Revindicatory action: ownership title comparison vs. opposability of bank credit assignment and judicial administrator validity

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2020

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 18.12.2017 reclamanta S.C. A. S.R.L în contradictoriu cu pârâtele B. şi C. a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate dreptul său de proprietate şi obligarea pârâtelor la restituirea imobilului, ocupat fără drept, situat în Băile Olăneşti, str. x. nr. 34, judeţul Vâlcea, CF şi nr. cadastal x (CF vechi x şi nr. cadastr. x), compus din construcţia CI - casă locuit, C2 centrala şi teren în suprafaţă de 3335 mp, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 369/30 martie 2018 Tribunalul Vâlcea a admis, în parte, acţiunea prin care reclamanta S.C.A. S.R.L.-prin lichidator judiciar D.., prin asociat coordonator E., a obligat pe pârâtele B. şi C. de a lăsa acesteia, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul compus din teren de 3335 m.p. şi construcţiile notate C1 şi C2, înscris în cartea funciară x a oraşului Băile Olăneşti. S-a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei şi a încheierii de amânare a pronunţării, au declarat apel pârâtele, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 4260 din 14 decembrie 2018 Curtea de Apel Piteşti, secţia I a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtele B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 369 din 30 martie 2018 şi a încheierii de şedinţă din 23 martie 2018, pronunţate de Tribunalul Vâlcea, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva deciziei menţionate anterior (inclusiv a încheierii de amânare a pronunţării din data de 11 decembrie 2018) au declarat recurs pârâtele B. şi C..

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

În mod greşit instanţa de apel a soluţionat excepţiile invocate de pârâte odată cu fondul cauzei, în opinia pârâtelor acestea trebuind soluţionate distinct.

Instanţa de apel s-a antepronunţat înainte de cercetarea fondului, reţinând că reclamanta este proprietara imobilului în discuţie, fără a analiza în mod clar dacă exista înscrisuri în sensul că societatea comercială debitoare poate să facă dovada calităţii sale de proprietara a imobilului în cauză.

Nu au fost analizate toate actele dosarului, instanţa de apel având ca bază de pornire soluţia primei instanţe de fond iar nu probele administrate în cauză, fiind invocate şi redate în acest sens dispoziţiile art. 22 C. proc. civ.

Instanţa de apel a tratat în mod superficial principiul legalităţii, reţinând că reclamanta îşi dovedeşte dreptul de proprietate cu un extras de carte funciară de informare, fără a avea în vedere că în conţinutul acestuia este menţionat un contract de cesiune.

Scopul pentru care au făcut referire la contractul de cesiune care apare în conţinutul extrasului de carte funciară de informare este acela de a se afla adevărul, conform art. 22 alin. (1), (6) şi 7 C. proc. civ.

Contractul de cesiune a fost încheiat între o unitate bancară F. S.A. ce se supune legilor bancare şi o societate comercială S.C G. S.R.L. ce se constituie în baza Legii nr. 31/1990, care şi-a pierdut caracterul de titlu executoriu nefiind executat în termenul de prescripţie de 3 ani. Prin urmare extrasul de carte funciară de informare în prezent nu-şi produce efectele juridice deoarece are în conţinutul său acest contract de cesiune ce nu produce efecte juridice încă de la întocmirea sa, întrucât atât societatea cât şi C. nu au fost notificate aşa cum dispoziţiile legale o cer. Astfel, dispoziţiile art. 885 alin. (1) din C. civ. au fost greşit aplicate.

Referitor la cele reţinute în sensul că "pârâtele nu au dovedit un drept de a ocupa imobilul fie de proprietate fie de folosinţă ", se arată că la dosarul cauzei există înscrisuri cu privire la dreptul lor de proprietate anume documente privind achiziţionarea materialelor de construcţii conform procesului-verbal nr. x prin care pârâta C. a cumpărat materialele de construcţie.

Instanţa de apel din oficiu a solicitat să se comunice la dosar actul de numire respectiv confirmare a reprezentantului societăţii aflate în procedura insolventei, acte care nu le-au fost comunicate. De asemenea s-a mai reţinut şi faptul ca societatea D.. avea dar şi în prezent are calitatea de administrator provizoriu nefiind validat conform legii 85/2006.

