Illicit ex officio invocation of functional incompetence in appeal quashed and remanded

Excepția necompetenței funcționale. Regim juridic. Invocarea din oficiu de către instanța de control judiciar. Nelegalitate

C.proc.civ., art. 130, art.131, art. 136, art. 200, art.488 pct. 5

Invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei, respectiv a excepției necompetenței funcționale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) Cod procedură civilă, nu mai este posibilă, în cauză, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale, în mod definitiv, în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea. Aceasta întrucât normele legale care reglementează regimul invocării excepțiilor de necompetență nu introduc nicio distincție cu privire la necompetența funcțională, ci, dimpotrivă, dispozițiile art. 136 alin. 1 din Codul de procedură civilă statuează că dispozițiile prezentei secțiuni (art. 129 – 135) privitoare la excepția de necompetență se aplică, prin analogie, și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

Deși necompetența materială procesuală a secției sau completului specializat este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia, pe verticală, este același ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică, întrucât competenței materiale procesuale, ca gen proxim, i se subsumează și competența specializată, ca specie, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004, precum și în cuprinsul unor legi speciale, iar, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție, sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată excepția de necompetență funcțională, se impune în cazul acestei excepții, ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică.

În aplicarea art. 480 alin. (4) din Codul de procedură civilă, instanța de apel este ținută, în primul rând, să verifice dacă excepția a fost invocată în condițiile legii, întrucât, astfel cum reiese din modalitatea de reglementare a excepțiilor de necompetență, rezultă că, în apel, instanța sau părțile nu vor mai putea invoca, pe calea unui motiv de ordine publică, nici excepția necompetenței materiale, cu latura sa – necompetența funcțională, nici cea a necompetenței teritoriale exclusive a primei instanțe, astfel încât verificarea respectării normelor de competență poate avea loc doar dacă instanța de apel este învestită cu critici ale apelantului având un asemenea obiect. Or, invocând, din oficiu, excepția de necompetență funcțională, direct în apel, cu consecința anulării hotărârii primei instanțe care se declarase competentă, printr-o încheiere interlocutorie ce nu a fost atacată odată cu fondul, instanța de apel a încălcat regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de norme imperative, determinând o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate.

Secția I civilă, decizia nr. 902 din 20 mai 2020

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, la data de 19 mai 2015, reclamanta Comuna Gura Teghii a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 5.038.131,18 lei, reprezentând contravaloarea obligaţiei imputate reclamantei de către organele fiscale, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtă în cursul procedurii de atribuire a unui contract de achiziţie publică de lucrări.

Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 6041 din 30 octombrie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la plata sumei de 5.038.131,18 lei.

Prin decizia civilă nr. 703/A din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Comuna Gura Teghii împotriva sentinţei civile nr. 6041/2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L. şi a anulat în tot sentinţa atacată, trimiţând cauza spre judecare, în primă instanţă, Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios Administrativ şi Fiscal.

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă, la data de 16 decembrie 2016.

Prin cererea de recurs, recurenta reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În dezvoltarea criticilor formulate, recurenta a susținut, în esență, că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, necondiţionat de vătămarea vreuneia dintre părţi, conform art. 176 pct. 3 şi 6 Cod procedură civilă, din dublă perspectivă, respectiv a regimului invocării excepţiei de necompetenţă a instanţelor (art. 130 coroborat cu art. 136 Cod procedură civilă) şi a competenţei propriu-zise de soluţionare a cauzei (art. 286 şi 287 din O.U.G. nr. 34/2006).

Recurenta a argumentat că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că este admisibilă, în faza apelului, invocarea, fie şi din oficiu, a unei excepţii vizând necompetenţa Secţiei a VI-a civile a Tribunalului Bucureşti de a soluţiona cauza, arătând că instanţa a calificat, în mod eronat şi cu încălcarea legii, natura juridică a normelor care stabilesc competenţa completelor/instanţelor specializate.

