RCA insurance: second claim letter as reiteration, moral damages quantification criteria, and non-applicability of late payment penalties

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 2168 din 8 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile formulate de reclamantul A. şi de pârâta SC B. SA împotriva Sentinţei nr. 1796 din 11 mai 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de apelantul-reclamant, ca nefondată.

Pentru a dispune astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că, dispoziţiile art. 36 şi 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, în forma în vigoare la data producerii faptei ilicite, stabilesc coordonatele în care trebuie îndeplinită obligaţia de despăgubire a asigurătorului RCA, respectiv termenele de soluţionare, procedura exactă şi sancţiunea pentru nerespectarea acestor obligaţii.

Prevederile art. 36 alin. (2) din actul normativ menţionat permit persoanei vătămate să se adreseze direct asigurătorului cu o cerere de despăgubire şi să soluţioneze pretenţiile sale pe cale amiabilă, asigurătorul fiind obligat să răspundă în termenul legal stabilit.

Curtea a apreciat că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale mai sus menţionate, întrucât, din interpretarea acestora reiese că se impune un răspuns prompt unei solicitări de despăgubire, iar nu un răspuns unei cereri reiterate.

O nouă cerere se poate formula pentru despăgubiri noi, pentru consecinţe ale accidentului născute ulterior faptei ilicite, iar depunerea celei de-a doua cereri nu relevă această ipoteză, având în vedere conţinutul său şi înscrisurile pe care partea le-a menţionat ca fiind depuse în susţinere.

Faptul că prima cerere nu a primit răspuns în termenul corespunzător şi că oferta a fost considerată derizorie, a fost apreciat că nu prezintă relevanţă, câtă vreme pretenţiile apelantului-reclamant, referitoare la primul şi la al treilea capăt de cerere au avut drept cauză cea de-a doua cerere.

În aceste condiţii, Curtea a arătat că nu pot fi primite motivele de apel care privesc primul şi al treilea capăt de cerere.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale, a reţinut că, la nivel legislativ şi jurisprudenţial, nu s-au stabilit limite maxime şi minime ale despăgubirilor în ceea ce priveşte acest tip de prejudicii.

Din perspectivă jurisprudenţială, a constatat că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat şi la o judecată în echitate, prin raportare la consecinţele negative suferite de reclamanţi.

Ţinând cont de situaţia de fapt a speţei, a arătat că, din probatoriul administrat în cauză, reiese că despăgubirile acordate de instanţa de fond sunt proporţionale suferinţelor apelantului-reclamant.

Curtea a menţionat că stabilirea cuantumului despăgubirilor, echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, include o doză de aproximare, însă instanţa trebuie să se raporteze la consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării şi măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială etc.

A stabilit că, în cazul daunelor morale, urmare unui accident de circulaţie, la evaluarea despăgubirilor morale cuvenite victimei, pentru a nu fi pur subiectivă sau pentru a nu se tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să se ţină seama şi de împrejurarea că acordarea unor sume de bani nu trebuie să depăşească sfera unor compensaţii destinate să aline suferinţa psihică şi care să nu conducă la primirea unui cuantum disproporţionat.

A apreciat că suma acordată trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu şi a celui material, ţinându-se cont de criteriile prevăzute de actele normative, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind atributul instanţei de judecată, care trebuie să se bazeze pe criteriile obiective arătate mai sus. Astfel, prin raportare la faptul că partea nu mai poate lucra în ferma sa, iar soţia întreţine familia, a stabilit că despăgubirea trebuie să acopere doar aspectul psihic, suferinţa cauzată de aceste aspecte, iar nu eventualele pierderi materiale.

Instanţa de apel a considerat că suma totală acordată la fond nu este lipsită de importanţă şi nici exagerată, în contextul suferinţelor cauzate. Reţinând necesitatea găsirii unui just echilibru între despăgubire şi daună, Curtea a apreciat că suma de 100.000 euro solicitată de apelantul-reclamant încalcă acest echilibru, la fel şi suma de 80.000 RON oferită de apelanta-pârâtă. A arătat că suma stabilită nu poate depăşi nivelul rezonabil, fiind necesar să se ţină cont şi de nivelul de dezvoltare al societăţii.

