Taxpayer's suspension request denied for failure to prove concrete harm from extended fiscal inspection.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 10 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare A Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecţie Fiscală, a solicitat instanţei să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 29 noiembrie 2017 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 29 noiembrie 2017, emise de către DGAMC, până la soluţionarea în fond a acţiunii în contencios administrativ împotriva acestor acte administrative.

Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 4168 din 17 octombrie 2018 a respins cererea de suspendare a executării formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională De Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecţie Fiscală, ca neîntemeiată şi a dispus restituirea către reclamantă a cauţiunii în cuantum de 64.429,00 RON, consemnată cu Recipisa nr. x din data de 4 iulie 2018 emisă de B.

Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. SRL invocând motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. - hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată cu greşita aplicare a normelor de drept material.

În opinia recurentei, instanţa de fond a interpretat greşit normele referitoare la sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii duratei legale de efectuare a inspecţiei fiscale, reţinând în mod eronat că în acest caz nulitatea este condiţionată de vătămare.

Susţine recurenta că instanţa de fond a considerat în mod greşit că în cauză nu ar fi fost depăşit dublul duratei legale a inspecţiei fiscale.

De asemenea precizează recurenta că instanţa de fond a considerat în mod greşit că analiza aparenţei de legalitate a modului în care organele fiscale au verificat dreptul societăţii de deducere implică analiza dreptului de deducere însuşi, concluzionând astfel că acest aspect nu se poate cerceta la o investigare sumară.

Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.

În ceea ce priveşte argumentele recurentei-reclamante cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea nu pot fi reţinute, în considerarea următoarelor argumente.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat, această cerinţă este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ-fiscal atacat.

Referitor la critica recurentei-reclamante: "instanţa de fond a interpretat greşit normele referitoare la sancţiunea ce intervine în cazul depăşirii duratei de efectuare a inspecţiei fiscale, reţinând în mod eronat că în acest caz nulitatea este condiţionată de vătămare", aceasta este neîntemeiată.

Astfel, se reţine că simpla împrejurare că inspecţia fiscală desfăşurată în perioada 19 octombrie 2016 - 16 noiembrie 2017 a depăşit durata de 180 de zile prevăzută la art. 126 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. , nu poate conduce la concluzia unei aparenţe de nelegalitate a deciziei de impunere, întrucât textul legal nu prevede sancţiunea nulităţii actului administrativ-fiscal emis în aceste condiţii, fiind necesar ca persoana care invocă acest viciu de procedură să probeze existenta unei vătămări concrete produse de efectul depăşirii duratei de efectuare a inspecţiei fiscale.

Or, în cazul de faţă, recurenta-reclamantă nu a probat o pretinsă vătămare concretă cauzată prin efectul prelungirii duratei inspecţiei fiscale peste limita de 180 de zile, astfel încât nu se poate reţine o aparenţă de nelegalitate care să constituie un caz bine justificat.

Mai mult decât atât, articolul 49 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. , cu modificările şi completările ulterioare, prevede situaţiile care atrag nulitatea actului administrativ fiscal; cauza de faţă nu se regăseşte printre situaţiile enumerate de dispoziţiile legale menţionate.

Prin urmare, în speţa de faţă, nu există un caz de nulitate absolută, în care vătămarea este prezumată în favoarea celui care o invocă, ci este vorba de o nulitate relativă, caz în care, este necesar ca cel care o invocă să probeze existenţa unei vătămări care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului-administrativ-fiscal.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei privind încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din C. proc. fisc. , respectiv finalizarea inspecţiei fiscale într-o perioadă ce depăşeşte dublul perioadei prevăzute la alin. (1) de la acelaşi articol, în speţă 360 de zile, corect s-a reţinut că, societatea a calculat în mod eronat această perioadă, întrucât a ignorat dispoziţiile art. 127 alin. (7) din acelaşi cod, potrivit cărora "Perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia."

Celelalte argumente prezentate de recurentă nu sunt în măsură să pună la îndoială prezumţia de legalitate a actelor administrativ-fiscale contestate, apreciindu-se corect că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat.

În concluzie, susţinerile recurentei referitoare la depăşirea duratei inspecţiei fiscale nu sunt în măsură să contureze o aparenţă de nelegalitate a actului administrativ-fiscal contestat şi nu constituie un caz bine justificat, în accepţiunea art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte "paguba iminentă", aceasta este definită de art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, ca fiind "prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public."

Prin urmare, instanţei de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă, în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur şi previzibil.

Aşa cum rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cerinţele obligatorii pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ, această măsură neputând fi dispusă de instanţa de contencios administrativ dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită.

În cazul de faţă, nefiind îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, întrucât cele două cerinţe - cazul bine justificat şi paguba iminentă se condiţionează reciproc.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SRL împotriva Sentinţei nr. 4168 din 17 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 iunie 2019.

GGC - CP