Conflict of jurisdiction in compulsory execution resolved in favor of the court at the domicile of the first seized debtor

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Cornetu la data de 19 august 2019, petenta A., a solicitat încuviinţarea executării silite a titlului executoriu reprezentat de Contract de credit nr. x/29 mai 2007, împotriva debitorilor B. şi C., la cererea creditoarei D..

Prin Încheierea din data de 3 septembrie 2019, Judecătoria Cornetu a admis în parte cererea formulată de petenta A., în sensul că încuviinţat executarea silită împotriva debitorului C. şi a disjuns cererea privind pe debitoarea B. şi a dispus formarea unui nou dosar cu termen la 11 septembrie 2019.

Prin Sentinţa civilă nr. 3871 din 11 septembrie 2019, Judecătoria Cornetu a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionarea cererii de încuviinţare a executării silite privind pe debitoarea B. în favoarea Judecătoriei Răcari.

În motivarea soluţiei, s-a reţinut că, în cauză, nu sunt aplicabile prevederile art. 112 C. proc. civ. atât timp cât prevederile art. 651 din acelaşi cod au caracter special, aplicându-se cu prioritate în procedura de executare silită. Mai mult, s-a reţinut că din analiza Contractului de credit nr. x/29 mai 2007 rezultă că debitoarea B. are calitatea de codebitor, neavând calitatea unei persoane obligate în mod accesoriu la restituirea împrumutului, iar domiciliul acesteia este în judeţul Dâmboviţa.

Învestită prin declinare, Judecătoria Răcari, prin Sentinţa civilă nr. 1338 din 3 octombrie 2019, a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu, a declinat, la rândul sau, competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului.

În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că în materia încuviinţării executării silite, competenţa instanţei de executare are caracter exclusiv, respectiv instanţa de la domiciliul sau sediul debitorului. Întrucât în materia executării silite nu există un text de lege special care să determine instanţa de executare în cazul pluralităţii de debitori cu domicilii sau sedii diferite, prin analogie, se aplică prevederile art. 112 C. proc. civ. conform cărora cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia.

De asemenea, s-a reţinut că devin aplicabile şi dispoziţiile art. 116 C. proc. civ., iar prin depunerea cererii de încuviinţare a executării silite la Judecătoria Cornetu, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 666 C. proc. civ., executorul judecătoresc a ales între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând, în mod definitiv, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului C..

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul cauzei în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă, îl constituie cererea formulată de petenta A. prin care solicită încuviinţare a executării silite a titlului executoriu reprezentat de Contract de credit nr. x/29 mai 2007, împotriva debitorilor C. şi B., la cererea creditoarei D..

În materia executării silite, sunt relevante pentru stabilirea competenţei dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ. în temeiul cărora instanţa de executare este judecătoria în a cărei circumscripţie se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel.

În cauză, executarea silită a fost îndreptată împotriva a doi debitori solidari, cu domicilii diferite, considerent pentru care, în raport de dispoziţiile art. 651 alin. (1) teza I C. proc. civ. competenţa, ca instanţă de executare, ar reveni atât Judecătoriei Cornetu, cât şi Judecătoriei Răcari.

Se constată că, în absenţa unui text de lege special care să reglementeze cum se determină instanţa de executare în caz de pluralitate de debitori cu sedii sau domicilii diferite, sunt aplicabile, prin analogie, dispoziţiile art. 112 C. proc. civ. potrivit cărora cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa competentă pentru oricare dintre aceştia, text legal ce reglementează prorogarea legală de competenţă în cazul pluralităţii de pârâţi.

De asemenea, devin aplicabile prin analogie şi dispoziţiile art. 116 C. proc. civ. potrivit cărora reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În cauză, prin depunerea cererii de încuviinţare a executării silite la Judecătoria Cornetu, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 666 C. proc. civ., executorul judecătoresc a ales între cele două instanţe deopotrivă competente, fixând, în mod definitiv, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul debitorului C., aflat în localitatea Jilava, judeţul Ilfov.