Raportat la situaţia de fapt dovedită de apelantul-reclamant, a apreciat că instanţa de fond a individualizat corect despăgubirea acordată.

A arătat că la dosar nu s-a depus practică judiciară, cu excepţia Sentinţei nr. 941 din 28 martie 2013, pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în Dosarul nr. x/2012, speţă în care victima a avut nevoie de circa 110 - 120 zile de îngrijiri medicale.

Curtea a specificat că menţionarea altor hotărâri de către ambii apelanţi şi solicitarea de studiere a acestora în sistemul de evidenţă informatizată a instanţelor nu poate conduce la concluzia că în acest sens trebuie să procedeze judecătorul cauzei, cât timp astfel de hotărâri nu se regăsesc la dosar. Or, a avea în vedere o anumită practică judiciară necunoscută de una dintre părţi, echivalează cu încălcarea drepturilor procesuale, cu atât mai mult cu cât fiecare parte invocă în sprijinul său practica judiciară favorabilă.

În ceea ce priveşte Ghidul şi modul de calcul al despăgubirilor a reţinut că prin intermediul acestuia se încearcă o uniformizare a sumelor pe categorii de consecinţe, prin realizarea unei medii aritmetice, dar care nu ia în considerare particularităţile fiecărei cauze. Or, instanţa este cea chemată să aplice legea la un caz particular, iar varietatea situaţiilor faptice, raportată la scala consecinţelor explică diferenţele între sumele acordate în situaţii care, în aparenţă, sunt similare.

Cât priveşte demenţa degenerativă, a reţinut că raportul de expertiză nu a confirmat diagnosticul, iar instanţa de fond trebuia să ţină cont de această probă administrată în cauză, iar nu să aprecieze că există diagnostice divergente, astfel cum a pretins apelantul-reclamant. Referitor la capacitatea de muncă, a constatat că acelaşi raport a indicat că recurentul are o incapacitate adaptivă de 30%. Pe de altă parte, a reţinut că decizia medicală asupra capacităţi de muncă a stabilit drept cauză a invalidităţii art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, respectiv, o invaliditate de gradul III, caracterizată, conform legii, prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, recurentul putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă.

De asemenea, a reţinut că proba testimonială a relevat suferinţele apelantului-reclamant, însă nu a justificat majorarea daunelor morale stabilite.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., la 12 februarie 2018 (data depunerii la oficiul poştal).

Invocând motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul a susţinut că instanţa de apel a încălcat dreptul comunitar, astfel cum acesta este aplicat prin deciziile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în cauză, fiind necesar să se ţină cont de efectul direct al Directivelor europene, principiu fundamental al Uniunii Europene. Astfel, a arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit că o directivă are efect dacă dispoziţiile acesteia sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise şi dacă ţara din Uniunea Europeană nu a transpus directiva în termenul prevăzut.

În acest context, a arătat că instanţa de apel nu a interpretat dreptul naţional conform Directivei/2009/103/CE şi nici nu a motivat hotărârea sub acest aspect, motivare prin care ar fi trebuit să argumenteze dacă interpretarea dată legislaţiei naţionale este conformă directivei, deşi acesta a fost unul dintre motivele pe care le-a invocat în susţinerea apelului formulat în cauză.

Recurentul a arătat că, în scopul asigurării despăgubirii integrale şi cu promptitudine a persoanelor păgubite în accidente rutiere, prin Normele aprobate de Ordinul CSA nr. 14/2011 a fost instituită o procedură convenţională de despăgubire pe cale amiabilă, cu termene, condiţii şi obligaţii clar stabilite. Prin normele care reglementează această procedură sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile Directivei nr. 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi.

