faţă şi cel al acţiunilor la care se referă Decizia nr. 27/2011, reţinând că problema de drept este similară, chiar dacă natura măsurii reparatorii solicitate este alta, întrucât acţiunea în despăgubiri prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe care proprietarul bunului preluat abuziv a pierdut-o, are caracter accesoriu în raport cu acţiunea prin care se solicită despăgubiri pentru bunul ce nu mai poate fi restituit în natură, context în care a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., care consacră caracterul obligatoriu al dezlegarilor date problemelor de drept judecate

Astfel, obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei, de circumstanţele acesteia, stilul judiciar şi tipologia actului de justiţie.

Or, în speţă, instanţa de apel, după stabilirea situaţiei de fapt a cauzei, raportându-se la obiectul cererii şi la circumstanţele particulare ale pricinii, care evidenţiau că, în speţă, reclamantul tinde la a obţine despăgubirea sa pentru lipsa de folosinţă a unui imobil preluat abuziv de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, bun care nu a fost restituit în natură, respectiv că acesta a înţeles să pretindă, invocând calitatea sa de moştenitor al foştilor proprietari deposedaţi abuziv ai acestui imobil, obligarea Statului Român la plata de despăgubiri, pe calea unei acţiuni directe şi a prezentat argumentele în raport de care a reţinut aplicabilitatea acestei decizii în cauză, devenită obligatorie, ca efect al publicării ei în Monitorul Oficial nr. 120 din 27.02.2012, deci chiar anterior înregistrării cererii de chemare în judecată formulate de reclamant pe rolul instanţelor.

În acest context, având în vedere faptul că recursul în interesul legii reprezintă un mijloc procesual prin intermediul căruia se asigură unitatea de interpretare şi aplicare a unor reguli de drept, nu se poate reţine că prin inserarea în cuprinsul deciziei recurate a raţionamentului expus de instanţa supremă în justificarea interpretării obligatorii date normelor de drept apreciate ca fiind incidente, în speţă, instanţa de apel ar fi încălcat obligaţia de motivare instituită în sarcina sa prin art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul neputând imputa acestei instanţe respectarea normelor imperative care reglementează efectele obligatorii ale interpretării normelor de drept prin deciziile pronunţate în recurs în interesul legii.

Susţinerile recurentului vizând preluarea şi valorificarea incorectă în considerente a argumentelor care au justificat adoptarea Deciziei ICCJ (RIL) nr. 27/2011, ca şi argumentele acestuia vizând încălcarea puterii lucrului judecat a hotărârilor de care acesta a înţeles să se prevaleze în cauză, evidenţiază un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate decât cel prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., urmând a fi analizate, în cadrul criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Nefondată este şi critica vizând pretinsa omisiune a instanţei de apel de a analiza cererea formulată de reclamant în apel având ca obiect obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând venituri ajunse la termen apărute după darea hotărârii primei instanţe - cerere întemeiată pe prevederile art. 294 alin. (2) din C. proc. civ.

Parcurgerea argumentelor recurentului reclamant, subsumate acestei critici, dar şi a cererii de apel formulate de acesta, relevă faptul că ceea ce s-a urmărit prin formularea acestei cereri în apel a vizat cuantificarea lipsei de folosinţă pentru perioada 16.02.2017 -17.09.2019.

Or, dincolo de faptul că deşi recurentul pretinde că o atare cerere era admisibilă în apel, fără a justifica, în niciun fel interesul său în reiterarea, pe calea apelului principal, a acestei pretenţii, în condiţiile în care prin hotărârea apelată se dispusese deja obligarea pârâtului la plata lipsei de folosinţă şi pentru perioada ulterioară datei de 16.02.2017- utilizarea sintagmei "şi în continuare, până data plăţii sumelor ce se vor stabili în procedura Legii nr. 165/2013", cu luarea, în considerare, desigur, a limitelor în care au fost configurate aceste pretenţii în cererea de chemare în judecată, anterior prezentate, fiind edificatoare în privinţa perioadei pentru care prima instanţă a apreciat că pârâţii datorează lipsa de folosinţă- trebuie observat că cererea care poate fi formulată în apel, în condiţiile art. 294 alin. (2) din C. proc. civ., nu poate avea o cauză juridică diferită în raport cu pretenţia dedusă analizei prin cererea introductivă, ci reprezintă o solicitare aflată într-un evident raport de accesorialitate faţă de cererea iniţială care trebuie să aibă în vedere evoluţia situaţiei juridice cu care instanţa de judecată a fost iniţial sesizată şi pe care aceasta a soluţionat-o.

