Civil damages action following unresolved civil aspect of criminal fraud: accrual of prescriptive period and validity of civil party status

Constituirea de parte civilă în procesul penal. Nesoluționarea laturii civile. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Întreruperea cursului prescripției extinctive a dreptului material la acțiune

Decretul nr. 167/1958, art. 8

C.civ., art. 1349

C.proc.pen. din 1997, art. 19

C.proc.pen., art. 20

Notă : Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011

Dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor civile se naște în momentul în care partea civilă a luat cunoştinţă că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată.

Aceasta întrucât pe de o parte, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, iar, pe de altă parte, este un principiu de drept conform căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Aşadar, cum reclamanta se constituise parte civilă în procesul penal, nu putea promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii, întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) şi partea nu o poate părăsi, cu excepţia situaţiei în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, prin soluţia de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile.

Astfel fiind, abia de la momentul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal şi rămânerii nesoluţionate a laturii civile, reclamanta a putut acţiona separat de procedura penală pentru care optase şi sesiza astfel, instanţa civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 960 din 27 mai 2020

Circumstanţele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 16 aprilie 2018, A. a solicitat, în contradictoriu cu B., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.410.385,35 lei reprezentând contravaloarea a două terenuri aflate în comuna Snagov, respectiv terenurile în suprafaţă de 8.500 mp şi de 2.500 mp, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 Cod civil, art. 20 alin. 8 Cod procedură penală.

Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa nr. 3525/F din 10 decembrie 2018, Tribunalul Ilfov, Secţia civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârât, ca neîntemeiată. A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârât. A respins cererea privind pe reclamanta A. şi pe pârâtul B., având ca obiect pretenţii, ca prescrisă.

3.Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1042A din 20 iunie 2019 (îndreptată prin încheierea din 13 septembrie 2019 referitoare la calea de atac ce poate fi exercitată), Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

4.Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B.

Recurentul a susţinut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

În raport cu cerinţele art. 425 alin. 1 Cod procedură civilă, recurentul a arătat că din considerentele deciziei instanţei de apel lipseşte motivarea în drept a acesteia, nemenţionându-se vreo dispoziţie legală care să fi fost avută în vedere la soluţionarea apelului, în sensul anulării sentinţei pronunţate de prima instanţă.

A arătat recurentul că, stabilind ca moment de la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru exercitarea acţiunii civile, data la care reclamanta a luat cunoştinţă de soluţia din dosarul penal nr. x/94/2014, prin comunicarea acesteia, instanţa de apel avea obligaţia de a arăta norma de drept material civil aplicabilă acestei situaţii de fapt, având în vedere dispoziţiile art. 16 Cod procedură penală.

S-a susținut că instanţa de apel nu a argumentat logic şi juridic (motivat) care ar fi greşeala ori nelegalitatea din motivarea hotărârii primei instanţe, care a reţinut ca moment al începutului termenului de prescripţie de 3 ani data la care reclamanta a cunoscut făptuitorul şi producerea pagubei, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, acestea fiind cunoscute înainte de formularea plângerii penale, aşa cum a arătat apelanta - reclamantă.

În acest sens, s-a arătat că este greşită aprecierea instanţei de apel potrivit căreia termenul de prescripţie nu poate curge decât de la momentul la care reclamantei i s-a confirmat cine este făptuitorul, prin încheierea nr. 101/2015, întrucât nu are temei în legea civilă.

Totodată, s-a arătat că deşi apelanta-reclamantă nu a invocat întreruperea cursului prescripţiei şi aceasta nu a fost pusă în discuţia părţilor pentru a putea formula apărări, în motivele de fapt ale deciziei din apel a fost reţinută întreruperea cursului prescripţiei.

Lipsa de analiză şi apreciere asupra motivării în fapt şi în drept a hotărârii tribunalului, a apărărilor invocate prin întâmpinările de la fond şi apel din partea instanţei, echivalează, în opinia recurentului, cu nemotivarea hotărârii.

În susţinerea acestui aspect s-a făcut referire și la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la art. 6 par. 1 din Convenţie.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimata – reclamantă a solicitat a se constata că recursul nu este admisibil în principiu.