A specificat că în considerentele directivei se prevede o procedură de prezentare către victimă a unei oferte de despăgubire motivate, garantându-i-se acesteia soluţionarea litigiului în cel mai scurt timp, statele fiind obligate să adopte sancţiuni şi perceperea unor dobânzi de la asigurătorii care nu respectă termenul de 3 luni de la primirea avizului de daună, în care trebuie să prezinte o ofertă de despăgubire justificată sau un răspuns justificat la elementele invocate în cerere, în cazul în care solicitarea de despăgubire a fost respinsă.

Criticând încălcarea de către instanţa de apel a normelor dreptului european şi intern, respectiv a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din acelaşi act normativ, recurentul a susţinut că, în mod greşit a fost respinsă solicitarea sa privind obligarea pârâtei la plata tuturor despăgubirilor solicitate prin cererea de despăgubire, urmare faptului că nu a formulat în termen o ofertă justificată şi o notificare de respingere motivată a pretenţiilor.

În acest context, a arătat că prevederile legale mai sus menţionate nu au fost aplicate de instanţa de apel, întrucât aceasta a reţinut în mod greşit că cererea de despăgubire primită de pârâtă la 30 martie 2016 este, de fapt, o reiterare a cererii depuse anterior de recurent, la care asigurătorul nu era obligat să dea un răspuns.

Această ipoteză a instanţei de apel, în care a considerat că victima unui accident auto este obligată să depună o singură cerere de despăgubire a fost considerată de către recurent ca nefiind conformă dreptului naţional şi legislaţiei europene şi că reprezintă o încălcare a dreptului victimei de a obţine despăgubiri.

Or, a doua cerere de avizare a daunelor, formulată de recurent are caracter de noutate faţă de cea dintâi, reprezentând, în fapt, o nouă cerere de despăgubire care a fost formulată în contextul stabilirii unor diagnostice noi şi a încadrării sale în gradul III de invaliditate şi pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă.

Recurentul a susţinut, de asemenea, că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, conform cărora, în cazul vătămării corporale, stabilirea daunelor morale se realizează în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În susţinerea acestei critici recurentul a arătat că suma de 50.000 euro stabilită de instanţa de fond, cu titlu de daune morale, menţinută de instanţa de apel, nu constituie o reparaţie prin echivalent a prejudiciului suferit, nefiind echitabilă şi proporţională cu acesta, faţă de dispoziţiile legale în vigoare şi practica judiciară în materie.

Contrar aspectelor reţinute de instanţa de apel, legislaţia aplicabilă speţei nu stabileşte limite maxime şi minime pentru acordarea daunelor morale. În ceea ce priveşte determinarea acestora, recurentul a susţinut că se impune verificarea jurisprudenţei din România în cauze similare.

De asemenea, a arătat că Directiva 2009/103/CE prevede expres că victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii Europene.

Acest aspect a fost statuat şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că Directivele europene în materie trebuie să garanteze victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule un tratament comparabil, fiind necesar ca acesta să se reflecte în cuantumul despăgubirii, care trebuie să fie cel puţin echivalent cu jurisprudenţa relevantă, iar condiţiile de acordare a daunelor trebuie să fie cel puţin la fel de favorabile ca în alte situaţii asemănătoare.

În acest context, recurentul a arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de jurisprudenţa depusă la dosar, în care s-au acordat despăgubiri mai mari faţă de cele stabilite în cauză.

De asemenea, a susţinut că este discriminatorie motivarea instanţei de apel conform căreia proporţia rezonabilă care nu poate fi depăşită este nivelul social de dezvoltare a societăţii, întrucât aceasta ar însemna că cetăţenii sunt trataţi în mod diferit în situaţii similare, fără ca aceasta să aibă legătură cu prejudiciul efectiv suferit prin accident şi nici cu discriminarea pozitivă (adaptări rezonabile).