Cum, în apel, pretenţia reclamantului vizând recunoaşterea, în favoarea sa, a dreptului de a obţine despăgubiri care să compenseze prejudiciul pretins a fi fost produs în patrimoniul acestuia prin lipsirea de prerogativa folosinţei imobilului situat în Voluntari, judeţ Ilfov a fost apreciată ca fiind nefondată, în mod evident, solicitarea aceleiaşi părţi privind cuantificarea lipsei de folosinţă şi pentru perioada ulterioară datei de 16.02.2017 nu putea fi primită, neputându-se valida, aşadar, argumentul recurentului în sensul că respingerea acestei cereri, care decurgea implicit din respingerea pretenţiei deduse judecăţii, ar fi impus o motivare distinctă de cea care a justificat respingerea cererii în despăgubire formulată de reclamant. Mai mult, cum o atare cerere nu putea fi formulată decât prin cererea de apel, câtă vreme în dispozitivul deciziei recurate se regăseste soluţia de respingere a apelului declarat de reclamant, nu se poate reţine, nici din această perspectivă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs vizând încălcarea art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864:

Critica nu poate fi validată, în condiţiile în care premisa susţinută de recurentul reclamant în argumentarea acestui motiv de recurs nu are suport factual în speţă. Astfel, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prin sentinţa civilă nr. 1210 din 04.07.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV civilă în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 461/01.07.2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi irevocabilă prin decizia nr. 798/03.02.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost admisă în parte acţiunea care a avut ca obiect contestaţia pe care reclamantul a formulat-o împotriva Deciziei nr. 26/13.10.2003, prin care SRI a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, privind imobilul situat în Voluntari, judeţul Ilfov, acest pârât fiind obligat să emită o decizie de restituire în echivalent pentru imobilul menţionat, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În executarea acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pârâtul SRI a emis Decizia nr. 52/01.03.2011, prin care au fost propuse despăgubiri în echivalent pentru imobilul sus menţionat, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în favoarea reclamantului, ulterior dosarul administrativ fiind înaintat către CCSD, unde a fost constituit dosarul de despăgubiri nr. x.

Anterior prezentului demers procesual, prin sentinţa civilă nr. 1601/26.10.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/1998, s-a dispus respingerea ca inadmisibilă, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, a acţiunii în revendicare a aceluiaşi imobil formulată de reclamant împotriva pârâtului S.R.I. şi a Consiliului local al comunei Voluntari.

Cum principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces, critica vizând încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile, de care reclamantul a înţeles să se prevaleze, în speţă, nu poate fi primită.

În acest sens, se reţine că autoritatea de lucru judecat priveşte atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele care explicitează şi determină limitele acestuia, astfel că este corect raţionamentul expus de instanţa de apel în sensul că reclamantului nu i-a fost recunoscut, prin sentinţa civilă nr. 1210 din 04.07.2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV civilă în dosarul nr. x/2007 un drept la restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, ci doar un drept la despăgubiri, în echivalent, aşadar un drept de creanţă, iar nu un drept real, de proprietate.

În consecinţă, stabilindu-se cu putere de lucru judecat, imposibilitatea de restituire în natură a imobilului, sunt lipsite de relevanţă juridică, din perspectiva determinării naturii dreptului de care se poate prevala reclamantul în temeiul sentinţei civile nr. 1210/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV civilă, faptul că acest imobil există şi în prezent, că a putut fi identificat prin expertiza topografică întocmită în dosarul nr. x/2007, respectiv că are aptitudinea de a fi utilizat, reclamantul neavând, aşadar, îndreptăţirea de a pretinde că deţine un drept de proprietate, ca bun actual, care să îl îndrituiască la a pretinde exercitarea prerogativelor proprietăţii.

