Refusal to testify as witness in prior bribery case characterized as aggravated perjury; appeals dismissed, conviction upheld

Deliberând asupra apelurilor declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul intimat A. împotriva Sentinţei penale nr. 363 din data 28 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin Sentinţa penală nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, în baza art. 396 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. a fost achitat inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

În baza art. 273 alin. (1) şi (2) lit. d) C. pen. a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii, pe durata unui termen de supraveghere de 3 (trei) ani, conform art. 92 C. pen.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., s-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpatul să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probaţiune Bucureşti, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. proc. pen., s-a impus inculpatului ca, pe durata termenului de supraveghere, să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de serviciul de probaţiune Bucureşti sau organizat în colaborare cu instituţii din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., inculpatul a fost obligat ca pe durata termenului de supraveghere, să presteze 70 de zile de muncă neremunerată în folosul comunităţii la o instituţie din comunitate indicată de Serviciul de probaţiune Bucureşti.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în cazul comiterii de noi infracţiuni sau al nerespectării cu rea credinţă a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor impuse.

Totodată, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 3.000 RON cheltuieli judiciare statului. Onorariul parţial al apărătorului din oficiu, în sumă de 65 de RON a rămas în sarcina statului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul nr. x/2016 din 08 decembrie 2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de Combatere a Corupţiei s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. pentru săvârşirea pentru infracţiunilor de - mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 273 alin. (1) şi alin. (2) lit. d) din C. pen. şi favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 269 din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (2) din C. pen.

În actul de sesizare a instanţei s-au arătat, în esenţă, următoarele:

La data de 13 iunie 2016, audiat ca martor, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, martorul A. a refuzat, în faţa judecătorilor instanţei supreme, să spună tot ce ştia în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale în care inculpata B. a luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro, aceasta fiind judecată în dosarul menţionat pentru infracţiunea de luare de mită.

La termenul respectiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la identificarea sa, apoi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 119 şi art. 120 din C. proc. pen. şi i-a comunicat martorului A. obiectul cauzei, faptul că a fost citat pentru a fi audiat în calitate de martor şi i-a pus în vedere să declare adevărul, atrăgându-i atenţia că altfel este posibil să săvârşească infracţiunea de mărturie mincinoasă care este sancţionată de legea penală.

Astfel, la întrebarea instanţei supreme adresată martorului, dacă depune jurământ religios sau declaraţie solemnă, A. a declarat că depune declaraţie solemnă, în conformitate cu dispoziţiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen.

După depunerea declaraţiei solemne, în conformitate cu dispoziţiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen., acesta a susţinut în faţa instanţei supreme, în esenţă că:

"datorită situaţiei sale din celălalt dosar în care este cercetat în calitate de inculpat, situaţia sa ar putea fi periclitată prin declaraţia dată în prezenta cauză în calitate de martor, dacă ar face referire la persoana cu care este coinculpat în cealaltă cauză, respectiv B. şi a indicat acest motiv obiectiv ca fiind o piedică în a da declaraţie în cauza pendinte arătând prin urmare că, alege să nu dea declaraţie de martor".

S-a reţinut, totodată, că inculpatul A. a fost cel care a sesizat organele judiciare cu privire la fapta ce formează obiectul Dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în care este judecată B.

Atitudinea sa, din faţa instanţei supreme, de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, a fost apreciată de organul de urmărire penală ca nefiind aptă să reprezinte o poziţie procesuală permisă de dispoziţiile art. 118 din C. proc. pen.

Astfel, s-a subliniat faptul că, în cursul urmăririi penale în cauza respectivă, a fost audiat numai în calitate de martor, nefiind dispusă punerea sa sub acuzare pentru faptele pe care le-a denunţat şi la care a participat, după cum nu s-a dispus nici trimiterea sa în judecată alături de inculpata B.

Prin urmare, prin actul de inculpare s-a apreciat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 117 din C. proc. pen., împrejurare ce a fost adusă la cunoştinţa inculpatului şi de completul de judecată al instanţei supreme la momentul audierii sale în calitate de martor.