Recurenta a motivat că, în stabilirea admisibilităţii invocării în apel a excepţiei, instanţa a plecat de la un adevărat sofism juridic, şi anume acela că normele ce reglementează instanţele/completele specializate sunt, în primul rând, norme de organizare judiciară şi, abia în al doilea rând, norme de competenţă de ordine publică, ce reglementează competenţa funcţională a unei secţii sau a alteia. Prin urmare, instanța de apel a reținut că, din perspectiva normelor de organizare judiciară, nelegala compunere ar putea fi invocată pe calea unei excepţii de procedură dilatorii şi absolute, în orice stare a procesului, inclusiv de instanţă din oficiu, conform art. 247 alin. (1) Cod procedură civilă.

Or, acest raţionament este greşit în fond, întrucât instanţa pleacă de la premisa că numai normele care reglementează instanţele/completele specializate ar fi norme de organizare judiciară; în realitate, toate normele care stabilesc competenţa instanţelor sunt norme de organizare judiciară. Faptul că o parte dintre acestea sunt prevăzute în Codul de procedură civilă, iar altele, în alte acte normative, nu conferă acestora din urmă nici forţă juridică mai mare, nici posibilitatea de a fi invocate pe calea vreunei alte excepţii decât cea de necompetenţă materială sau teritorială, după caz.

Mai mult, în opinia recurentei, normele juridice din Legea nr. 304/2004, reţinute de către instanţa de apel ca fiind temeiul excepţiei nelegalei compuneri a instanţei de fond, sub aspect „calitativ”, nici nu sunt aplicabile în cauză. Prevederile art. 35 alin. (2) şi ale art. 36 alin. (3) nu fac altceva decât să prevadă, cu caracter de principiu, că la nivelul curţilor de apel şi tribunalelor, pot funcţiona secţii sau complete specializate. Pricinile pe care aceste secţii sau complete specializate le soluţionează sunt stabilite de alte norme juridice, fie cu putere de lege, fie cu putere de act administrativ normativ. Codul de procedură civilă operează doar cu noţiunile de „competenţă generală, materială şi teritorială” a instanţelor de judecată, astfel cum este relevat în art. 94 şi urm. Cod procedură civilă. Acest aspect relevă caracterul eronat al invocării din oficiu, în apel, a excepţiei, având în vedere că însăşi instanţa de apel a oscilat în calificarea propriei excepţii, din excepţia greşitei compuneri a instanţei de fond (aşa cum a prezentat la termenul de dezbateri părţilor, şi cum, doar parţial, este reţinut în încheierea de la termenul din 12 aprilie 2016) într-o veritabilă excepţie de necompetenţă materială (privită de instanţa de apel din punct de vedere funcţional).

Recurenta a arătat că necompetenţă funcţională (a unui complet/secţii specializate) nu poate fi încadrată în clasificarea cuprinsă în art. 129 Cod procedură civilă, susţinând că, deşi este o „necompetenţă de ordine publică”, elementele definitorii ale acesteia nu se regăsesc la art. 129 alin. (2) pct. 1-3. In mod corespunzător, când reglementează regimul invocării excepţiei de necompetenţă, art. 130 Cod procedură civilă se referă la clasificarea necompetenţei de la art. 129.

Prin urmare, recurenta a susţinut că prevederile art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă pot fi aplicate, prin analogie, în cazul încălcării dispoziţiilor legale imperative ce vizează organizarea instanţelor judecătoreşti, sub aspectul competenţei funcţionale a secţiilor şi al specializării judecătorilor ce intră în compunerea completului.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel, prin invocarea excepţiei necompetenţei funcţionale, din oficiu, direct în apel şi fără ca aceste aspecte să fi fost criticate, în prima instanţă sau prin apel, a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi 131 alin. (2) Cod procedură civilă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, nici măcar necompetenţa de ordine publică, cu excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, nu mai poate fi invocată oricând, respectiv direct în calea de atac de instanţa învestită cu soluţionarea acesteia, ci numai până la primul termen în faţa instanţei de fond.

Ca atare, instanţa sesizată devine competentă să soluţioneze cauza, tocmai ca efect implicit al dispoziţiilor care limitează în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă. Pentru a ocoli normele imperative care stabilesc, în mod expres, regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă, instanţa de apel a restrâns în mod nepermis sensul art. 136 alin. (1) şi (4) Cod procedură civilă. Raţiunea art. 136 Cod procedură civilă a fost de a crea posibilitatea stabilirii secţiei şi completului competent din punct de vedere funcţional (după natura litigiului), pe calea excepţiei şi a regulatorului de competenţă, faţă de soluţiile pronunţate anterior în practică, sub reglementarea vechiului Cod de procedură civilă de la 1865, care considerau că, între secţiile unei instanţe, nu exista conflict de competenţă. In realitate, voinţa legiuitorului se desprinde din interpretarea literală şi logico-sistematică a textului de lege: toate dispoziţiile secţiunii referitoare la excepţia de necompetenţa (art. 129 - 135 Cod procedură civilă) se aplică şi necompetenţei funcţionale.

