Extraordinary appeal annulled for failure to substantiate grounds of cassation regarding evidence assessment and legal costs

Analizând recursul, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secţia civilă, la 3 iulie 2014, sub dosar nr. x/2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor la plata sumei de 92.751 euro, echivalent în RON la cursul BNR, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea de circulaţie a mărfurilor confiscate prin procesul-verbal nr. x/28.05.2011, invocând în drept prevederile art. 41 alin. (3) din O.U.G. nr. 2/2001.

Pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor a formulat, la 11 august 2014, cerere de chemare în garanţie a S.C. B. S.R.L. Oradea şi a Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2015, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie a S.C. B. S.R.L. Oradea şi a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a AJFP Bihor prin DGRFP Cluj- Napoca.

Prin sentinţa civilă nr. 2217 din 7 septembrie 2015, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat pe pârâtul IPJ Bihor la plata către reclamantă a sumei de 589.822,98 RON, reprezentând despăgubiri. Totodată, a admis cererea de chemare în garanţie formulată împotriva chematei în garanţie Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor - prin reprezentant D.G.R.F.P. Cluj Napoca, care a fost obligată la plata către pârât a sumelor care fac obiectul cererii principale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâtul IPJ Bihor şi chemata în garanţie DGRFP Cluj-Napoca, recursurile fiind admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal prin decizia civilă nr. 2535 din 27 aprilie 2016, dispunându-se casarea sentinţei civile nr. 2217 din 7 septembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia civilă şi trimiterea cauzei spre competentă soluţionare la Tribunalul Bihor, secţia civilă.

În rejudecare, Tribunalul Bihor, prin încheierea din 10 octombrie 2016, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul IPJ Bihor, în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L. Oradea.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor

Prin sentinţa civilă nr. 167/C din 6 noiembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.R.L. Oradea şi ANAF prin D.G.R.F.P. Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bihor. A fost obligată reclamanta să achite pârâtului Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor suma de 1.200 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă

Prin decizia civilă nr. 150A din 12 martie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis acţiunea precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 375.708 RON cu titlu de despăgubiri. Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate ce nu sunt potrivnice deciziei pronunţate. A fost obligat intimatul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor să plătească apelantei suma de 23.518 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fazele procesuale anterioare.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 2/2001, art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, precum şi a normelor legale ce reglementează activitatea de comerţ intracomunitar, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada îndreptăţirii la despăgubiri, aspect ce reiese din probele administrate în cauză.

Astfel, s-a arătat că instanţa de apel nu a ţinut seama de întregul material probator depus la dosar, înlăturând o serie de probe concludente, iar anularea în tot sau în parte a procesului-verbal de contravenţie, conform art. 41 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 2/2001, consacră dreptul la despăgubire, condiţionat de dovedirea îndreptăţirii, despăgubirile acordându-se doar celui în drept. Or, prin decizia nr. 766 din 1 iulie 2013 a Tribunalului Bihor s-a constatat că există cel puţin o îndoială rezonabilă cu privire la existenţa culpei şi a faptei contravenţionale săvârşite de apelantă, instanţa de contencios administrativ care a anulat procesul-verbal de contravenţie nepronunţându-se, însă, pe legalitatea transportului, proprietatea asupra bunurilor şi plata acestora, aşadar, în cauză neputând fi reţinută autoritatea de lucru judecat pe aceste aspecte.

S-a mai arătat că instanţa de apel a reţinut greşit că din înscrisurile depuse la dosar, respectiv scrisorile de transport de tip CMR, extras de cont şi facturi fiscale ar rezulta că intimata ar fi făcut dovada îndreptăţirii sale la restituirea bunurilor confiscate. În ceea ce priveşte facturile fiscale, curtea de apel a făcut o eronată apreciere asupra acestora, încălcând normele legale contabile şi fiscale. La dosar nu există nicio probă care să indice legătura între produsele menţionate în facturile proforma şi produsele confiscate, lipsind dovezile că aceste bunuri confiscate au fost încărcate, alături de altele similare, în camionul de unde au fost confiscate.

Recurentul a expus care au fost greşelile instanţei de apel referitor la aprecierea probelor vizând scrisorile de transport de tip CMR şi extrasul de cont, invocând dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi susţinând că înscrisurile depuse nu îndeplinesc condiţiile impuse de textul legal menţionat.

S-a susţinut, totodată, că onorariul de avocat de 10.000 RON, acordat de instanţa de apel este nejustificat de mare, având în vedere obiectul cauzei şi s-a solicitat diminuarea cuantumului acestor cheltuieli, în raport de prevederile art. 132 din Statutul profesiei de avocat.

Referitor la cererea de chemare în garanţie, recurentul a învederat că, în situaţia în care instanţa ar respinge prezentul recurs, solicită obligarea la plata sumei, în solidar, cu Ministerul Finanţelor Publice FGRFP Cluj-Napoca AJFP Bihor şi a invocat faptul că nu a deţinut în custodie marfa confiscată şi nici sumele de bani rezultate din valorificarea acestor bunuri, suma intrând în bugetul de stat încă din 8 iunie 2011, conform ordinului de plată nr. x; în acest sens urmează a se avea în vedere documentele de la dosar, din care rezultă în mod clar suma cu care aceste bunuri au fost valorificate.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5. Intimata S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a cerut respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 27 mai 2019 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 4, astfel cum reiese din fişa Ecris şi referatul de repartizare aleatorie .