Împrejurarea că, în litigiile anterioare, reclamantul s-a prevalat de vechiul drept de proprietate de care au fost privaţi autorii săi, context în care, prin hotărârea sus menţionată, i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, nu îl îndreptăţeşte pe acesta la a pretinde, în cauza de faţă, protecţia altui drept decât cel care i-a fost recunoscut pe cale judiciară - de a pretinde şi încasa despăgubirile în echivalent, conform mecanismului stabilit prin legislaţia specială adoptată de Statul Român în materia restituirii imobilelor preluate abuziv.

Aşa fiind, chiar dacă prin sentinţa civilă nr. 1210/04.07.2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2007, s-a constatat nelegalitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, numai prin ignorarea caracterului absolut şi irefragabil al excepţiei autorităţii de lucru judecat reclamantul ar putea pretinde că, pe calea contestaţiei întemeiate pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, soluţionate prin această hotărâre, i-a fost recunoscut un drept actual de proprietate sau că, urmare a recunoşterii calităţii sale de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în echivalent, în limitele şi condiţiile legii speciale, fostul drept de proprietate a supravieţuit în patrimoniul autorilor săi, fiind transmis apoi acestuia, simpla constatare a nelegalităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească neconstituind titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului.

Întrucât reclamantul nu poate pretinde că a recâştigat bunul revendicat în patrimoniul său, câtă vreme prin dispozitivul hotărârii judecătoreşti menţionate nu s-a dispus şi restituirea bunului imobil, acesta nu este titularul unui "bun actual" în patrimoniul său în accepţiunea deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi a jurisprudenţei europene care să îi permită restituirea în natură a imobilului si, prin urmare, nici nu poate pretinde că este îndreptăţit la exercitarea atributelor dreptului de proprietate, este nefondată critica recurentului în sensul aplicării eronate în cauză a art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 1601/26.10.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/1998, este evident că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare a aceluiaşi imobil formulată de reclamant nu poate fundamenta critica acestuia în sensul că, este îndreptăţit să invoce autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri pentru a justifica calitatea sa de proprietar al imobilului menţionat.

Nefondate sunt şi criticile vizând greşita reţinere a incidenţei Deciziei ICCJ (RIL) nr. 27/2011, cu consecinţa respingerii, ca inadmisibile a cererii îndreptate împotriva statului, respectiv cele ce tind la a demonstra lipsa de temei legal a hotărârii recurate în ceea ce priveşte soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa obligării pârâtului SRI la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, începând cu data de 15.05.2009.

Astfel, prin Decizia nr. 27/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii s-a statuat asupra posibilităţii de a se solicita despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, "în alte condiţii şi în baza altor temeiuri decât cele deschise de legea specială", constatându-se că "acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (…) sunt inadmisibile", deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant.

Cum prin decizia sus menţionată a fost analizată posibilitatea pe care o au persoanele îndreptăţite de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială, aşadar admisibilitatea acţiunilor directe îndreptate împotriva Statului Român, prin care se solicită despăgubiri băneşti în temeiul art. 480 şi următoarele din C. civ. şi al art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar în cauză, reclamantul a înţeles să pretindă, prin acţiunea de faţă, obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri - susţinând îndreptătirea sa la plata lipsei de folosinţă pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, în calitate de proprietar deposedat abuziv în perioada regimului comunist - acesta nu este îndreptăţit să pretindă că argumentele instanţei supreme, în justificarea raţionamentului inadmisibilităţii acţiunilor directe analizate, nu sunt aplicabile, pentru identitate de raţiune şi prezentei cauze.

În acest sens, Înalta Curte reţine că, în speţă, reclamantul a pretins că a acţionat în acest proces din postura proprietarului al cărui drept suferă o încălcare a atributului folosinţei (usus şi fructus), încălcare pe care a reclamat-o, prin cererea de chemare în judecată, de la data formulării primului său demers pentru reintrarea în posesia imobilului - 12.09.1998.

Astfel, acesta invocă lipsirea sa de folosinţa imobilului situat în Voluntari, judeţul Ilfov, aflat în detenţia pârâtului SRI, susţinând că, în ciuda demersurilor sale, acest imobil nu i-a fost restituit, deşi aşa s-ar fi impus, respectiv că aceste despăgubiri i se cuvin întrucât deşi i-a fost recunoscută calitatea de proprietar, cererea sa de restituire nu a fost soluţionată o lungă perioadă de timp.

