State restitution of market price for evicted housing sold under socialized ownership: validity of contract, ineffective enforcement via vindication, and inclusion of inflation and interest

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 18.09.2014, sub nr. x/2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Finanţelor Publice, SC B. SA, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- obligarea, în solidar, a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a Ministerului Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, str. x, sector 4;

- obligarea pârâtei SC B. SA la plata comisionului achitat de reclamanţi în cuantum de 1% din preţul plătit pentru apartamentul cumpărat, încasat de acesta la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului în litigiu, în conformitate cu art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995;

- obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin cererea de modificare şi completare depusă la data de 9 decembrie 2014, reclamantul A. a solicitat conceptarea, în cuprinsul cadrului procesual, în calitate de pârât, a Municipiului Bucureşti, prin Primar General şi obligarea, în solidar, a pârâţilor şi la plata sporului de valoare adus imobilului, determinat de excedentul de valoare al apartamentului, în timpul evicţiunii, prin îmbunătăţirile necesare şi utile aduse acestuia, precum şi obligarea pârâţilor la plata preţului de piaţă al imobilului, actualizat cu coeficientul de inflaţie, precum şi obligarea la plata dobânzii legale aferente, până la data plăţii efective.

La data de 6.06.2016, cumpărătoarea C. a formulat cerere de intervenţie voluntară principală, în contradictoriu cu reclamantul A. şi pârâţii Statul Român, prin reprezentant Ministerul Finanţelor Publice, SC B. SA şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii de intervenţie şi introducerea sa în cauza în calitate de intervenient.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin Sentinţa civilă nr. 622 din 9.05.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, SC B. SA şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, în privinţa acţiunii modificate şi precizate depuse de reclamantul A. şi în privinţa cererii de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C..

A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, SC B. SA şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, pentru lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor.

A respins cererea de intervenţie în interes propriu, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, SC B. SA şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, pentru lipsa calităţii procesual pasive a pârâţilor.

A admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta C.. A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant şi intervenientă a sumei de 372.229 RON, cu titlu de preţ de piaţă al apartamentului nr. x, situat în imobilul din str. x et. 1 sector 4 Bucureşti, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală la data plăţii.

A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea Ministerului Finanţelor Publice la plata contravalorii îmbunătăţirilor.

A obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamant a sumei de 2000 RON, onorariu expert, şi a luat act că s-au solicitat, pe cale separată, onorariile avocaţilor atât pentru reclamant, cât şi pentru intervenientă.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia nr. 1093A din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Sentinţei civile nr. 622/09.05.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia III-a civilă.

4. Cererea de recurs şi întâmpinările:

Împotriva acestei decizii, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile atacate, în sensul admiterii apelului declarat de pârât, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat următoarele:

Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, la art. 50 alin. (3) se prevăd următoarele:

"Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru".

Restituirea preţului prevăzut la alin. 1a alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru ca Ministerul Finanţelor Publice să poată fi obligat la restituirea preţului de piaţă plătit de chiriaşi în baza contractelor de vânzare-cumpărare, având ca temei Legea nr. 112/1995, se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii, şi anume: încheierea contractelor de vânzare - cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, iar aceste contracte de vânzare - cumpărare să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

În acest sens, dispoziţiile art. 501 fac vorbire despre "contractele ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", însă acest text de lege are în vedere, atunci când reglementează plata preţului de piaţă, existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la cumpărarea imobilului.

În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus, în art. 50, condiţiile pe care reclamantul trebuie să le îndeplinească, pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de piaţă. Aşadar, reclamanţii, urmărind să încheie un contract de vânzare-cumpărare, aveau obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput că, în calitate de cumpărători ai unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze minime diligente pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Astfel, faptul că reclamanţii nu au depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei. Reaua-credinţă determină, în realitate, ilicitatea cauzei, or, prin existenţa unei cauze ilicite, este afectată însăşi validitatea actului încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995.