Instanţa de apel arată că la dosarul cauzei a fost depus în copie xerox înscris din care rezulta ca între societatea comercială S.C A. S.R.L. şi persoana fizica C. a intervenit următorul înscris încheiat la data de 10.09.2009 privind transferul dreptului de proprietate dar şi ca societatea în prezent debitoare a vândut conform chitanţei şi facturii întocmite la data de 11.09.2009 imobilul casa de locuit către persoana fizica C. ceea ce s-a dovedit a fi adevărat. Deşi pe de o parte instanţa de apel a reţinut într-un fel sau în altul calitatea de proprietar a apelantelor pârâte, tot instanţa de apel pe de alta parte prin modul de analiza care nu rezulta nici din înscrisurile aflate în dosar le trezeşte suspiciunea rezonabila a lipsei de imparţialitate.

Instanţa de judecata a reţinut că în acest dosar nu operează excepţia autorităţii de lucru judecat. În faţa primei instanţe de fond au explicat în detaliu în ce constă aceasta excepţie, motiv pentru care consideră că nu se mai impune a relua acest aspect.

Faţă de excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare se arată ca prin admiterea pe fond a cererii se încalcă principiul procesului echitabil.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în prezenta cauza este întemeiată având în vedere faptul că sentinţa civila nr. 5408/2017 a Judecătoriei Rm. Vâlcea dar şi decizia civila nr. 1289/A a Tribunalului Vâlcea îşi produc efectele juridice. In conţinutul deciziei civile s-a reţinut faptul ca pârâtele nu ar fi făcut dovada dreptului de locaţiune aspect ce nu poate fi luat în seama având în vedere ca deţin proprietatea aşa cum rezulta din probatoriu.

Faţă de conţinutul judecaţii anterioare instanţa de apel a reţinut ca soluţia respectiva făcea trimitere imperativ către o acţiune în revendicare. Expresia trimite imperativ în acest context din punct de vedere juridic nu are o baza logica având în vedere că nici o instanţa nu poate să îndrume părţile sa se adreseze la o alta instanţa promovând o acţiune având ca obiect determinat. Astfel, din expunerea instanţei de apel rezultă lipsa de imparţialitate cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Instanţa de apel din expunerea sa aduce în discuţie o posibila comparare de titluri anume a înscrisurilor pe care le deţin părţile. Cu privire la acest aspect arată că valabilitatea înscrisurilor pe care le deţin nu a fost contestata pe cale separata prin urmare produc efecte juridice.

Au fost formulate critici cu privire la interpretarea probelor administrate referitor la existenţa, respectiv inexistenţa dreptului de proprietate al părţilor asupra imobilului în cauză.

Cu privire la confirmarea mandatului administratorul judiciar arată că la dosarul de insolvenţă nu exista dovada potrivit căreia acesta este confirmat din administrator provizoriu şi administrator cu drepturi depline. pentru ca administratorul judiciar să fie confirmat are loc o şedinţa a adunării creditorilor unde participa comitetul creditorilor împreună cu creditorii aceştia întrunindu-se în procent de 51% iar validarea acestuia are loc prin vot întocmindu-se în acest sens proces-verbal de prezenta, ceea ce în acest dosar de insolvenţă nu exista.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 7, art. 8, art. 22 alin. (2) art. 466, art. 468, art. 470, art. 471, art. 483, art. 484, art. 485, art. 486, art. 488, art. 490 C. proc. civ., Legea 85/2006, art. 16, art. 124 alin. (2) din Constituţia României.

Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat. De asemenea, a invocat tardivitatea recursului.

Recurentele - pârâte au depus răspuns la întâmpinare, susţinând admisibilitatea recursului.

Prin încheierea din 3 martie 2020 s-a admis în principiu recursul, conform procedurii de filtru prevăzută de art. 493 C. proc. civ.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

În prealabil este de reţinut că, deşi în debutul recursului se menţionează a fi atacată şi încheierea de la ultimul termen de judecată, de amânare a pronunţării, din 11.12.2018, în fapt nu au fost menţionate critici concrete care să vizeze dispoziţiile instanţei de apel din cadrul acesteia.