În continuare, recurenta a apreciat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 286 şi 287 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că nu a interpretat sistematic, prin corelare, prevederile celor două articole menţionate, ci a reţinut doar, în mod simplist, că art. 286 nu restrânge sfera titularului care poate formula acţiune în justiţie în vederea reparării prejudiciului suferit în procedura de atribuire.

Astfel, dispoziţiile art. 286 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 sunt aplicabile şi în cazul formulării de către autoritatea contractantă a unei acţiuni împotriva unui participant la procedura de achiziţie publică, din moment ce legea nu distinge cu privire la reclamant. În acest sens, prezentul litigiu nu vizează nereguli de procedură a achiziţiilor publice, respectiv condiţiile de desfăşurare a acesteia, termenele de realizare a procedurii sau alte aspecte tehnice incorect întocmite, care ar putea atrage incidenţa art. 286 din O.U.G. 34/2006, ci este o acţiune de drept comun, având ca obiect răspunderea civilă delictuală a pârâtei care, prin faptele sale, a determinat sancţionarea reclamantei de către autorităţile abilitate în materia fondurilor europene. Premisa esenţială pentru aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006 este ca acţiunea pentru acoperirea prejudiciului să fie indisolubil legată de procedura de achiziţie publică, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, având în vedere situaţia de fapt, pe larg expusă în faţa primei instanţe şi prin apel. Aplicarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 ar avea un impact sever asupra drepturilor părţilor litigante, atât sub aspectul privării acestora de o cale de atac, cât şi sub aspectul acordării unor termene foarte scurte pentru îndeplinirea obligaţiilor procesuale şi, tocmai din acest motiv, ar trebui aplicată doar la cazurile expres prevăzute de legiuitor în procedura specială instituită de O.U.G. nr. 34/2006.

Această procedură urgentă şi simplificată este justificată în materia achiziţiilor publice, în considerarea evitării prelungirii incertitudinii atât pe parcursul atribuirii contractelor de lucrări, cât şi ulterior, în ceea ce priveşte soarta lucrărilor de interes public efectuate.

A arătat că, în cazul de faţă, nu se impune un astfel de tratament legislativ, din moment ce sancţiunea a fost deja aplicată şi reclamanta doar urmăreşte repararea prejudiciului cauzat. Pretenţiile nu vizează în niciun fel lucrările efectuate de pârâtă, ci doar recuperarea prejudiciului cauzat de către aceasta, prin determinarea sancţionării reclamantei de către autorităţile abilitate ale statului din materia achiziţiilor publice.

4. Procedurile desfășurate în cauză și procedura de filtru:

Prin încheierea nr. 65 din 13 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea nr. 3050 din 28 septembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei sale funcţionale, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o, spre competentă soluţionare, Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Constatându-se ivit conflictul negativ de competenţă, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (3) din Codul de procedură civilă, dosarul a fost înaintat spre soluţionarea conflictului Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Secţiei I civile a Înaltei Curţi la data de 3 mai 2018.

Intimata pârâta nu a formulat întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) Cod procedură civilă a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 octombrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta Comuna Gura Teghii împotriva deciziei nr. 703A din 19 aprilie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă şi a fixat termen de judecată la data de 3 decembrie 2019 în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

În etapa procesuală a recursului, nu a fost solicitată și administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 Cod procedură civilă.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiție:

Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Prioritar, se impune a se constata că recurenta reclamantă Comuna Gura Teghii a invocat, în susţinerea motivelor de recurs, incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod procedură civilă, criticile fiind formulate dintr-o dublă perspectivă, respectiv invocarea nelegală de către instanţa de apel, din oficiu, a excepției de necompetență funcțională a primei instanțe, precum și aplicarea, în mod eronat, a dispoziţiilor art. 286 şi 287 din O.U.G. nr. 34/2006, în sensul că instanța de apel nu a interpretat sistematic, prin corelare, prevederile celor două articole menţionate, ci a reţinut doar că art. 286 nu restrânge sfera titularului care poate formula acţiune în justiţie, în vederea reparării prejudiciului suferit în procedura de atribuire.