A invocat excepţia tardivităţii recursului, urmând a se verifica respectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

În continuare, a solicitat a se aprecia, ca nefondate, motivele de recurs, considerând că instanţa de apel a motivat decizia atacată, explicând cu claritate de ce acţiunea în răspundere delictuală nu poate fi prescrisă, atâta timp cât derivă dintr-o plângere penală în care nu a fost soluţionată latura civilă. A susţinut că nu poate fi primită interpretarea dată de recurent întrucât, aşa cum se menţionează în cuprinsul deciziei atacate, acţiunea civilă ce formează obiectul dosarului, având ca temei art. 20 alin. 8 Cod procedură penală, „este singurul remediu procesual asigurat persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă în procesul penal în vederea acoperirii prejudiciului suferit prin săvârşirea infracţiunii”.

A considerat că nici critica legată de faptul că instanţa nu a pus în discuţia părţilor întreruperea termenului de prescripţie nu poate fi primită, deoarece întreruperea este ope legis.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei – reclamante, solicitând a se înlătura, ca nefondate, motivele invocate.

În raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată şi de dispoziţiile art. 483 Cod procedură civilă, a solicitat a se constata admisibil recursul.

Totodată, a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii recursului, care a fost depus în termenul prevăzut de art. 485 Cod procedură civilă.

Recurentul a considerat că întâmpinarea nu răspunde motivelor de nelegalitate din recurs şi nu face referire la respectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 425 alin. 1 Cod procedură civilă referitoare la motivarea în drept a deciziei.

A arătat că prin hotărârea dată în procesul penal, respectiv încheierea nr. 98 din 16 aprilie 2015 a Judecătoriei Buftea s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că data săvârşirii pretinsei fapte de înşelăciune, în acelaşi timp faptă delictuală civilă, este 26 iulie 2004 şi nu data comunicării hotărârii (mai 2015).

A precizat că deşi cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost motivată, derivă din nesoluţionarea unei acţiuni penale, acţiunea civilă se soluţionează potrivit legii civile, iar aceasta este reprezentată de dispoziţiile Codului civil de la 1864 şi Decretului nr. 167/1957.

Procedura de filtru

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, statuându-se și asupra respectării termenului de exercitare a căii de atac, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 8 aprilie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, şi a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părţi la data de 27 mai 2020.

Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Susţinerea unei nemotivări a deciziei atacate care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.pr.civ. nu poate fi primită, chiar în contextul în care instanța de apel nu face trimitere în conţinutul

considerentelor sale la anumite texte de lege care să-i susţină în drept soluţia.

Aceasta întrucât argumentele folosite fac identificabile instituţiile şi principiile de drept incidente în materia prescripţiei extinctive cărora le-a făcut aplicare instanța şi anume: principiul potrivit căruia prescripţia nu poate curge împotriva celui care nu poate acţiona respectiv, efectul întreruptiv al cursului prescripției extinctive.

Raportat la datele speţei, aplicarea acestor instituţii de drept s-a făcut în mod corect, concluzia promovării acţiunii reclamantei la instanța civilă înainte de intervenirea prescripţiei extinctive fiind corectă şi impunând soluţia adoptată, de anulare a sentinţei primei instanțe, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, susţinerea recurentului conform căreia termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 8 din Decretul nr. 167/1958 ar fi început să curgă faţă de reclamantă încă de la data formulării plângerii penale în anul 2005, împlinindu-se ca atare raportat la acest moment al cunoașterii făptuitorului şi producerii pagubei, ignoră voit situaţia juridică creată ca urmare a constituirii şi modalităţii de soluţionare a dosarului penal.

Aceasta în contextul în care plângerea penală formulată de reclamantă în anul 2005 a fost soluţionată conform încheierii nr. 101/16.04.2015 pronunţată în dosarul nr. x/94/2014 de Judecătorul de Cameră Preliminară, prin menţinerea ordonanţelor procurorului, conform cărora s-a constatat prescrierea faptelor penale.

Faţă de soluţia adoptată pe latură penală a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă alăturată celei penale (reclamanta constituindu-se parte civilă în dosarul penal la data de 08.05.2008).

Astfel fiind, reclamanta care optase, în modalitatea arătată, pentru realizarea pretenţiilor civile nu poate să-şi vadă paralizat dreptul de a sesiza instanţa civilă doar pentru că opţiunea sa legală a rămas nevalorificată/nefinalizată din cauza soluţiei de încetare a procesului penal.