Ţinând cont că potrivit art. 483 alin. (1) C. proc. civ. obiectul recursului este hotărârea dată în apel, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte dintre cele care nu pot fi atacate decât odată cu fondul, potrivit art. 494 raportat la art. 466 alin. (4) C. proc. civ., că potrivit art. 496 alin. (2) hotărârea atacată este casată, iar nu fiecare încheiere premergătoare în parte prin care s-au dispus măsuri criticate în recurs, instanţa de recurs nu a considerat necesară menţionarea în dispozitivul hotărârii a acestei încheieri premergătoare.

Referitor la prima critică din recurs prin care se susţine că în mod greşit instanţa de apel a soluţionat excepţiile invocate de pârâte odată cu fondul cauzei, se poate observa că în apel nu au fost invocate excepţii cu privire la care să se pună problema soluţionării lor în prealabil judecării fondului apelului, conform art. 248 alin. (1) C. proc. civ. Pârâtele au invocat în faţa primei instanţe excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii de reprezentat al societăţii a lichidatorului judiciar şi au formulat motive de apel legat de modul de soluţionare a acestor excepţii. Or, motivele de apel, chiar vizând modul de soluţionare a excepţiilor, nu se soluţionează în mod separat, ci odată cu întregul apel formulat.

Recurentele pârâte au mai arătat că instanţa de apel s-ar fi antepronunţat înainte de a trece la analiza fondului când ar fi reţinut că reclamanta este proprietara imobilului revendicat şi nu ar fi analizat criticile privind modul de soluţionare a excepţiilor de procedură invocate.

Este nefondată şi această susţinere, ţinând cont de faptul că antepronunţarea înseamnă că judecătorul îşi exprimă părerea cu privire la cererea cu soluţionarea căreia este învestit mai înainte de a se finaliza procedura care trebuie să se desfăşoare înainte de pronunţarea acelei hotărâri.

Or, din susţinerea recurentelor pârâte, deşi nu este foarte clară, pare să reiasă că acest moment ar fi intervenit odată cu motivarea deciziei, prin înseşi considerentele acesteia. Or, modul cum înţelege instanţa să sistematizeze şi să analizeze motivele de apel formulate nu reprezintă o antepronunţare, această etapă intervenind în mod firesc după pronunţarea hotărârii.

Recurentele pârâte au mai formulat critici legate de aprecierile instanţei de apel legat de actul de cesiune a creanţei pe care unul dintre creditorii bancari ar fi făcut-o în favoarea altei societăţi.

Cu privire la cele invocate de către pârâte în cursul judecării apelului referitor la actul de cesiune a creanţei instanţa de apel a reţinut următoarele:

"Chestiunile legate de inopozabilitatea şi legalitatea actului de cesiune al creanţei pe care unul dintre creditorii bancari ar fi făcut-o în favoarea altei societăţi, nu pot fi examinate în prezentul cadru procesual, dreptul de contestare trebuind să fie exercitat în faţa primei instanţe de fond, de către persoana vătămată şi care eventual poate invoca inopozabilitatea, în cadrul legal prevăzut de o asemenea contestare, în vreme ce, în cauza dedusă judecăţii, nu se află supusă verificării judiciare decât verificarea calităţii de proprietar a reclamantei, debitor cedat, în contradictoriu cu cea a pârâtelor, ocupante ale imobilului."

Astfel, instanţa de apel nu a analizat pe fond problemele de drept invocate de către pârâte privitor la inopozabilitatea şi legalitatea actul de cesiune a creanţei, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., considerând că depăşesc limitele de învestire ale primei instanţe de fond.

Legat de acest aspect recurentele pârâte nu au contestat în motivarea recursului neanalizarea pe fond a acestor argumente de către instanţa de apel pentru motivele procedurale menţionate anterior, dar au arătat că scopul pentru care au făcut referire la contractul de cesiune care apare în conţinutul extrasului de carte funciară de informare este acela de a se afla adevărul, conform art. 22 alin. (1), (6) şi 7 C. proc. civ., deci că ar reprezenta un element de probă, şi au invocat argumente suplimentare în sensul pierderii puterii executorii a acestui contract de cesiune de creanţă şi inopozabilităţii acestui act.