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale consacră dreptul la nediscriminare prin art. 14, care protejează persoanele fizice aflate în situaţii asemănătoare împotriva aplicării unui tratament diferit, în legătură cu drepturile şi libertăţile pe Convenţia le recunoaşte.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la aplicarea art. 14 din Convenţie şi a Protocolului 12 la aceasta, relevă că o diferenţă de tratament este discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat.

Recurentul a susţinut că, în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care a reţinut că violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 37 coroborate cu cele ale art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, recurentul a arătat că, în mod greşit instanţa de apel a respins apelul reclamantului, din perspectiva solicitării de aplicare a penalităţilor de întârziere la despăgubirile datorate de intimata-pârâtă.

Or, aceste penalităţi trebuiau acordate în contextul în care intimata-pârâtă nu a răspuns cererii de plată a despăgubirilor din 30 martie 2016, prin formularea unei oferte de despăgubire justificate şi nici prin respingerea motivată, în tot sau în parte, a pretenţiilor de despăgubire, în termenul de 3 luni de la primirea cererii.

Momentul de la care încep să curgă aceste penalităţi este marcat de împlinirea termenului de 3 luni, acordat asigurătorului pentru a proceda conform art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, în prezenta cauză începând cu 1 iulie 2016.

Prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, cererea de aplicare a penalităţilor de întârziere de la 1 iulie 2016 şi a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi, calculate asupra debitului principal, începând din a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Prin menţinerea acestei soluţii, instanţa de apel i-a aplicat pârâtei o sancţiune pentru o eventuală viitoare neexecutare voluntară a unei hotărâri judecătoreşti în termen de 10 zile, iar nu pentru neexecutarea unei obligaţii contractuale.

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în privinţa daunelor morale.

Deşi a făcut referire la probatoriul administrat în cauză, instanţa nu a analizat, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac, probele administrate, or a nu analiza argumentele şi probele administrate şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate cererile şi susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

A precizat că la cuantificarea prejudiciului moral se ţine cont de criteriile obiective, cristalizate prin jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, referitoare la consecinţele negative suferite de victimă în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecinţe, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială a victimei şi vârsta acesteia.

La stabilirea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei accidentului rutier.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel, deşi a enumerat corect, printre criteriile de evaluare a prejudiciului, modul în care a fost afectată viaţa profesională şi personală a victimei, a reţinut că faptul că acesta nu mai poate lucra la fermă, soţia şi fiicele sale fiind obligate să se ocupe singure de magazinul alimentar şi de creşterea animalelor, nu sunt elemente care să intre în cuantificarea prejudiciilor.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a motivat declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, iar elementele relevate de aceştia nu au fost folosite la cuantificarea prejudiciului, singurele criterii folosite de instanţă în acest sens fiind situaţia victimei şi nivelul social de dezvoltare al societăţii, criterii care sunt confuze, neclare şi neexplicate de instanţă.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la 16 februarie 2018, sub nr. x/2016, fiind repartizate aleatoriu, spre soluţionare, Completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia completului din 21 februarie 2018, s-a dispus întocmirea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, ulterior efectuării procedurii de comunicare prevăzute de art. XIII şi art. XVII alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

La 4 aprilie 2018 (data depunerii la serviciul de curierat rapid), intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, susţinând că motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu se încadrează în criticile de nelegalitate prevăzute de acest text de lege. Referitor la motivul de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a susţinut că este nefondat.

La 2 mai 2018, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că motivele de recurs invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului s-a reţinut că cererea de recurs formulată de reclamant îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de înmânare aflate la dosar, raportul a fost comunicat părţilor la 17 mai 2018, cu menţiunea de a depune, în scris, puncte de vedere cu privire la acesta. Părţile nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei.