Înalta Curte constată, în raport de obiectul pretenţiei deduse judecăţii, că folosinţa, ca atribut al dreptului de proprietate, reprezintă acea posibilitate recunoscută unei persoane, în puterea unui drept de proprietate, de a utiliza bunul şi de a-i culege fructele şi are drept premisă deţinerea în stăpânire a bunului, de către acea persoană, pentru că numai astfel se poate vorbi de posibilitatea concretă de a se folosi de un bun determinat.

Însă, raportat la soluţia dată cererii reclamantului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 prin sentinţa civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului Bucureşti - de recunoaştere a îndreptăţirii acestuia de a primi măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul situat în Voluntari, judeţul Ilfov - este corectă statuarea instanţei de apel în sesnul că acesta nu deţine, un drept actual de proprietate asupra imobilului menţionat, ci un drept de creanţă.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul autorilor reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv, nu poate fi considerată un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că nu este suficient ca fostul proprietar ori moştenitorul acestuia să se legitimeze cu un titlu originar de proprietate asupra imobilului revendicat, ci este necesar ca acest titlu să îi fie reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, ipoteză care nu se identifică în cazul situaţiei de faţă.

Pe de altă parte, condiţiile de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilele ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt stabilite prin dispoziţiile art. 25 alin. (5) coroborate cu cele ale art. 40 din această lege specială de reparaţie, dispoziţii care fac aplicarea la un caz particular a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de dispoziţiile art. 998-999 din C. civ. pentru executarea necorespunzătare a obligaţiei de predare a imobilului restituit în natură, în temeiul legii speciale.

Potrivit dispoziţiilor legii speciale sus menţionate, dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a unor astfel de imobile se naşte la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire în natură.

Astfel, în conformitate cu art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, numai decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară; or, o atare situaţie premisă nu este incidentă cauzei.

Mai mult, potrivit acestei norme legale, dispoziţia sau hotărârea judecătorească nu operează retroactiv şi nu reactivează în patrimoniul reclamantului calitatea de proprietar, legea specială nereglementând în favoarea persoanelor îndreptăţite, în înţelesul acestei legi, vreun drept de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a imobilelor şi nici în sarcina entităţilor deţinătoare sau a statului obligaţii la plata unor astfel de despăgubiri. Astfel, potrivit art. 40 coroborat cu art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului nu poate răspunde decât pentru distrugerile şi degradările cauzate după intrarea în vigoare a acestui act normativ şi până la predarea efectivă a bunului către persoana îndreptăţită.

Or, în speţă, cererea de despăgubire a fost formulată de reclamant în legătură cu un imobil de care au fost deposedaţi abuziv autorii săi, în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, imobil în privinţa căruia, s-a statuat, de asemenea, prin hotărâre irevocabilă, că nu poate fi restituit în natură, astfel că reclamantul nu se poate prevala de aceste norme pentru a obţine protecţia dreptului dedus judecăţii.

În consecinţă, invocând drept temei al cererii de despăgubire prevederile Legii nr. 10/2001 - act normativ care nu recunoaşte în favoarea persoanelor considerate îndreptătite la măsuri reparatorii, aşa cum s-a demonstrat anterior, nici dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului imposibil de restituit în natură şi nici dreptul la despăgubiri pentru întârzierea în valorificarea măsurilor reparatorii în echivalent recunoscute printr-o hotărâre judecătorească - reclamantul nu poate pretinde ignorarea condiţiilor impuse de actul normativ special de reparaţie şi deci, recunoaşterea acestui drept în afara cadrului legal special instituit de legiuitor pentru acordarea de compensaţii pentru aceste imobile.

Astfel, câtă vreme Statul Român a adoptat o lege specială de reparaţie - Legea nr. 10/2001- prin care au fost stabilite condiţiile şi limitele în care se face repararea prejudiciului ce vizează privarea de proprietate, acordarea de despăgubiri pentru prejudiciile suferite de foştii proprietari ai imobilelor nu poate avea loc decât în măsura şi în limitele în care statul a ales să răspundă, cu consecinţa că reclamantul nu poate pretinde să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire, în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.

Deşi nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptăţite posibilitatea de a fi despăgubite, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei. Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.

Or, în această materie, Statul Român a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de legislaţia specială.