Mai mult, nu au arătat ce legătură ar avea acest contract de cesiune de creanţă, menţionat în conţinutul extrasului de carte funciară de informare la rubrica sarcini, cu dovedirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză, atâta timp cât instanţele de fond nu i-au atribuit această valoare.

Pentru aceste motive, ţinând cont de limitele de învestire ale apelului şi recursului (art. 478, art. 479, art. 494 C. proc. civ.), instanţa de recurs nu va analiza nici fondul argumentelor referitoare la chestiunile legate de inopozabilitatea (inclusiv a menţiunii sarcinii în CF) şi legalitatea actului de cesiune a creanţei.

Recurentele pârâte au mai susţinut că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că reclamanta este proprietara imobilului în baza extrasului de carte funciară.

Această susţinere a fost formulată în apel şi cu privire la hotărârea primei instanţe, iar instanţa de apel a reţinut că este nefondată pentru următoarele motive:

"Cât priveşte acest drept de proprietate, aşa cum rezultă din hotărârea atacată, el s-a dovedit a fi fost dobândit de către reclamanta persoană juridică prin cumpărarea terenului cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1 ianuarie 1996, în vreme ce, construcţiile au fost edificate de către aceasta, ca titular al autorizaţiei de construire nr. x/2004, menţiuni asupra acestor forme de dobândire fiind înscrise în extrasul de carte funciară pentru informare.

În acelaşi timp, instanţa fondului constată că la dosar se află copia autorizaţiei de construire la fila x. Aşadar, s-a verificat şi existenţa titlurilor, nu doar a înscrierilor din Cartea Funduară."

Astfel, aceste susţineri ale recurentelor nu au corespondent în considerentele deciziei atacate, instanţele de fond nefundamentându-şi concluzia privind titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în cauză doar pe extrasul de carte funciară.

Faptul că instanţa de apel a avut în vedere, în esenţă, aceleaşi probe administrate în faţa primei instanţe de fond la care s-a raportat şi aceasta, nu reprezintă un motiv de nelegalitate, atâta timp cât a motivat de ce probele la care au făcut referire pârâtele în apel nu sunt de natură a dovedi situaţia de fapt învederată de acestea.

De asemenea, faptul că în urma comparării titlurilor de proprietate pretinse s-a dat câştig de cauză reclamantei deşi nu s-ar fi cerut constatarea nevalabilităţii titlurilor invocate de către pârâte mu reprezintă o interpretare şi aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, atâta timp cât premisa de la care se pleacă în cazul operaţiunii juridice a comparării titlurilor de proprietate pentru a se determina cel preferabil este tocmai faptul că ambele sunt valabile.

Susţinerile recurentelor pârâte prin care se critică modalitatea de interpretare coroborată a probelor administrate în cauză de către instanţa de apel referitoare la dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, inclusiv cele privind aprecierea apărărilor reclamantei, nu pot face obiectul analizei în recurs, conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât ţin de temeinicia hotărârii iar nu de legalitatea acesteia.

În recurs s-a mai arătat că ar fi un indiciu al lipsei de imparţialitate al instanţei de apel faptul că aceasta ar fi reţinut că pârâtele şi-ar fi dovedit dreptul de proprietate al imobilului,dar ar fi respins apelul, şi că aceasta ar reieşi din faptul că instanţa arată că la dosarul cauzei ar fi fost depusă copia unui înscris din care rezultă că între societatea A. S.R.L. şi C. a intervenit înscrisul încheiat la data de 11.09.2009 privind transferul dreptului de proprietate, dar şi că societatea a vândut potrivit facturii şi chitanţei întocmite la 11.09.2009 imobilul casă de locuit către C., ceea ce s-ar fi dovedit a fi adevărat.

Contrar susţinerilor recurentelor pârâte aceste afirmaţii nu se regăsesc în considerentele propriu-zise ale deciziei atacate, care încep după fraza "Curtea, examinând sentinţa prin prisma criticilor aduse, constată apelul ca nefondat", ci în cadrul prezentării motivelor de apel formulate de către pârâte.

Recurentele pârâte au mai arătat că prin respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi analiza pe fond a cererii de chemare în judecată s-a încălcat principiul procesului echitabil.