Prin rezoluţia din 11 septembrie 2018, Înalta Curte a stabilit termen de judecată la 24 octombrie 2018, pentru analiza admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, în temeiul art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., instanţa a suspendat judecata recursurilor până la soluţionarea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2018 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Având în vedere că sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile care a făcut obiectul dosarului mai sus menţionat a fost soluţionată prin Decizia nr. 2 din 14 ianuarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Dosarul nr. x/2018, în sensul respingerii acesteia, ca inadmisibilă, constatând că nu mai subzistă motivul suspendării, prin rezoluţia din 4 februarie 2019, s-a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru continuarea procedurii de filtru, acordându-se termen de judecată la 13 martie 2019, pentru discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 13 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă SC B. SA şi a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2168 din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

1. Critica esenţială supusă examinării pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. constă în faptul că instanţa de apel a încălcat dreptul comunitar, în sensul că nu a aplicat Directiva 2009/103/CE şi nici nu a interpretat normele dreptului intern din perspectiva acestui act normativ, deşi acesta a constituit unul dintre motivele de apel formulate în cauză.

Critica este nefondată.

Înalta Curte constată că Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 263/11 din 7 noiembrie 2009, reglementează asigurarea de răspundere civilă pentru circulaţia autovehiculelor (asigurarea auto) a cetăţenilor europeni, fie că sunt asiguraţi sau victime ale unui accident rutier, şi are ca obiectiv întărirea şi consolidarea pieţei interne a asigurărilor auto.

În ceea ce priveşte directivele, Înalta Curte subliniază că acestea nu sunt acte normative cu aplicabilitate directă, ci ele se adresează statelor membre ale comunităţii europene şi trebuie transpuse în legislaţia internă a acestora.

Directiva Europeană în materie de accidente rutiere, de care se prevalează recurentul, este un act legislativ care stabileşte un obiectiv pe care trebuie să îl atingă toate statele membre. Fiecare stat în parte are însă libertatea de a decide asupra modalităţilor de îndeplinire a obiectivului stabilit, prin elaborarea legislaţiei propriu-zise şi a măsurilor de implementare.

Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene instituie obligaţia juridică a statelor membre de a transpune în dreptul intern directivele europene.

Prin O.U.G. nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţelor persoane prin accidente de vehicule şi de tramvaie au fost transpuse prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II).

Ordonanţa de Urgenţă nr. 54/2016 a fost abrogată prin Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 431 din 12 iunie 2017, act normativ prin care au fost, de asemenea, transpuse în dreptul intern prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, precum şi prevederile art. 21 alin. (2) şi art. 181 alin. (3) din Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Directiva Solvabilitate II).

La 6 decembrie 2011 a fost adoptat Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule, care, de asemenea, reprezintă transpunerea în legislaţia română a dispoziţiilor Directivei 2009/103/CE.

De altfel, însuşi recurentul, prin memoriul de recurs, a susţinut că, pentru asigurarea despăgubirii integrale şi cu promptitudine a persoanelor păgubite în accidente rutiere, "prin Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 a fost instituită o procedură convenţională de despăgubire, pe cale amiabilă, cu termene, condiţii, şi obligaţii clar stabilite", prin norme care reglementează această procedură fiind "aduse la îndeplinire dispoziţiile Directivei 2009/103/CE privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi".

Or, având în vedere că Directiva a fost transpusă în legislaţia internă, se constată că în mod eronat a invocat recurentul încălcarea dispoziţiilor de acesteia de către instanţa de apel, care a soluţionat cauza din perspectiva Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, prin Ordinul CSA nr. 14/2011, care, astfel cum s-a arătat, reprezintă o transpunere în dreptul intern a prevederilor sale.

De altfel, susţinerea recurentului, în sensul că instanţa de apel nu a interpretat dreptul naţional în conformitate cu Directiva 2009/103/CE, deşi în cuprinsul cererii de apel a fost invocată o astfel de critică, nu poate fi primită, întrucât se constată că aceasta nu a constituit motiv de apel.

Or, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

2. Critica privind aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, este nefondată.

Conform art. 36 alin. (2) din actul normativ mai sus menţionat, "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii" în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Norme, se constată că acestea reglementează obligaţia asigurătorului de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă.

