Omission of statutory duration in tax assessment suspension order

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 24 aprilie 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Ploieşti, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018 privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice emise în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 6 martie 2018 emise de pârâtă, până la soluţionarea acţiunii în anulare ce va fi formulată după soluţionarea procedurii prealabile.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 3956 din 5 octombrie 2018, instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins, ca inadmisibilă, cererea de suspendare a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din 6 martie 2018 emis de DGRFP Ploieşti.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamantă şi a suspendat executarea Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018 emise de DGRFP Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la Nivelul Regiunii Ploieşti.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea, în parte, a hotărârii recurate şi respingerea cererii de suspendare, în totalitate, ca neîntemeiată.

A susţinut recurenta-pârâtă că instanţa de fond nu a menţionat în dispozitiv durata suspendării Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018.

De asemenea, a interpretat trunchiat dispoziţiile legale în materie, evidenţiind numai aspectele favorabile societăţii, fără a ţine seamă de argumentele sale invocate prin întâmpinare. Astfel, a dat textelor de lege corespunzătoare situaţiei de fapt o interpretare greşită.

A mai apreciat că motivarea este de esenţa hotărârilor, fiind necesară pentru a fi înţeleasă de părţi şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii.

În opinia sa, sentinţa nu cuprinde motivele pentru care instanţa de fond a înlăturat argumentele expuse prin întâmpinare, astfel că instanţa a expus o motivare fără a analiza situaţia de fapt dedusă judecăţii prin prisma dispoziţiilor legale ce au incidenţă în cauză.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea actului administrativ se poate dispune în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.

În ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, instanţa supremă a subliniat că instanţa nu trebuie să analizeze criticile de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să se limiteze la verificarea acelor împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea de a produce o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ.

Or, motivarea instanţei ţine în mare parte de fondul cauzei şi reprezintă critici ce nu pot fi analizate în cadrul procedurii sumare a suspendării pentru fundamentarea cazului bine justificat, în sensul îndoielii rezonabile în privinţa legalităţii actului administrativ. Instanţa a apreciat eronat că, în speţă, au fost îndeplinite condiţiile imperios prevăzute de lege.

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal juridic, el există. Suspendarea constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii, întrucât, atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ, este echitabil ca acesta să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi. Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă.

Bucurându-se de prezumţia de legalitate, întemeiată pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii, actul administrativ este susceptibil de a-i fi suspendată executare doar ca o situaţie de excepţie, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, implicând, astfel, coexistenţa cumulativă a cazului bine justificat şi a necesităţii prevenirii unei pagube iminente coroborate cu aflarea în curs a procedurii plângerii prealabile prin care se solicită autorităţii publice revocarea actului litigios, condiţii la care se adaugă şi plata unei cauţiuni.

În speţă, existenţa unei îndoieli cu privire la prezumţia de legalitate a fost motivată superficial, în condiţiile în care legiuitorul pretinde, în asemenea ipoteză, ca îndoiala să fie una puternică, aproape de natura evidenţei.

În ceea ce priveşte iminenţa pagubei care s-ar produce în patrimoniul intimatei-reclamante prin punerea în executare a actului administrativ, instanţa de fond nu a arătat cât de iminent este prejudiciul, cât de imediat, consideraţiile referindu-se la un viitor nedeterminat în producerea lui. Motivele invocate de reclamant au fost reţinut în mod greşit de instanţa de fond ca fiind pagubă iminentă.

S-a ignorat faptul că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care, la rândul său, se bazează pe prezumţiile autenticităţii şi veridicităţii, fiind el însuşi un titlu executoriu. În considerarea acestor două principii, al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu, suspendarea constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

A arătat că recurenta-pârâtă nu a adus niciun contraargument considerentelor sentinţei recurate şi nici împotriva actului de sesizare a instanţei de judecată, mărginindu-se la a prezenta unele consideraţii pur teoretice, fără a prezenta critici concrete de nelegalitate a hotărârii judecătoreşti

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă şi a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, în limitele şi pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., însă, argumentele sale, redate la pct. 2 al prezentei decizii, nu reprezintă critici efective ale sentinţei recurate.

4.1. Astfel, în ceea ce priveşte pct. 6 al articolului menţionat, recurenta apreciază că sentinţa recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa ar fi înlăturat argumentele sale invocate prin întâmpinarea la acţiune şi că ar fi fost evidenţiate doar aspectele favorabile societăţii.

Or, analizând considerentele hotărârii instanţei de fond, se constată că aceasta respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., fiind expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate şi raţiunile avute în vedere de instanţă, soluţie împărtăşită de instanţa de control judiciar.

4.2. Referitor la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu aduce critici de nelegalitate hotărârii instanţei de fond, ci s-a limitat la a aprecia, sumar, că instanţa ar fi aplicat greşit normele de drept material şi că nu a arătat cât de evident este prejudiciul.

Recurenta-pârâtă nu a criticat aspectul avut în vedere de instanţa de fond privind durata inspecţiei fiscale, prevăzută la art. 126 din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. .

De asemenea, nu a combătut nici argumentele vizând prevenirea unei pagube iminente reţinute de prima instanţă, care a analizat, în raport cu cuantumul sumei impuse şi cu situaţia societăţii, eventualele efecte de natură patrimonială pe care le-ar avea executarea deciziei de impunere.

Recursul face referire la argumente de doctrină, expune aspecte teoretice privind instituţia suspendării actului administrativ, fără, însă, a critica cele reţinute de prima instanţă în argumentarea cazului bine justificat şi a prevenirii pagubei iminente.

Astfel, instanţa de control judiciar nu poate decela niciun motiv concret de nelegalitate a sentinţei recurate în ceea ce priveşte soluţia de suspendare a deciziei de impunere contestate.

4.3. Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentei-pârâte în sensul că în dispozitivul hotărârii ar fi trebuit menţionată durata pentru care s-a dispus suspendarea actului contestat.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond. În cazul în care persoana vătămată nu introduce acţiunea în anularea actului în termen de 60 de zile, suspendarea încetează de drept şi fără nicio formalitate. ".

În cauză, într-adevăr, la momentul soluţionării acţiunii privind suspendarea deciziei de impunere, organul fiscal nu a soluţionat contestaţia administrativ-fiscală formulată de societate, astfel că s-ar putea ca acţiunea în anulare să nu poată fi formulată în termenul de 60 de zile prevăzut de teza finală a art. 14 din lege.

Însă, potrivit art. 278 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind C. proc. fisc. ,

"(5) Suspendarea executării actului administrativ fiscal dispusă potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, încetează de drept şi fără nicio formalitate dacă acţiunea în anularea actului administrativ fiscal nu a fost introdusă în termen de 60 de zile de la data comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei.".

Prin urmare, interpretând aceste texte legale şi reţinând situaţia de fapt şi temeiul de drept al acţiunii, instanţa de fond ar fi trebuit să menţioneze în dispozitiv şi durata suspendării deciziei de impunere, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

4.4. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a admite recursul şi a casa, în parte, hotărârea atacată, în sensul că va dispune suspendarea deciziei de impunere până la pronunţarea instanţei de fond, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva Sentinţei civile nr. 3956 din 5 octombrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 6 martie 2018 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Ploieşti până la pronunţarea instanţei de fond.

Menţine, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 mai 2019.

GGC - CP