Instanţa de apel a reţinut că această excepţie a inadmisibilităţii a fost întemeiată pe existenţa autorităţii de lucru judecat şi că nu ar exista în realitate două excepţii separate, ci una singură.

Atâta timp cât instanţa de apel a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru a se reţine excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de litigiul anterior, care a avut ca obiect acţiunea în evacuare a ajuns la concluzia că sunt nefondate şi motivele de apel ce vizau inadmisibilitatea acţiunii în revendicare de faţă.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat recurentele pârâte nu au formulat critici raportat la considerentele instanţei de apel, apreciind că au explicat în faţa primei instanţe în detaliu argumentele lor, ca atare instanţa de recurs nu este învestită cu analiza legalităţii deciziei atacate sub acest aspect.

În schimb, legat de excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare au invocat încălcarea dreptului câştigat prin hotărârea anterioară, argument care nu poate fi reţinut, atâta timp cât instanţele de fond au constatat că între cele două litigii nu a existat identitate de obiect şi cauză. Mai mult, nici nu s-a rezolvat o chestiune litigioasă comună, atâta timp cât acţiunea în evacuare nu a fost respinsă ca urmare a constatării inexistenţei dreptului de proprietate al reclamantei, ci a faptului că pârâtele au pretins că sunt proprietare ale imobilului, instanţa apreciind că această problemă de drept nu poate fi soluţionată în cadrul unei acţiuni în evacuare, ci al unei acţiuni în revendicare, întrucât presupune compararea de titluri.

Nu se poate reţine lipsa de imparţialitate a instanţei de apel şi încălcarea art. 22 C. proc. civ. prin aceea că instanţa de apel ar fi reţinut că hotărârea anterioară ar "trimite imperativ" la formularea unei acţiuni în revendicare. Utilizarea acestei sintagme a fost făcută în contextul în care s-a apreciat că acţiunea în evacuare a fost respinsă tocmai pentru motivul că ambele părţi au invocat că au titluri de proprietate asupra imobilului în cauză, chestiune litigioasă care nu putea fi rezolvată în cadrul unei cereri în evacuare ci doar al unei acţiuni în revendicare.

Recurentele pârâte au mai invocat că instanţa de apel ar fi încălcat principiul legalităţii dar tot prin raportare la modul de interpretare a probelor administrate în cauză de către instanţa de apel, nearătându-se ce dispoziţii legale au fost încălcate de către instanţa de apel, ca atare, motivarea în fapt a acestei susţineri nu poate fi încadrată în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs legate de calitatea de reprezentant al societăţii specializate în insolvenţă în calitate de administrator judiciar sunt de reţinut următoarele.

În cadru recursului s-a susţinut pe de o parte că instanţa de apel din oficiu a solicitat să se comunice la dosar actul de numire, respectiv de confirmare a reprezentantului societăţii aflate în procedura insolventei, acte care nu le-ar fi fost comunicate.

Or, din dosarul de apel rezultă că la data de 4 decembrie 2018 a fost depusă din partea pârâtelor cerere de efectuare de copii din dosar, inclusiv cu privire la actele depuse la solicitarea instanţei privind reconfirmarea mandatului lichidatorului, cerere care a fost adusă la îndeplinire. Ca atare, nu există vreo vătămare a recurentelor pârâte sub aspectul invocat, conform art. 177 C. proc. civ.

Referitor la motivele de apel prin care se contesta calitatea de reprezentant al societăţii specializate în insolvenţă în calitate de administrator judiciar, instanţa de apel le-a constatat nefondate, având în vedere că, potrivit înscrisurilor administrate în apel s-a dovedit că mandatul acestui este confirmat de către majoritatea creditorilor societăţii .

În recurs nu s-au formulat motive de nelegalitate care să vizeze aceste considerente ale instanţei de apel, ci s-au reluat susţinerile de fapt legate de faptul că la dosarul de insolvenţă nu ar exista dovada potrivit căreia acesta este confirmat din administrator provizoriu şi administrator cu drepturi depline, aprecieri care impun reevaluarea probelor administrate în cauză sub acest aspect, analiză care nu poate avea loc în recurs conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele B. şi C. împotriva deciziei nr. 4260 din 14 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 iunie 2020.