Dispoziţiile legale mai sus evocate stabilesc condiţiile în care trebuie îndeplinită obligaţia de despăgubire de către asigurător.

Înalta Curte, examinând considerentele deciziei recurate, precum şi înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reţine că, urmare producerii evenimentului rutier din 12 septembrie 2013 şi formulării de către recurent a cererii de despăgubire, s-a format Dosarul de daună nr. x, prin adresa din 19 august 2015, intimata-pârâtă B. SA - Direcţia Daune solicitându-i recurentului să depună toate documentele necesare instrumentării acestuia.

La 21 ianuarie 2016, părţile au încheiat un proces-verbal, în cuprinsul căruia s-a menţionat că recurentul nu a fost de acord cu oferta pârâtei de a plăti daune morale şi materiale în sumă de 80.000 euro, în vederea acoperirii prejudiciului moral şi material suferit în urma producerii evenimentului rutier, prin care i s-a diminuat capacitatea de muncă în proporţie de 50%, situaţie ce urma a fi revizuită în anul 2017.

Ulterior încheierii procesului-verbal mai sus menţionat, la 25 martie 2016, recurentul a formulat o altă cerere de despăgubire, prin care i-a solicitat intimatei-pârâte acordarea daunelor materiale în cuantum de 2.035,91 RON şi a daunelor morale în valoare de 100.000 euro, arătând că, prin prejudiciile suferite în urma producerii accidentului, i s-a diminuat capacitatea de muncă în proporţie de 50%, iar termenul de revizuire a acestei situaţii este în anul 2017.

Or, în raport de motivele expuse de recurent în cuprinsul acestei din urmă cereri de dezdăunare, contrar susţinerilor acestuia, se constată că aceasta nu are caracter de noutate, fiind corectă susţinerea instanţei de apel care a reţinut că aceasta reprezintă, în fapt, o reiterare a celei dintâi cereri de acordare a daunelor morale şi materiale rezultate în urma producerii accidentului rutier din 12 septembrie 2013.

În aceste condiţii, nu se poate reţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 36 alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, întrucât, în cauză, intimata-pârâtă a emis oferta de plată a despăgubirilor în termenii prevăzuţi de această dispoziţie legală.

De altfel, din interpretarea acestei norme juridice reiese că asigurătorul are obligaţia de a răspunde cererii de despăgubire formulate de asigurat, iar nu unei cereri reiterate, chiar dacă aceasta cuprinde o majorare a pretenţiilor părţii prejudiciate.

3. Referitor la motivele de recurs care vizează încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 şi faptul că aceasta nu a ţinut cont de jurisprudenţa depusă la dosar, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite, pentru următoarele considerente:

Normele legale mai sus menţionate reglementează modalitatea de stabilire a daunelor morale în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Înalta Curte reţine că, la nivel legislativ şi de principiu, nu există criterii obiective precise şi cuantificabile de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, dar în jurisprudenţă şi în doctrină au fost reliefate câteva astfel de criterii, pe baza cărora instanţa urmează să facă o apreciere subiectivă în funcţie de circumstanţele speţei. Despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală.

De asemenea, în jurisprudenţa naţională s-au conturat opinii, în caz de vătămare a integrităţii corporale ori a sănătăţii, potrivit cărora determinarea prejudiciului nepatrimonial se realizează pe baza actelor medico-legale din care rezultă numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare vindecării.

Cât priveşte întinderea prejudiciului este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Examinând decizia atacată se observă că instanţa de apel atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate recurentului s-a raportat la criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină, apreciind consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost atinse aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care celui vătămat i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare din speţă, au fost expuse în raţionamentul logico-juridic al soluţiei pronunţate în privinţa determinării despăgubirilor morale, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de recurent.

Astfel, pe baza probatoriului administrat în cauză, statuând în echitate, Curtea a reţinut că despăgubirea acordată de instanţa de fond nu trebuie nici majorată şi nici redusă, întrucât raportul de expertiză nu a confirmat diagnosticul de demenţă degenerativă, iar, în ceea ce priveşte diminuarea capacităţii de muncă a recurentului, a constatat că acelaşi raport a indicat că există o incapacitate adaptivă a acestuia de 30%.