Mai mult decât atât, existenţa sau inexistenţa bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 112/1995, pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.

Rezultă că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente în cauză şi, prin urmare, încheierea contractului de vânzare - cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor acestui act normativ.

În consecinţă, având în vedere că reclamanţii îşi invocă propria turpitudine, şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, pentru a obţine recunoaşterea unui drept, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.

Prin urmare, atât timp cât, în cauză, nu au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţele de fond au pronunţat hotărâri nelegale şi netemeinice, admiţând cererea de chemare în judecată, în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, întrucât acesta nu poate fi obligat la restituirea preţului la valoarea de piaţă, achitat de către reclamanţi, în baza contractului de vânzare - cumpărare.

Hotărârea instanţei de apel este criticabilă şi în ceea ce priveşte respingerea criticilor din apel relative la obligarea Ministerului Finanţelor Publice la actualizarea sumei de 372.229 RON, cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie.

Astfel, instanţa a omis faptul că, în ceea ce priveşte capetele de cerere referitoare la plata dobânzii legale şi a indicelui de inflaţiei, acestea se întemeiază pe răspunderea civilă contractuală, iar, între reclamante şi Ministerul Finanţelor Publice, nu există raporturi contractuale.

Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel era necesar să analizeze temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, privind plata dobânzii şi a indicelui de inflaţie, respectiv art. 1336 - 1337 din C. civ., cu privire la evicţiune.

Prevederile Legii nr. 10/2001 sunt de strictă aplicare şi interpretare, fiind menţionat, la art. 501, următoarele:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."

Legea nr. 10/2001 nu prevede acordarea altor sume decât cele reprezentând valoarea de piaţă a imobilului din litigiu, întrucât acordarea indicelui de inflaţie şi a dobânzii legale ar creşte neîntemeiat valoarea acestuia, depăşindu-se valoarea de piaţă efectivă a imobilului, ceea ce ar conduce la o îmbogăţire fără justă cauză.

Mai mult, referitor la acordarea dobânzii legale şi a indicelui de inflaţie, astfel cum este prevăzut în dispozitivul hotărârii de fond, menţinut prin hotărârea din apel, instanţa nu face referire la data de la care se va aplica dobânda legală şi actualizarea cu indicele de inflaţie, şi nu există nicio motivare în drept pentru acordarea lor.

Reclamantul a susţinut că atât instanţa de apel, cât şi cea de fond au făcut o confuzie între acordarea preţului actualizat şi a preţului de piaţă.

Astfel, "preţul de piaţă" reprezintă preţul la care un produs este cumpărat/vândut efectiv pe o piaţă, rezultat al confruntării directe a cererii cu oferta, de unde rezultă că însuşi preţul pieţei reprezintă acoperirea prejudiciului suferit, prin pierderea imobilului, aşa încât motivarea instanţei de apel, în sensul că "nu se poate vorbi de o dublă reparaţie" este nelegală şi contrar legislaţiei speciale, în baza căreia s-a şi acordat suma.

Noţiunea de "preţ actualizat" reprezintă preţul efectiv plătit, ce se actualizează cu indicele de inflaţie, pentru a se acoperi prejudiciul, prin devalorizarea monedei.

În ceea ce priveşte suma de 372.229 RON, recurentul a apreciat că această sumă este necesar a fi diminuată, faţă de faptul că imobilul este construit în perioada interbelică, or, astfel de imobile sunt valorificate pe piaţa imobiliară la preţuri mult mai mici, având în vedere necesitatea consolidării acestora din punct de vedere seismic, astfel că instanţa de apel era necesar a se pronunţa şi pe acest motiv de apel, iar conform principiului rolului activ al instanţei şi al caracterului devolutiv al apelului, era necesară efectuarea unei noi expertize de evaluare.