În drept, potrivit art. 130 alin. (2) Cod procedură civilă, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecători la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în fața primei instanţe.

Conform art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Alineatul (2) al aceluiași articol statuează că, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuția părților și va acorda un singur termen în acest scop.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziții procesuale, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în fața primei instanţe, și, în mod excepțional, în cazul în care, pentru stabilirea competenței, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialității, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil – judecarea cauzei într-un termen optim și rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din Codul de

procedură civilă și art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În același sens, instanța de control judiciar nu ar putea invoca din oficiu excepţia necompetenței materiale sau teritoriale exclusive a primei instanţe, însă aceasta ar putea fi invocată ca motiv de apel sau recurs, dar numai în condiţiile în care una dintre părţi a ridicat excepţia necompetenţei materiale ori teritoriale exclusive, iar prima instanţă a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei.

Art. 136 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sub denumirea „Dispoziții speciale”, statuează că dispozițiile prezentei secțiuni privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești, care se pronunță prin încheiere.

Articolul 200 alin. (1) și (2) din Codul de procedură civilă prevede următoarele: completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competența sa și dacă aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art. 194-197.

În cazul în care cauza nu este de competența sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părților, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secției specializate competente din cadrul instanței sesizate. Dispozițiile privitoare la necompetență și conflictele de competență se aplică prin asemănare.

Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative invocate la cauza dedusă judecății, din perspectiva criticilor invocate în cauză, instanța de recurs reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective și obiective ale judecării cauzei, reclamanta Comuna Gura Teghii a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., obligarea acesteia la plata sumei de 5.038.131,18 lei, reprezentând contravaloarea obligaţiei imputate reclamantei de către organele fiscale, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de pârâtă în cursul procedurii de atribuire a unui contract de achiziţie publică de lucrări, cererea fiind întemeiată pe răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

La primul termen de judecată – 16 octombrie 2015, în fața primei instanțe, Tribunalul București – Secția a VI-a civilă s-a considerat competentă material și teritorial să soluționeze cauza, prin raportare la art. 95 și 107 Cod procedură civilă; cererea de chemare în judecată fiind respinsă, ca nefondată.

Instanța de apel, la termenul din 12 aprilie 2016, a invocat, ex officio, excepția necompetenței funcționale a tribunalului, context în care a pus în discuție și nelegala compunere a primei instanței, sub aspect „calitativ”, în raport de eventuala incidență în cauză a dispozițiilor art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, privind achizițiile publice.

În acest context procesual, din perspectiva regimului juridic al excepțiilor de necompetență, se impune a se analiza în ce măsură instanţa de control judiciar putea să invoce, din oficiu, excepţia necompetenţei funcționale a tribunalului, excepție care nu fusese invocată de părți sau de instanță din oficiu, la primul termen de judecată, în fața instanței de fond.

Această analiză aduce în discuție, în mod necesar, natura competenței funcționale, în sensul de a stabili dacă aceasta este sau nu o specie, o latură a competenței materiale și dacă invocarea excepției de necompetență funcțională este supusă acelorași reguli stricte ca și celelalte excepții de necompetență de ordine publică, deci dacă este condiționată din perspectivă temporală.

Astfel, în cadrul competenței jurisdicționale, trebuie distins între competenţa materială ce presupune o delimitare între instanţe de grad diferit și competența teritorială. Normele de competenţă materială sunt stabilite, sub aspect funcţional, după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanțe şi, sub aspect procesual, în raport cu obiectul, natura cererii sau valoarea litigiului dedus judecății, în Codul de procedură civilă, precum şi în alte acte normative speciale.

Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumita categorie de instanţe judecătoreşti.

În acest context, trebuie menționat că instanța de apel a apreciat că, dată fiind natura duală a normelor care reglementează competența funcțională, care ar fi, în primul rând, norme de organizare, iar în al doilea rând, norme de competență de ordine publică, nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia necompetența funcțională nu ar putea fi invocată de instanță, din oficiu, în orice stare a pricinii.