În realitate, dreptul de a învesti instanţa civilă pentru validarea jurisdicţională a pretenţiilor civile s-a născut pentru reclamantă abia în momentul în care aceasta a luat cunoştinţă (prin comunicarea încheierii la 25.05.2015) că latura civilă a procesului penal nu mai poate fi soluţionată.

Aceasta întrucât pe de o parte, prescripţia este o sancţiune civilă aplicabilă atitudinii culpabile, inactive a celui care îşi lasă dreptul nevalorificat înăuntrul termenului prevăzut de lege, atitudine căreia nu-i poate fi asimilată poziţia reclamantei care, în procesul penal, se constituise parte civilă, cu respectarea normelor de drept procesual penal.

Pe de altă parte, este un principiu de drept, aplicabil speţei, conform căruia prescripția extinctivă nu curge împotriva celui care nu poate acţiona (contra non valentem agere non currit praescriptio).

Or, în speţă, reclamanta nu putea acţiona separat în faţa instanţei civile (pentru ca, operând această obligaţie, să se determine altfel momentul de la care să înceapă curgerea termenului de prescripţie a dreptului la acţiune), câtă vreme aceasta se constituise deja parte civilă în procesul penal.

Potrivit art. 19 V.C.pr.pen., incident în speță, „persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acţiune pentru repararea pagubei materiale şi a daunelor morale” (alin. 1) şi, de asemenea, „poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile persoana vătămată care s-a constituit parte civilă în procesul penal dar acesta a fost suspendat”.

Aşadar, fiind deja constituită parte civilă în procesul penal, reclamanta nu putea promova separat şi acţiune civilă în valorificarea aceloraşi pretenţii.

Aceasta întrucât opţiunea valorificării dreptului subiectiv este irevocabilă (electa una via non datur recursus ad alteram) şi partea nu o poate părăsi, cu excepţia situaţiei în care este împiedicată să urmeze calea aleasă până la definitivarea ei, cum s-a întâmplat în speţă, prin soluţia de încetare a procesului penal, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile.

Astfel fiind, abia de la momentul pronunţării soluţiei de încetare a procesului penal (mai exact a comunicării acesteia către reclamantă, la 25.05.2015) şi rămânerii nesoluţionate a laturii civile, reclamanta a putut acţiona separat de procedura penală pentru care optase şi sesiza astfel, instanţa civilă.

Or, raportat la momentul menţionat, învestirea instanţei civile la data de 16.04.2018 s-a făcut înăuntrul şi cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, aşa cum corect a constatat instanţa de apel.

- În acelaşi timp, faptul că instanța de apel reţine un efect întreruptiv de prescripție pentru perioada desfăşurării procesului penal – întrucât altfel este negată protecţia afectivă, pe latură civilă, a celui păgubit prin săvârşirea infracţiunii – nu poate constitui un argument care să surprindă părţile prin nepunerea în discuţie

prealabilă, aşa cum susţine recurentul, câtă vreme aceasta a constituit esenţa dezbaterilor în proces.

Astfel, chiar raportându-se la data de 29.07.2005, aceea a formulării plângerii penale, ca fiind momentul de debut al cursului prescripţiei extinctive, recurentul nesocoteşte faptul că la 08.05.2008, reclamanta s-a constituit parte civilă, ceea ce înseamnă promovarea acţiunii civile în procesul penal şi implicit, activarea efectului întreruptiv al prescripţiei, conform art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958.

Incidenţa acestui text nu poate fi negată doar pentru că acţiunea civilă n-a fost exercitată pe cale separată câtă vreme, aşa cum s-a arătat, acţiunea civilă fusese promovată prin alăturarea ei celei penale.

Or, ceea ce interesează pentru a da eficiență unei astfel de manifestări de voinţă este lipsa pasivităţii părţiI, manifestată procesual în formele prevăzute de lege, prin alăturarea acţiunii civile procesului penal, astfel cum s-a întâmplat în speţă.

Ca atare, decizia din apel care ataşează un astfel de efect întreruptiv constituirii de parte civilă în procesul penal este corectă şi justifică, alături de considerentele expuse anterior, soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanțe de fond.

Constatându-se caracterul nefondat al criticilor deduse judecăţii, recursul reclamantului a fost respins în consecinţă.