Intimatul reclamant A. şi intimata intervenientă C. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea Deciziei civile nr. 1093/15.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

5. Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 13 martie 2019, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, şi a acordat termen de judecată la data de 8 mai 2019, în şedinţă publică pentru dezbaterea recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului:

Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Procedând la analiza primului motiv de recurs, prin care se critică interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, reiterându-se susţineri ce ţin de validitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub imperiul Legii nr. 112/1995, de buna - credinţă a chiriaşilor cumpărători, concluzionându-se că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa constată caracterul său nefondat, pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, instanţa de recurs apreciază că aceste susţineri nu doar că sunt străine cauzei, dar ignoră situaţia juridică a bunului imobil în litigiu determinată de hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare relative la acesta.

În acest sens, ca premisă a analizei, trebuie reţinută existenţa Deciziei civile nr. 235/9.02.2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2011, prin care, admiţându-se recursul declarat de reclamanta D. împotriva Deciziei civile nr. 579/31.05.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, a rămas irevocabilă soluţia de admitere a acţiunii în revendicare formulată de aceasta, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi A. şi C. şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul situat în Bucureşti, str. x.

Tot astfel, prin Decizia civilă nr. 562 din 26.03.2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/2005, a fost menţinută, în mod irevocabil, respingerea cererii de constatare a nulităţii contractului de vânzare - cumpărare nr. x/20.12.1996, ce constituie titlul intimaţilor asupra imobilului în litigiu.

Cum acestor decizii irevocabile le este ataşată o prezumţie de validitate (res iudicata pro veritate habetur), tot ceea ce s-a tranşat în mod jurisdicţional prin intermediul lor nu mai poate fi repus în dezbatere în prezentul litigiu, pentru că s-ar încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

În consecinţă, aspectele privind valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 20.12.1996 au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi combătute prin prezentul recurs.

În acest context procesual, analizând modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate sau introduse prin Legea nr. 1/2009, din perspectiva condiţiilor impuse de aceste texte, relevate de recurent în conţinutul primului motiv de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare corectă a acestora la situaţia de fapt stabilită în cauză.

Astfel, art. 501 din legea specială prevede:

"Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare."

Cerinţele impuse de acest articol presupun: încheierea contractului de vânzare - cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi "desfiinţarea", prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, a acestui contract.

Jurisprudenţa în această materie a reţinut, în mod constant, redactarea defectuoasă a normei legale evocate, întrucât cele două condiţii impuse de textul enunţat par a nu putea fi întrunite cumulativ, deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condiţiilor legii nu poate fi "desfiinţat", (dacă se are în vedere că accepţiunea noţiunii este nulitatea), iar, pe de altă parte, noţiunea de "desfiinţare" a unui contract nu există ca sancţiune de drept material, astfel că, Înalta Curte apreciază că "desfiinţarea", în accepţiunea acestui act normativ, nu poate fi înţeleasă decât ca o cauză de ineficacitate a actului juridic.

Întrucât, dacă potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale care cârmuieşte încheierea sa valabilă nu poate fi anulat, reiese că este exclusă nulitatea, ca o cauză de ineficacitate a contractului de vânzare - cumpărare, avută în vedere de norma analizată.

Aşa fiind, rezultă că singura cauză de ineficacitate care poate face textul aplicabil este caducitatea actului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii 112/1995 (cu respectarea condiţiilor ei), situaţie ce se verifică în ipoteza admiterii acţiunii în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv de către stat, împotriva cumpărătorului/cumpărătorilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, sau în situaţia în care acesta nu a fost atacat cu acţiune în nulitate, ceea ce permite prezumţia respectării condiţiilor pentru valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de prescripţie instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea 10/2001, republicată.

În acelaşi timp, se constată că textul analizat foloseşte formularea "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate...", ceea ce înseamnă că premisa aplicării lui este însăşi valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare, întrucât, numai în aceste condiţii, cumpărătorul pierde posesia, în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte observă şi existenţa unui argument de interpretare sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.