Prin rezoluţia din 9 septembrie 2019, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru nr. 4, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia din 15 ianuarie 2020, comunicarea raportului către părţi pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Prin rezoluţia din 26 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la 28 mai 2020, în camera de consiliu, pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a invocat excepţia nulităţii şi a rămas în pronunţare în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

7. Soluţia şi considerentele asupra recursului

Dispoziţiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din acelaşi act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalităţii hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se atacă şi încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menţionate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

Înalta Curte reţine că, deşi se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete asupra raţionamentului curţii de apel care a determinat soluţia de admitere a apelului reclamantei împotriva sentinţei atacate şi care să tindă a demonstra nelegalitatea judecăţii finalizate prin decizia recurată, partea rezumându-se a prezenta aspecte ce ţin de situaţia de fapt a speţei, critici vizând modul de interpretare a probelor, invocând formal încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) şi (3) din O.G. nr. 2/2001, art. 1 lit. a) din Legea nr. 12/1990, precum şi a normelor legale ce reglementează activitatea de comerţ intracomunitar.

Pentru a putea conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a unor dispoziţii legale pretins încălcate, astfel cum a procedat recurentul-pârât în cadrul memoriului de recurs, întrucât condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor imputate instanţei.

Nu pot face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, nereprezentând critici de nelegalitate a hotărârii recurate, aspectele invocate de către recurentul-pârât privind situaţia de fapt, respectiv susţinerea potrivit căreia nu a deţinut în custodie marfa confiscată şi nici sumele de bani rezultate din valorificarea acestor bunuri, suma intrând în bugetul de stat încă din 8 iunie 2011, conform ordinului de plată nr. x Aceste aspecte, invocate de recurent în susţinerea solicitării de obligare a acestuia la plata sumei, în solidar, cu Ministerul Finanţelor Publice FGRFP Cluj-Napoca AJFP Bihor, în situaţia în care instanţa ar respinge prezentul recurs, nu pot fi asimilate unor veritabile critici susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege.

Excedează analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului şi susţinerile recurentului-pârât care vizează modul de apreciere a probelor, instanţele de fond şi de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte dovezile administrate în cauză, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Astfel, criticile care vizează înlăturarea unor probe, precum şi cele referitoare la aprecierea eronată a înscrisurilor de către instanţa de apel, nu se încadrează în niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de lege. Invocarea art. 155 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu are relevanţă sub aspectul încadrării în motivele de nelegalitate, atât timp cât aceste dispoziţii vizează valoarea probatorie a unor înscrisuri.

În recurs, recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la considerentele deciziei atacate, indicând formal dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a arăta care sunt aspectele contradictorii din cuprinsul deciziei atacate şi fără a dezvolta motivele de casare invocate sub aspectul normelor legale interpretate ori aplicate greşit de către instanţa de apel.

În ceea ce priveşte critica vizând acordarea cheltuielilor de judecată într-un cuantum de 10.000 RON, considerat de recurent ca fiind destul de mare, Înalta Curte apreciază că aceasta nu poate fi primită.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 451 C. proc. civ., instanţa are posibilitatea să reducă onorariul de avocat, atunci când acesta este "vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei", art. 451 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând câteva repere în aprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, şi anume că instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Prin urmare, aprecierea se face, pe de o parte, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, iar, pe de altă parte, cu activitatea desfăşurată de avocat, în ambele cazuri ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Cele două repere sunt cumulativ stabilite, în sensul că un onorariu trebuie să corespundă fiecăruia dintre criterii pentru a nu fi redus de instanţa de judecată.

Însă, operaţiunea de stabilire a cheltuielilor de judecată de instanţa de fond şi cea de apel presupune stabilirea onorariului inter partes, astfel că, în ceea ce priveşte criticile privind cuantumul cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului, acordate de către instanţa de apel, Înalta Curte apreciază că aceste aspecte ţin de netemeinicie şi de apreciere a probelor administrate, neputând forma obiectul controlului de legalitate al instanţei de recurs.

Înalta Curte reţine, totodată, cu privire la criticile formulate cât priveşte cererea de chemare în garanţie, că instanţa de apel a considerat că, potrivit art. 477 C. proc. civ., este ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant. Or, caracterul extensiv al apelului consacrat de art. 477 alin. (1) teza finală C. proc. civ. nu poate fi aplicat în ipoteza unei cereri incidentale a intimatului-pârât formulate la prima instanţă; acesta din urmă avea obligaţia formulării unui apel provocat împotriva chematului în garanţie pe care el însuşi l-a introdus în cauză prin cererea de chemare în garanţie pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii. Întrucât intimatul IPJ Bihor nu a declarat apel provocat împotriva chematului în garanţie şi pentru că între reclamantă şi chematul în garanţie nu există raporturi juridice, în cadrul apelului formulat de reclamant împotriva soluţiei dată cererii principale, instanţa de apel a apreciat că nu poate analiza cererea de chemare în garanţie formulată de pârât.

În acest context, orice critică ce antamează posibila soluţie pe fondul cererii de chemare în garanţie este, în opinia Înaltei Curţi, neavenită.

Prin urmare, având în vedere că susţinerile formulate de recurentul-pârât nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Reţinând că recurentul-pârât nu a prezentat nicio critică ce poate fi încadrată în cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, constatând că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanţă, Înalta Curte urmează să anuleze recursul, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. cu referire la art. 489 alin. (5) din acelaşi act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor - Serviciul de Investigare a Fraudelor împotriva deciziei nr. 150/A/2019 din 12 martie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2020.