În cauză, deşi intimata a invocat o serie de decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a statuat asupra nerespectării obligaţiilor asigurătorului, prevăzute de art. 37 Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 (Decizia nr. 4681/22.10.2013 a ICCJ, secţia I civilă), asupra momentului de la care încep să curgă penalităţile (Decizia 10665/07.11.2013 a Curţii de Apel Cluj), respectiv a situaţiei în care acestea urmează a fi acordate (Decizia nr. 175/2015 a Tribunalului Specializat Cluj), la dosarul cauzei, în faţa instanţei de fond, a fost depusă numai Decizia nr. 4681 din 22 octombrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/2011, în care răspunderea asigurătorului a fost reţinută pe temeiul răspunderii civile delictuale (în speţa de faţă, fiind aplicabilă răspunderea contractuală izvorâtă din contractul de asigurare RCA), victima având nevoie pentru recuperare de 110 - 120 zile de îngrijiri medicale (faţă de situaţia din cauza pendinte în care recurentul a suferit leziuni care au necesitat 90 - 100 zile de îngrijiri medicale).

Solicitarea în sensul studierii hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cauze similare, indicate în extrasele de pe portalul mai multor instanţe judecătoreşti şi enumerate în anexa la acestea, nu a obligat instanţa de apel la pronunţarea deciziei în raport de acestea.

Analiza unei jurisprudenţe relevante în materie presupune verificarea unor cazuri concrete pentru a identifica situaţii similare în care, aplicându-se criteriile create pe cale jurisprudenţială, s-au determinat anumite valori ale prejudiciului, acestea constituind o marjă de apreciere pentru instanţa aflată în situaţia de a statua cu privire la cuantificarea despăgubirilor.

Simplele afirmaţii ale recurentei în sensul că daunele morale acordate sunt prea mici faţă de prejudiciul suferit, faţă de practica instanţelor de judecată în materie, nu sunt suficiente pentru a putea determina stabilirea unui cuantum mai mare al acestora.

Înalta Curte reţine că daunele morale au fost corect individualizate pe baza evaluării instanţei de judecată. Câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate de distrugerea legăturii afective şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

Ca atare, nu se poate reţine că instanţa de apel, prin pronunţarea deciziei recurate, a aplicat un tratament discriminatoriu recurentului, în comparaţie cu situaţia victimelor din alte dosare, astfel cum a susţinut acesta.

Pe de altă parte, în cauză, nu a fost încălcată nici jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nici a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în materie, prin care s-a stabilit că, în materia daunelor morale, hotărârile pronunţate de aceste instanţe pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri, respectiv pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.

4. Critica referitoare la modalitatea în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 37 şi art. 36 alin. (1) din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011, referitoare la stabilirea penalităţilor, este, de asemenea, nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 37 din actul normativ menţionat, "Dacă asigurătorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile prevăzute în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează în mod nejustificat despăgubirea, la suma cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere".

Aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în speţă, de vreme ce asigurătorul a emis, anterior iniţierii prezentului demers judiciar, o ofertă de despăgubire, prin raportare la documentele justificative depuse de reclamant.

Faptul că soluţionarea pe cale amiabilă a diferendului dintre părţi a eşuat, prin neacceptarea ofertei de plată de către recurent, nu poate conduce la stabilirea unei culpe în sarcina intimatei şi, prin urmare, la obligarea acesteia la plata penalităţilor, în condiţiile prevăzute de art. 37 din Normele aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Astfel, este legală soluţia instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, prin care s-a stabilit ca plata penalităţilor de întârziere să fie făcută în condiţiile prevăzute de art. 37 coroborate cu cele ale art. 36 alin. (5) ultima teză, respectiv în maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

5. În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat de recurent în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere şi când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestor prevederi recurentul a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, deşi a enumerat corect, printre criteriile de evaluare a prejudiciului, modul în care a fost afectată viaţa profesională şi personală a victimei, a reţinut că împrejurarea în care acesta nu mai poate lucra la fermă, soţia şi fiicele sale fiind obligate să se ocupe singure de magazinul alimentar şi de creşterea animalelor, nu sunt elemente care să intre în cuantificarea prejudiciului.