Cum legea specială, în vigoare la data sesizării instanţei cu prezenta acţiune (Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005), stabileşte drept limită a răspunderii patrimoniale pentru prejudiciile create prin preluarea de către stat a imobilelor în perioada regimului comunist cu privire la care a fost recunoscut caracterul abuziv prin Legea nr. 10/2001, valoarea bunului preluat de către stat determinată conform algoritmului stabilit prin legile speciale succesive adoptate în această materie, fără a recunoaşte un drept la despăgubire pentru lipsa de folosinţă a bunurilor preluate abuziv, statul nu poate fi ţinut, responsabil pentru acest din urmă prejudiciu în lipsa unei legi speciale de reparaţie. Aşa fiind, concluzia instanţei de apel în sensul că acţiunea îndreptată împotriva Statului Român, întemeiată pe dreptul comun, este inadmisibilă fiind în concordanţă cu statuările obligatorii ale deciziei nr. 27/2011 pronunţată în interesul legii.

Sub acest aspect, prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. 27/2011, s-a arătat că judecătorul naţional nu poate înlătura Legea nr. 10/2001 sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.

Instanţa de recurs subliniază, totodată, că, aşa cum, de altfel, s-a statuat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învesteşte instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale.

Împrejurarea că reclamantul nu poate obţine satisfacerea pretenţiei întemeiate pe lipsirea sa de folosinţa imobilului, în procedura legii speciale nu îi deschide acestuia calea dreptului comun întrucât acesta nu este aplicabil în completarea normei speciale ci, dimpotrivă, este înlăturat de la aplicare de norma specială.

Această constatare nu poate fi înlăturată, cum eronat pretinde recurentul, sub motiv că obiectul cererii deduse judecăţii îl constituie plata de despăgubiri pentru lipsirea de folosinţa imobilului, iar nu pentru privarea de dreptul de proprietate, cât timp, în speţă, reclamantul susţine privarea sa de folosinţa bunului ca prerogativă a dreptului de proprietate.

Astfel, valorificarea dreptului în procedura de drept comun - atunci când există şi o reglementare specială în materie - este subordonată nu doar exigenţei de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, ci şi condiţiei ca partea să beneficieze deja de un bun în patrimoniu, care să n-o mai oblige la recunoaşterea sau validarea dreptului într-o altă procedură (specială).

Numai în aceste condiţii, proprietarul unui bun, lipsit în mod nelegitim de folosinţa acestuia are posibilitatea de a-şi proteja dreptul, conform dreptului comun, pe calea acţiunii în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.

Recunoaşterea dreptului la despăgubire pentru prejudiciul reprezentat de lipsirea reclamantului de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă pentru imobilul în litigiu, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigura titularului dreptului de proprietate, presupune existenţa în patrimoniul acestuia a unui drept de proprietate asupra imobilului în raport de care se pretinde despăgubirea pentru imposbilitatea de exercitare a prerogativelor proprietăţii.

Astfel, premisa de analiză a pretenţiilor ce vizează plata contravalorii lipsei de folosinţă a unui imobil reclamă verificarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile art. 998 şi urm. din C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care se reţine existenţa unei fapte ilicite constând în punerea reclamantului în imposibilitatea de a exercita plenar atributele proprietăţii, prin fapta ilicită a debitorului obligaţiei de a lăsa bunul în posesia titularului dreptului de proprietate.

Or, această cerinţă nu este îndeplinită în condiţiile în care, prin sentinţa civilă nr. 1210/2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu a fost stabilită în sarcina pârâtului o obligaţie de restituire în natură a imobilului menţionat. Astfel, raportat la dispozitivul acestei hotărâri astfel cum a fost acesta explicitat prin considerente, nu există niciun temei legal de a afirma că, în circumstanţele date, pârâtul SRI nu este îndreptăţit să continue folosinţa bunului.

În plus, deşi reclamantul a susţinut incidenţa prevederilor art. 480 din C. civ., acesta ignoră nepermis faptul că, deşi a formulat anterior prezentului demers procesual, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acţiune aflată la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deţine bunul aceasta i-a fost respinsă ca inadmisibilă, printr-o hotărâre irevocabilă.

