Nullity of cassation appeal for failure to ground grounds in statutory illegality and failure to challenge appellate court’s evidentiary reasoning

Şedinţa publică din data de 28 mai 2020

Analizând recursul, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Caraş-Severin la 6.04.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Comuna Mehadia, prin primar şi Consiliul Local al Comunei Mehadia, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 56.700 RON, stabilită prin Hotărârea nr. 73 din 29.09.2016 a Consiliului Local al Comunei Mehadia, reprezentând contravaloarea redevenţei aferente contractului de arendare nr. 603 din 3 martie 2010 pentru un teren ce nu a putut fi folosit, precum şi obligarea pârâţilor la plata sumei de 1.235.138,86 RON, reprezentând prejudiciul rezultat din neexecutarea contractului de arendare nr. 603 din 3 martie 2010, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin

Prin sentinţa civilă nr. 3416 din 17 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 134 din 19 iunie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 3416 din 17 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză doar a dispoziţiilor art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 pentru plata subvenţiilor de către A.P.I.A.

În opinia recurentului, normele de drept care reglementează plata subvenţiilor solicitate prin acţiunea introductivă de instanţă sunt cuprinse în O.U.G. nr. 125/2006, Legea nr. 1/2004, Ordinul nr. 243/2006 al Ministrului Agriculturii, H.G. nr. 273/23-03-2011, O.U.G. nr. 74/2009, Ordinul MADR nr. 41/2010, Ordinul MADR/MMP nr. 30/147/2010 şi Ordonanţa nr. 15 din 26 august 2009 şi, doar prin coroborarea dispoziţiilor acestor acte normative, se pot stabili condiţiile de plată a subvenţiilor sau cele de sancţionare a fermierului.

Se consideră că dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, invocate de instanţa de apel, reprezintă doar condiţii generale care se cer a fi îndeplinite, în majoritate, la constituirea dosarului către APIA, iar cerinţele acestor prevederi legale sunt nerelevante faţă de cele ale art. 58 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1122 din 30 noiembrie 2009 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului, precum şi de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 1234/2007 al aceleiaşi instituţii.

În concluzie, consideră că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, reţinând că expertul desemnat în cauză nu a analizat cerinţele prevăzute de aceste dispoziţii şi nu a explicat pentru fiecare în parte dacă au fost îndeplinite sau nu de către recurent, pentru a justifica răspunsul la obiecţiunea nr. 3 la raportul de expertiză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţi au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, au cerut respingerea recursului, ca nefondat.

5. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 21 octombrie 2019 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa ECRIS aflată la dosarul de recurs.

Prin rezoluţia din 24 octombrie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru nr. 4, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 25 februarie 2020, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin rezoluţie s-a fixat termen de judecată la 28 mai 2020, în camera de consiliu, pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii, în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

5. Soluţia şi considerentele asupra recursului

Dispoziţiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din acelaşi act normativ reglementează, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalităţii hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se atacă şi încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menţionate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

În cauză, instanţa de apel a reţinut că apelantul reclamant a invocat faptul că pârâţii nu şi-au îndeplinit obligaţia ce le revenea din contractul de arendare nr. x/03.03.2010 şi nu i-au pus la dispoziţie suprafaţa de 270 ha, motiv pentru care a suferit un prejudiciu cuantificat prin expertiza judiciară efectuată în dosar, întrucât s-a constatat o supradeclarare a terenului în litigiu.

Aceeaşi instanţa de apel a constatat că prima instanţă a respins acţiunea reclamantului, astfel cum a fost modificată, cu motivarea că neexecutarea obligaţiei contractuale de către pârâţi nu poate fi reţinută drept cauză unică a producerii prejudiciului invocat, îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute în contractul cu APIA neputând fi verificate, întrucât excedează învestirii instanţei.

S-a mai reţinut în motivare că, pentru a dovedi existenţa prejudiciului material cert invocat, reclamantul trebuia să probeze, conform art. 10 alin. (1) şi art. 249 C. proc. civ., faptul că, din cauza pârâţilor care i-au arendat un teren ce se suprapunea cu terenul aflat în proprietatea comunei învecinate, nu a primit subvenţiile de la A.P.I.A., conform cererii de plată pe care a adresat-o instituţiei menţionate, iar împrejurarea calculării de către expert a cuantumului prejudiciului pretins de reclamant nu îl scuteşte pe acesta de obligaţia de a dovedi producerea unui prejudiciu cert.