Astfel, art. 50 alin. (2) din lege dispune:

"Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50 alin. (2)1 din acelaşi act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009) prevede:

"Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deşi cele două norme au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri şi acţiuni în justiţie, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de timbru, se poate stabili concluzia că, la momentul anului 2009, când a fost introdus art. 50 alin. (2)1 prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul admitea coexistenţa celor două tipuri de acţiuni, ai căror titulari sunt cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995, respectiv:

- cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995;

- cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situaţie, norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice ulterioare constatării nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, prin aplicarea efectului nulităţii, constând în repunerea părţilor în situaţia anterioară, întrucât calitatea precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriaşi, astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

În cealaltă ipoteză - art. 50 alin. (2)1, coroborat cu art. 501 (citat şi el anterior), legiuitorul însuşi îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii, în baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanţierilor deja stabilite prin prezenta decizie.

Or, în cauză, cu privire la contractul de vânzare - cumpărare nr. x din 20.12.1996, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC B. SA, şi intimaţii A. şi C., s-a respins, în mod irevocabil, acţiunea în nulitate, cumpărătorii fiind evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de reclamanta D..

Aşadar, fiind întrunite cerinţele normei speciale - existenţa unui contract valid şi lipsirea lui de efecte, ineficacitatea lui, prin admiterea acţiunii în revendicare - în mod corect instanţa de apel a constatat, la fel ca prima instanţă, că, în sarcina pârâtului, subzistă obligaţia de plată a preţului de piaţă (valorii de circulaţie, valorii venale) a imobilului în litigiu în favoarea intimaţilor.

Această interpretare este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în cauza Raicu contra României, hotărârea din 19 octombrie 2006, a statuat că reclamanta din acea cauză beneficia de un "bun", în sensul jurisprudenţei Curţii, în baza hotărârii definitive din 12 martie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, care a recunoscut valabilitatea contractului din 16 octombrie 1997, prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios.

În acel context, s-a apreciat că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a hotărârii definitive menţionate a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua teze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1.

Or, o privare de proprietate care să ţină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează, în special, că a intervenit pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În plus, orice ingerinţă în exercitarea dreptului de proprietate trebuie să răspundă criteriului de proporţionalitate.

Curtea a reamintit, în analiza acestui criteriu, următorul principiu: trebuie păstrat un echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului. Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus, dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. În acest sens, Curtea a statuat deja că acest echilibru este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea "venală" (n.i. valoarea de circulaţie) a bunului, aşa cum este ea stabilită la data la care a intervenit privarea de proprietate.

Cum în cauza dedusă judecăţii, intimaţii cumpărători A. şi C. sunt deţinătorii unui bun actual, în sensul autonom convenţional, şi pot exhiba un titlu valabil reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20.12.1996, ce nu a fost desfiinţat, cumpărătorii fiind evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, formulată de succesoarea fostului proprietar al imobilului în litigiu, ceea ce echivalează cu o privare de proprietate, în sensul celei de-a doua norme a art. 1 al Primului Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că aceştia trebuie despăgubiţi proporţional cu valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu, cum corect au stabilit instanţele anterioare prin hotărârile pronunţate.

Analizând cea de-a doua critică formulată în recurs ce vizează admiterea obligării pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la actualizarea sumei de 372.229 RON, cu dobânda legală şi cu indicele de inflaţie, întrucât, în cauză, nu există o răspundere contractuală care să determine obligaţia de plată a acestor sume, nu ar exista temei legal pentru acordarea lor şi instanţele fondului nu au motivat acordarea lor şi nu au menţionat data de la care se aplică dobânda legală şi indicele de inflaţie, instanţa reţine caracterul nefondat al acesteia, pentru următoarele considerente:

Prima instanţa a reţinut în mod corect că obligaţia de plată a dobânzii legale aferente sumei acordate cu titlu de valoare de circulaţie şi cea a actualizării obligaţiei de plată a acestei sume cu rata inflaţiei, la data plăţii, au naturi juridice diferite, prima reprezentând o sancţiune pentru neexecutarea obligaţiei de plată, iar cea de-a doua reprezentând valoarea reală a obligaţiei băneşti la data efectuării plăţii, raţionament însuşit şi confirmat de instanţa de apel.