De asemenea, a susţinut că instanţa de apel nu a motivat declaraţiile martorilor audiaţi în cauză, iar elementele relevate de aceştia nu au fost folosite la cuantificarea prejudiciului, singurele criterii folosite de instanţă în acest sens fiind situaţia victimei şi nivelul social de dezvoltare al societăţii, criterii care sunt confuze, neclare şi neexplicate de instanţă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică.

Reţinerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reţinut unele şi s-au înlăturat altele.

Din examinarea modului în care instanţa de apel a analizat apelurile formulate în cauză, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului, că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., referitoare la expunerea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, astfel că nu se poate reţine o nemotivare sau o motivare necorespunzătoare a acesteia.

Astfel, în cauză, modalitatea în care instanţa de apel a înţeles să argumenteze soluţia adoptată nu este de natură să creeze confuzie şi neclaritate, astfel cum a susţinut recurentul.

Curtea de Apel a explicat motivul pentru care a menţinut cuantumul despăgubirilor morale stabilite de instanţa de fond, prin reevaluarea probatoriului administrat în cauză (raportul de expertiză, declaraţiile martorilor), reţinând că suma acordată trebuie să asigure doar repararea prejudiciului moral, nu şi a celui material, ţinându-se cont de criteriile stabilite de actele normative, stabilirea cuantumului despăgubirilor morale fiind atributul instanţei de judecată, însă nu pe criterii subiective, ci pe criterii, care trebuie să fie relevate şi justificate.

Instanţa de apel, aplicând, astfel cum s-a arătat, criteriile obiective de determinare a daunelor morale, valorificate de jurisprudenţă şi identificate de doctrină, a reţinut în mod judicios că partea nu mai poate lucra în ferma sa, iar soţia întreţine familia, despăgubirea, din acest punct de vedere fiind necesar să acopere doar aspectul psihic şi suferinţa cauzată de această situaţie, iar nu eventualele pierderi materiale.

Raportat la situaţia de fapt dovedită de recurent, instanţa de apel a reţinut că Tribunalul a individualizat corect despăgubirea acordată, la stabilirea sumei ţinând cont de consecinţele accidentului şi de prejudiciul estetic.

Cât priveşte capacitatea de muncă, a reţinut că prin raportul de expertiză s-a indicat faptul că recurentul are o incapacitate adaptivă de 30%. Pe de altă parte, a constatat că decizia medicală asupra capacităţi de muncă a menţionat drept cauză a invalidităţii art. 68 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 263/2010, respectiv, o invaliditate de gradul III, caracterizată, conform legii, prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea de muncă, recurentul putând să presteze o activitate profesională, corespunzătoare a cel mult jumătate din timpul normal de muncă.

Referitor la proba testimonială, a apreciat că susţinerile martorilor confirmă suferinţele apelantului însă nu justifică majorarea daunelor morale.

Faţă de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc toate aspectele invocate de părţi în cererile de apel, care au fost judicios examinate de instanţa de apel, care a expus raţionamentul pe care a fost fundamentată soluţia adoptată.

Astfel, considerentele hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligaţiei legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., chiar dacă instanţa de apel a răspuns, prin argumente comune, criticilor referitoare la stabilirea cuantumului daunelor morale criticate în apel de apelanţi.

Înalta Curte reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti presupune o expunere a argumentelor care, prin conţinutul lor, sunt de natură să influenţeze soluţia.

Faţă de aceste considerente, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permiţând verificarea conformităţii acesteia cu susţinerile părţilor.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2168 din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 2168 din 8 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2019.

GGC - OB