Or, subvenţiile plătite de către A.P.I.A. reprezintă un sprijin financiar acordat în vederea desfăşurării activităţii agricole, în cazul în care sunt îndeplinite toate cerinţele prevăzute de art. 7 din O.U.G. nr. 125 din 2006 (aplicabil la data formulării de către reclamant a cererii de plată).

Împrejurarea că expertul a constatat în urma studiului dosarului A.P.I.A. al reclamantului şi a adresei A.P.I.A. nr. x/29.10.2018, că unicul motiv pentru nedarea în plată a sumelor cuvenite a fost supradeclararea suprafeţelor solicitate la plată, respectiv a suprafeţei de 270 ha, nu duce automat la concluzia că A.P.I.A. a analizat toate celelalte condiţii necesare şi prevăzute de lege şi le-a considerat a fi îndeplinite. Expertul nu a făcut o analiză a celorlalte cerinţe legale necesare pentru obţinerea subvenţiilor şi nu a explicat pentru fiecare în parte dacă au fost sau nu îndeplinite de reclamant pentru a justifica răspunsul la obiecţiunea nr. 3, iar, din decizia nr. x din 10 februarie 2012, emisă de A.P.I.A. rezultă doar că, observând supradeclararea terenurilor, A.P.I.A. a constatat că aceasta constituie motiv de neplată a subvenţiilor solicitate.

S-a apreciat, astfel, că argumentul primei instanţe, în sensul că îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute în contractul cu A.P.I.A. nu a putut fi verificată, este justificat, cu atât mai mult cu cât este evident că obţinerea subvenţiilor A.P.I.A. nu depinde exclusiv doar de deţinerea unor suprafeţe de teren.

Concluzionând, instanţa de apel a constatat că, în mod corect, tribunalul a considerat că reclamantul nu a dovedit că prejudiciul pretins prin acţiunea modificată a fost determinat exclusiv de către pârâte ca urmare a neexecutării contractului de arendare, astfel cum a susţinut prin motivele de fapt ale acţiunii.

Analizând memoriul de recurs formulat de reclamantul A., Înalta Curte constată că acesta nu a formulat critici de nelegalitate care să vizeze argumentele deciziei recurate şi care să tindă a demonstra nelegalitatea judecăţii finalizate prin hotărârea atacată.

Recurentul consideră că instanţa de apel a aplicat în mod greşit normele de drept material, respectiv dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006, reţinând că expertul desemnat în cauză nu a analizat cerinţele prevăzute de aceste dispoziţii şi nu a explicat pentru fiecare în parte dacă au fost îndeplinite sau nu de către recurent pentru a justifica răspunsul la obiecţiunea nr. 3 la raportul de expertiză.

Instanţa de apel, analizând apelul din prisma criticilor formulate de părţi, a probelor administrate de prima instanţă, precum şi a dispoziţiilor art. 478-480 C. proc. civ., a apreciat că nu s-a făcut dovada prejudiciului de către recurent, iar concluzia expertului potrivit căreia unicul motiv pentru nedarea în plată a sumelor cuvenite a fost supradeclararea suprafeţelor solicitate la plata, respectiv a suprafeţei de 270 ha, nu duce automat la concluzia că A.P.I.A. a analizat toate celelalte condiţii necesare şi prevăzute de lege şi le-a considerat a fi îndeplinite.

În recurs, recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la cele reţinute de instanţa de apel, menţionând că dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 reprezintă doar condiţii generale care se cer a fi îndeplinite, în majoritate, la constituirea dosarului către A.P.I.A., aspecte care nu vizează argumentele Curţii de Apel Timişoara.

Sub un alt aspect, se reţine că interpretarea probelor administrate de instanţele de fond este o operaţiune care se circumscrie cazurilor de netemeinicie a hotărârii atacate, neputându-se cenzura în recurs modalitatea în care instanţa de apel a apreciat că raportul de expertiză întocmit în cauză este relevant sau nu pentru soluţionarea pricini.

Înalta Curte constată că recurentul a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi a dedus judecăţii aspecte care nu vizează argumentele deciziei recurate, invocând formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nesocotind reglementarea şi conţinutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Reţinând că recurentul-reclamant nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 489 alin. (5) din acelaşi act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 134 din 19 iunie 2019 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.