Or, în opinia instanței de recurs, invocarea excepției de necompetență materială de soluționare a cauzei, respectiv a excepției necompetenței funcționale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) și art. 131 alin. (1) Cod procedură civilă, nu mai este posibilă, în cauză, având loc o consolidare a competenței materiale procesuale și funcționale, în mod definitiv, în privința instanței pe rolul căreia a fost introdusă cererea, aceasta pentru că normele legale care reglementează regimul invocării excepțiilor de necompetență nu introduc nicio distincție cu privire la necompetența funcțională, ci, dimpotrivă, dispozițiile art. 136 alin. (1) din Codul de procedură civilă statuează că dispozițiile prezentei secțiuni (art. 129 – 135) privitoare la excepția de necompetență se aplică, prin analogie, și în cazul secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.

Astfel, deși necompetența materială procesuală a secției sau completului specializat este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia, pe verticală, este același ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică, întrucât competenței materiale procesuale, ca gen proxim, i se subsumează și competența specializată, ca specie, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum și în cuprinsul unor legi speciale, iar, pentru identitate de rațiune, aceeași soluție, sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată excepția de necompetență funcțională, se impune în cazul acestei excepții, ca și în cazul celorlalte excepții de necompetență de ordine publică.

În acest sens sunt și considerentele Deciziei nr. 17 din 17 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 16 octombrie 2018, prin care s-a statuat că, în situația în care judecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din Codul de procedură civilă, necompetența materială procesuală (specializată) va putea fi invocată de părți sau de instanță inclusiv la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe (par. 28).

Acest argument este întărit și de norma de la art. 480 alin. (4) din Codul de procedură civilă care reglementează unele dintre soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel, respectiv cea de anulare a hotărârii pentru necompetența primei instanțe. Astfel, art. 480 alin. (4) prevede că dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare instanței competente. Deci, în aplicarea articolului menționat, instanța de apel va fi ținută, în primul rând, să verifice dacă excepția a fost invocată în condițiile legii, întrucât, astfel cum reiese din modalitatea de reglementare a excepțiilor de necompetență, rezultă că, în apel, instanța sau părțile nu vor mai putea invoca, pe calea unui motiv de ordine publică, nici excepția necompetenței materiale, cu latura sa – necompetența funcțională, nici cea a necompetenței teritoriale exclusive a primei instanțe, astfel încât verificarea respectării normelor de competență poate avea loc doar dacă instanța de apel este învestită cu critici ale apelantului având un asemenea obiect.

În plus, este corect argumentul recurentei, conform căruia ceea ce instanța de apel a invocat a fost o veritabilă excepție a necompetenței funcționale a primei instanțe, iar nu un motiv de ordine publică privind alcătuirea instanței potrivit dispozițiilor legale, aspectul soluţionării cauzei de către un judecător nespecializat în materia contenciosului administrativ și fiscal fiind subsidiară şi decurgând din necompetenţa funcţională a primei instanțe, despre care instanța de apel a considerat că s-ar fi impus să fie de contencios administrativ și fiscal, iar nu una civilă.

În consecință, invocând, din oficiu, excepția de necompetență funcțională, direct în apel, cu consecința anulării hotărârii primei instanțe care se declarase competentă, printr-o încheiere interlocutorie ce nu a fost atacată odată cu fondul, instanța de apel a încălcat regimul juridic care guvernează excepțiile de necompetență, reglementat de normele imperative deja enunțate, determinând o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea hotărârii atacate, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 Cod procedură civilă.

Aceste statuări sunt suficiente per se pentru reformarea hotărârii recurate și fac de prisos analiza argumentelor privind competența materială de soluționare a cauzei deduse judecății, din perspectiva obiectului și naturii acesteia, instanța de trimitere urmând a soluționa litigiul în limitele învestirii, astfel cum prevăd dispozițiile art. 9 Cod procedură civilă, și cu respectarea art. 22 Cod procedură civilă, desigur, luând în considerare principiile devoluțiunii care guvernează calea de atac a apelului, ce nu au fost supuse, de altfel, dezbaterii în prezentul recurs.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 Cod procedură civilă, a admis recursul declarat de reclamanta Comuna Gura Teghii împotriva deciziei civile nr. 703/A din 19 aprilie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a civilă; a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.