Deşi în recurs, reclamantul preluând considerentele primei instanţe, face trimitere la hotărâri CEDO, pronunţate în cauzele îndreptate împotriva României, în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, (Cauza Porteanu contra României, cauza Jujescu contra Romanei, cauza Johanna Huber contra României) trebuie observat că prin hotărârea pilot adoptată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, CEDO a tranşat problematica retrocedării proprietăţilor confiscate de către statul român în perioada comunistă sau acordarea unor juste despăgubiri pentru lipsa dreptului de proprietate şi, constatând că legislaţia română actuală contravine dispoziţiilor art. 6.1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, a obligat Statul Român să modifice reglementările din materia restituirii proprietăţilor în sensul respectării textelor legale amintite.

Spre deosebire de jurisprudenţa anterioară, în această materie, Curtea Europeană nu a mai recunoscut în favoarea fostului proprietar un drept de proprietate vechi, ci vorbeşte despre existenţa unui nou drept care se naşte în temeiul legislaţiei adoptate de către statele membre (parag. 142 din cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României). În acest caz, potrivit CEDO, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului litigios poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 141, 142 şi 143).

Din aceeaşi hotărâre - pilot (cauza Atanasiu contra Românie) rezultă că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării, este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag. 142). Or, hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noţiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantului ca o condiţie necesară promovării acţiunii prin care se urmăreşte protecţia dreptului de proprietate (implicit şi a prerogativelor proprietăţii).

În acest context al analizei este de menţionat şi că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în mod corect nu au fost reţinute, prin decizia civilă recurată, ca fiind incidente raportului juridic dedus judecăţii, câtă vreme nici nu puteau fi invocate de reclamant la data de 15.05.2009 ca temei juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, întrucât, la acea dată fuseseră abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009.

În consecinţă, reclamantul care nu deţine o hotărâre judecătorească definitivă prin care să se fi dispus obligarea pârâtului SRI la restituirea imobilului situat în Voluntari, judeţ Ilfov; nu se poate prevala de un bun actual şi nu poate invoca, în acţiunea în despăgubire, îndreptată împotriva acestui pârât întemeiată pe lipsirea sa de atributele dreptului de proprietate, garanţiile art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.

Raportatându-se la statuările instanţei europene, anterior prezentate, dar şi la circumstanţele particulare ale cauzei, rezultă că, nici pentru perioada cuprinsă între data de 14.05.2009 şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care reclamantului i-a fost recunoscut dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, acesta nu se poate prevala de prerogativele dreptului de proprietate, astfel cum acestea decurg din dispoziţiile art. 480 din C. civ. de la 1864 - usus, fructus şi abusus.

Astfel, ulterior adoptării hotărârii pilot, constatarea nelegalităţii titlului statului printr-o hotărâre judecătorească nu constituie titlu executoriu pentru restituirea efectivă a bunului, ci este necesar ca acest titlu să îi fie reconfirmat, cu efect retroactiv şi irevocabil, printr-o hotărâre judecătorească, care să dispună în sensul restituirii bunului în natură. Drept consecinţă, pentru această perioadă reclamantului nu i se cuvine lipsa de folosinţă solicitată prin cererea de chemare în judecată.

Ţinând cont de raţionamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte, dar şi de contextul actual al jurisprudenţei europene în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun", în mod judicios s-a concluzionat că reclamantul nu are un "bun actual" în patrimoniul său, în sensul Convenţiei, care să îi permită să pretindă dezdăunarea sa pentru privarea de folosinţa imobilului.

Împrejurarea că, în speţă, titularul acţiunii, invocând privarea sa abuzivă de dreptul de proprietate a precizat că solicită ca despăgubirea să îi fie acordată până la momentul la care va încasa echivalentul proprietăţii sale, respectiv că natura şi cauza despăgubirilor solicitate se regăseşte şi în întârzierea în valorificarea despăgubirilor recunoscute prin titlul său executoriu, nu îl îndreptăţeşte pe acesta să pretindă, contrar celor statuate prin sentinţa civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului Bucureşti, că nu a operat o transformare a vechiului drept de proprietate într-un drept de creanţă, având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie pentru bunurile preluate abuziv. O atare constatare îl împiedică pe acesta, în calitate de beneficiar al măsurilor reparatorii în echivalent să formuleze o pretenţie de natura celei deduse judecăţii - de plată a contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului.