Astfel, în cazul actualizării creanţei cu indicele de inflaţie, se urmăreşte menţinerea valorii reale a obligaţiei monetare la data efectuării plăţii, deci evitarea erodării creanţei prin inflaţie, ceea ce are un vădit caracter compensatoriu (damnum emergens), iar în cazul dobânzii penalizatoare, care are caracter moratoriu (lucrum cessans), se încearcă a se compensa câştigul (fructele civile) pe care creditorul l-ar fi obţinut ca urmare a investirii banilor, dacă aceştia ar fi fost plătiţi la scadenţă.

Cum cele două obligaţii au naturi juridice distincte şi finalităţi diferite, dar sunt grefate pe raportul juridic obligaţional principal, ce decurge din legea specială şi a fost stabilit în mod concret în cauză, intimaţii fiind titularii creanţelor, nu se poate aprecia că acestea ar trebui să derive exclusiv din raporturi contractuale şi că obligarea pârâtului la plata lor ar determina, în cauză, o dublă reparaţie sau o îmbogăţire fără justă cauză în favoarea intimaţilor sau că nu există temei legal pentru acordarea acestora.

În acelaşi sens, examinând hotărârea atacată, instanţa de recurs observă că respingerea motivului de apel ce a avut ca obiect această critică a fost corect argumentată de către instanţa de apel, iar hotărârea instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, face referire în mod clar şi la data de la care se aplică aceste sancţiuni civile, respectiv "la data plăţii", astfel încât au fost respectate garanţiile procesuale ale motivării hotărârii judecătoreşti şi sub acest aspect.

Analizând critica ce vizează cuantumul valorii de circulaţie la care pârâtul a fost obligat acesta ce se solicită a fi diminuat, în raport de faptul că imobilul este construit în perioada interbelică şi ar necesita consolidarea din punct de vedere seismic, ceea ce ar determina necesitatea efectuării unei noi expertize de evaluare, instanţa de recurs urmează a o respinge pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, se poate observa că instanţa de apel, ca instanţă de control judiciar, a respins cererea pârâtului de refacere a raportului de expertiză, constatând, pe de o parte, că acesta nu a solicitat în faţa primei instanţe, în termenul prevăzut de art. 337 din C. proc. civ., respectiv la primul termen după depunerea acestuia, completarea sau refacerea raportului de expertiză, iar, pe de altă parte, nu a motivat solicitarea de refacere a probelor direct în faţa instanţei de apel.

În acest context procesual, reţinând că recurentul pârât nu a criticat în mod argumentat, prin motivele de recurs, această măsură procesuală, din perspectiva normelor legale care au întemeiat-o, instanţa de recurs apreciază că problematica privind efectuarea unei noi expertize de evaluare nu mai poate fi repusă în discuţie şi nu poate constitui obiect al analizei în recurs.

Tot astfel, existând o dezlegare a instanţei de apel asupra cererii de refacere a raportului de expertiză, nu se poate susţine în mod valid că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia.

În ceea ce priveşte solicitarea diminuării cuantumului valorii de circulaţie a imobilului în litigiu pentru criterii ce ţin de vechimea imobilului şi necesitatea consolidării lui, criterii invocate pentru prima dată în recurs, instanţa de recurs apreciază că acestea sunt aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, astfel încât nu pot forma obiect de analiză în recurs, în actuala configuraţie a acestei căi de atac, astfel cum decurge din dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu poate fi operant motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va fi respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 1093 A din 15 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva Deciziei nr. 1093 A din 15 decembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 mai 2019.

GGC - OB