Dispunând disjungerea capătului de cerere având ca obiect încuviinţarea executării silite cu privire la debitoarea B., în mod eronat Judecătoria Cornetu a înţeles să invoce din oficiu excepţia necompetenţei sale teritoriale, având în vedere că măsura disjungerii, fiind o instituţie pusă de legiuitor la dispoziţia instanţei de judecată atât în scopul unei mai bune administrări a justiţiei, cât şi pentru respectarea dispoziţiilor legale care impun soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, nu putea fi folosită ca argument pentru dezînvestirea instanţei prin invocarea necompetenţei teritoriale.

În consecinţă, având în vedere că, prin cererea formulată la data de 19 august 2019, executorul judecătoresc a sesizat mai întâi Judecătoria Cornetu, instanţă de executare competentă în raport de sediul unuia dintre cei doi debitori, faţă de dispoziţiile legale mai sus-menţionate, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei având ca obiect "încuviinţare executare silită" aparţine acestei instanţe.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) raportat la art. 651 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite în favoarea Judecătoriei Cornetu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În majoritate, stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cornetu.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2019.

Opinia separată a domnului judecător E.

O caracteristică fundamentală a executării silite este reprezentată, ca regulă, de caracterul ei unipatrimonial, ceea ce înseamnă că, în mod obişnuit, în cadrul unei executări silite nu poate fi urmărit silit decât un singur debitor, coparticiparea procesuală neputând fi decât pasivă.

O asemenea caracteristică este impusă de faptul că, în cazul executării silite indirecte, obiectul executării îl constituie valorificarea bunurilor debitorului, astfel că formele de executare trebuie îndeplinite în mod distinct pentru bunurile fiecărui debitor, în considerarea patrimoniului acestuia, în vreme ce în cazul executării silite directe obligaţia de a preda un bun ori de a face sau a nu face nu ar putea fi îndeplinită decât de către cel care deţine bunul ori, după caz, de către debitorul ţinut a face sau a nu face.

Nu este, aşadar, îngăduită contopirea într-o singură procedură a executării silite pornite împotriva mai multor patrimonii, deci împotriva unor debitori diferiţi, fiind necesar să se pornească o executare silită distinctă împotriva fiecărui debitor.

Cu caracter derogatoriu, coparticiparea procesuală la nivel execuţional poate fi şi pasivă, precum atunci când se urmăreşte silit un bun aflat în proprietate comună, iar creditorul urmăritor este comun tuturor coproprietarilor, însă asemenea situaţii nu pot fi avute în vedere, în considerarea specificităţii lor, decât ca excepţii de la sus-evocata regulă.

În prezentul proces creditorul urmăritor a formulat o unică cerere de executare silită împotriva celor doi debitori obligaţi în solidar prin titlul executoriu, tinzând la a obţine realizarea creanţei sale în cadrul unei singure proceduri execuţionale, deşi bunurile supuse urmăririi aparţineau unor debitori şi patrimonii diferite, debitori care îşi aveau domiciliul în circumscripţii judecătoreşti distincte, iar creanţa de realizat nu făcea necesară, raportat la particularităţile ei, derularea unei singure proceduri execuţionale împotriva celor doi debitori.

Era, deci, necesar ca creditorul urmăritor să pornească o executare silită distinctă împotriva fiecărui debitor al său, uzând de cereri de executare silită separate în raport cu fiecare dintre debitori.

Dintr-o asemenea perspectivă şi în considerarea unor asemenea raţiuni, măsura disjungerii capătului de cerere referitor la încuviinţarea executării silite cu privire la debitoarea B., dispusă de Judecătoria Găieşti, apărea ca o măsură procesuală necesară, ea putând fi urmată de declinarea competenţei de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării faţă de acest debitor în favoarea Judecătoriei Răcari, ca instanţă de executare în înţelesul prevederilor art. 651 C. proc. civ.

În acest fel, executarea silită pornită de creditorul urmăritor se poate realiza în mod distinct faţă de fiecare debitor urmărit, în cadrul unor proceduri execuţionale autonome, asigurându-se respectarea regulii privitoare la caracterul unipersonal, în plan pasiv, şi unipatrimonial al executării silite.

Faţă de toate cele ce preced, văzându-se şi prevederile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., apreciez ca oportun a se stabili în favoarea judecătoriei Răcari competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare a executării silite formulate împotriva debitoarei B..

GGC - CL