În acest context factual, susţinerea din recurs în sensul că fapta culpabilă a constat în refuzul pârâtului SRI de a restitui, în natură, imobilul nu poate fi validată, prin intermediul acestor argumente recurentul tinzând la a pretinde o reevaluare a soluţiei adoptate prin sentinţa civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului Bucureşti, după cum refuzul SRI de a recunoaşte, în procedura admisnistrativă, în favoarea reclamantului dreptul la măsuri reparatorii - în condiţiile în care, singurul drept pe care reclamantul îl poate opune acestui pârât, confirmat pe cale judiciară, asupra imobilului revendicat, este un drept de creanţă (în temeiul căruia acesta poate pretinde doar "plata" valorii bunului de care a fost deposedat, determinată conform legii speciale de reparaţie şi conform procedurii stabilite de legislaţia specială) - nu poate avea, pentru argumentele deja prezentate anterior, aptitudinea de a da naştere dreptului la despăgubire pretins în cauză.

În plus, instanţa de apel a arătat că nu poate fi apreciată ca fiind ilicită conduita acestui pârât ulterioară rămânerii irevocabile a sentinţei civile anterior menţionate, iar această statuare nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, în contextul în care recurentul nu a înţeles să critice raţionamentul expus de instanţa de apel sub acest aspect şi să releve o ipoteză de aplicare greşită a normelor legale apreciate incidente, ci s-a limitat la a reitera argumentele avute în vedere de prima instanţă, pe care le-a prezentat şi în apel.

Ca atare, nu se poate reţine o aplicare eronată, în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 sau a art. 480, respectiv a art. 998 -999 din C. civ.

În ceea ce priveşte critica vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 15.05.2009:

În acest sens, Înalta Curte reţine că, este necontestat în cauză, faptul că acţiunea proprietarului în dezdăunarea sa pentru lipsa de folosinţă a imobilului deţinut în proprietate întemeiată pe răspunderea civilă delictuală este o acţiune personală cu caracter patrimonial, prescriptibilă în termenul general de 3 ani, reglementat prin art. 3 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar nu o acţiune reală, imprescriptibilă.

Aspectele care constituie obiect de controversă în recurs, vizează aplicarea în cauză a prevederilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv incidenţa unei cauze de întrerupere a prescripţiei, ca efect al formulării de către reclamant, anterior prezentului demers procesual, a unei acţiuni în revendicarea aceluiaşi imobil, respectiv a unei contestaţii întemeiată pe prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că de vreme ce, odată cu formularea acţiunii în revendicare, reclamantul nu a înţeles să învestească instanţele anterioare cu analiza unui capăt de cerere accesoriu, având ca obiect acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului revendicat, acesta optând pentru formularea unei astfel de cereri de despăgubire, pe cale separată, doar la data de 15.05.2012, întreruperea cursului prescripţiei, presupunea ca reclamantul să se poată prevala de o hotărâre judecătorească prin care dreptul de proprietate, reglementat de art. 480 din C. civ., invocat în justificarea obligaţiei pârâţilor de a se abţine de la a face orice act prin care să împiedice exercitarea de către reclamant a atributelor proprietăţii, să fi fost recunoscut irevocabil.

Câtă vreme art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prevede expres că prescripţia nu este întreruptă în ipoteza respingerii cererii, fără a impune vreo distincţie între motivele care justifică soluţia de respingere şi nici în raport de momentul soluţionării cererii în raport de care se pretinde că ar întrerupe cursul perscripţiei, susţinerea recurentului reclamant în sensul că s-ar fi ignorat faptul că acţiunea în revendicare soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1601/26.10.2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/1998 a fost respinsă doar după apariţia Legii nr. 10/2001, ca inadmisibilă (şi nu ca neîntemeiată) este lipsită de fundament şi făcută cu nesocotirea principiului ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus.

Cum prevederile înscrise în art. 16 din Decretul nr. 165/1958 au caracter de ordine publică, invocarea, în acest context, de către reclamant a "incertitudinii" recunoaşterii dreptului de proprietate excede cauzelor de întrerupere a cursului prescripţiei limitativ prevăzute de lege.

Tot astfel, argumentele anterior relevate, dar şi cele prezentate în analiza precedentului motiv de recurs, relative la obiectul şi fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii în cauză, natura dreptului recunoscut reclamantului prin sentinţa civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, respectiv la limitele şi natura prejudiciului care poate fi pretins a fi acoperit conform Legii nr. 10/2001 de către persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii în temeiul acestei legi speciale de reparaţie şi care nu se mai impun a fi reluate, relevă lipsa de fundament a susţinerii din recurs în sensul că prin decizia recurată s-a ignorat faptul că, prin contestaţia pe care această parte a formulat-o în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, acesta ar fi stăruit în recunoaşterea dreptului de proprietate.

Aceasta întrucât nu este suficient ca partea să stăruie în recunoaşterea unui drept prin formularea unor cereri succesive prin care să urmărească protecţia juridică a acestuia, ci, întrucât efectul întreruptiv este condiţionat de admiterea cererii, este necesar ca, demersurile pe care aceasta le întreprinde, să fie apte să conducă la recunoaşterea dreptului litigios pretins, printr-un act jurisdicţional.

Or, dincolo de faptul că, în cauză, contestaţia întemeiată de reclamant pe art. 26 din Legea nr. 10/2001 a fost formulată doar la data de 08 decembrie 2003, reclamantul neputând aşadar pretinde prin ipoteză incidenţa unui caz de întrerupere a prescripţiei pentru lipsa de folosinţă în privinţa căreia prescripţia s-a împlinit anterior acestui moment, este corectă concluzia instanţei de apel în sensul că sentinţa civilă nr. 1210/2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă nu este aptă să întrerupă cursul prescripţiei dreptului ce constituie obiect al cauzei de faţă, deoarece dreptul recunoscut reclamantului, în cadrul acestei proceduri - de a pretinde, în limitele şi în condiţiile legii speciale, plata despăgubirilor în echivalent, nu îi conferă acestuia şi atributul de a folosi imobilul.

Întrucât premisa aplicării efectului sancţionator al prescripţiei constă tocmai în existenţa posibilităţii de a acţiona pentru ocrotirea unui drept sau pentru realizarea unui interes legitim, regula generală privind începutul prescripţiei extinctive având ca obiect dreptul material la acţiune este aceea că prescripţia începe să curgă la data naşterii dreptului la acţiune. Această regulă este reglementată prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia:

"Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune".

Câtă vreme, prin chiar cererea de recurs, recurentul recunoşte că la data de 12.09.1998 - moment la care a exercitat acţiunea în revendicare care a constituit obiectul dosarului nr. x/1998 al Tribunalului Bucureşti - a cunoscut atât situaţia de fapt şi de drept a imobilului, cât şi instituţia statului care ocupa abuziv imobilul şi care trebuia să răspundă, aceasta fiind, aşadar, data la care reclamantul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel ce răspunde de ea conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar această împrejurare rezultă cu prisosinţă din faptul că, la acea dată, reclamantul invocând acelaşi drept de proprietate a fost în măsură să formuleze o acţiune în revendicare împotriva pârâtului SRI, chemat în acel litigiu, în calitate detentor al bunului, este corectă concluzia instanţelor de fond în sensul că în lipsa îndeplinirii cerinţelor impuse prin art. 16 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere lipsa de folosinţă pentru imobilul anterior menţionat, pentru perioada 12.09.1998- 14.05.2009, a fost stins prin intervenirea prescripţiei.

Dat fiind că, în speţă, reclamantul a învestit prima instanţa cu o cerere în despăgubiri derivate din lipsirea sa de prerogativele ce asigură exerciţiul deplin al dreptului de proprietate asupra imobilului teren şi construcţie situat în comuna Voluntari, str. x, jud. Ilfov, începând cu data intentării primei acţiuni în revendicare (12.09.1998) şi până la data încasării efective a echivalentului proprietăţii, argumentele recurentului vizând supravieţuirea vechiului drept de proprietate dobândit în anul 1946, în perioada anterioară anului 1990, cu consecinţa că anterior anului 1990 cursul prescripţiei dreptului de a cere despăgubiri pentru lipsa folosinţei a fost suspendat, exced analizei impuse de limitele judecăţii stabilite prin cererea introductivă, neavând aptitudinea de a învesti legal instanţa de recurs cu analiza acestora.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1228 A din 03 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1228 A din 03 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 03 iunie 2020.