S-a mai subliniat că scopul urmărit de inculpatul A., prin refuzul de a depune mărturie şi de a spune tot ce ştia în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale în raport cu B., judecată în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost acela de a îngreuna judecarea cauzei, respectiv determinarea pronunţării unei hotărâri de achitare şi ridicarea măsurii preventive a controlului judiciar luată faţă de inculpata B.

Totodată, prin mărturia sa mincinoasă, i-a dat ajutor inculpatei B., căreia i-a fost ridicată măsura preventivă a controlului judiciar de către instanţa supremă, tocmai în raport cu poziţia procesuală exprimată de martor la termenul din data de 13 iunie 2016.

Analizând totalitatea probelor administrate în prezenta cauză Înalta Curte, secţia penală a reţinut ca fiind corectă starea de fapt expusă în rechizitoriu în sensul că, la data de 13 iunie 2016, audiat ca martor, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, inculpatul A. a refuzat să dea declaraţie şi astfel să spună tot ce ştia în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale privind cauza în care inculpata B. era cercetată penal pentru faptul că ar fi luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro.

Prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 273 C. pen. constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă "Fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat."

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că infracţiunea de mărturie mincinoasă are două modalităţi alternative. Astfel, martorul fie "face afirmaţii mincinoase" ceea ce presupune, de plano, faptul că acceptă să depună mărturie însă denaturează adevărul cu privire la împrejurările esenţiale ale cauzei în care este audiat - situaţie care nu este însă incidentă în speţa de faţă - fie "nu spune tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat". "A nu spune tot ce ştie" înseamnă a avea reticenţă în cele declarate, a trece sub tăcere, a ascunde total sau parţial ceea ce "autorul" ştie.

În prezenta cauză Înalta Curte, secţia penală a constatat că se află în faţa acestei a doua modalităţi de comitere a infracţiunii, prin refuzul inculpatului de a mai da declaraţie în cauză.

În ceea ce priveşte refuzul de a depune mărturie, din punct de vedere strict teoretic, instanţa de fond a reţinut existenţa a trei situaţii distincte şi anume:

- refuzul de a avea calitatea de martor - caz în care persoana respectivă nu acceptă să depună jurământul şi să aibă calitatea de martor. În această situaţie, a reţinut instanţa de fond că ne aflăm în prezenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă, iar sancţiunea care ar putea fi aplicată persoanei respective, pentru că lipseşte instanţa de un mijloc de probă care o poate ajuta să stabilească adevărul în cauză, poate fi amenda şi eventualele despăgubiri către persoana vătămată (dacă este vorba de o cauză civilă) ori, în cauzele penale, în anumite situaţii, fapta ar putea fi considerată ca fiind o altă infracţiune (de exemplu: nedenunţarea unor infracţiuni - art. 266 C. pen. obstrucţionarea justiţiei - art. 271 alin. (1) lit. b) C. pen.).

- refuzul de a se prezenta în faţa organelor judiciare - în acest context instanţa a reţinut că dispoziţiile C. proc. pen. permit aducerea martorului cu mandat de aducere şi amendarea sa, însă acesta nu poate fi obligat să depună jurământul.

- o altă situaţie priveşte cazul în care deşi s-a depus jurământ, martorul refuză să spună ceva despre anumite împrejurări esenţiale în legătură cu care este întrebat.

În acest sens s-a reţinut că refuzul total de a depune mărturie, în condiţiile în care calitatea de martor este una câştigată cauzei (deoarece persoana a depus jurământul) echivalează cu "a nu spune tot ceea ce ştie" în legătură cu elementele esenţiale ale cauzei în care este audiat.

Ca atare, s-a apreciat că nu are importanţă pentru existenţa infracţiunii dacă refuzul este unul explicit (când martorul declară expres că refuză să depună mărturie) sau implicit (când martorul, fără a face vreo referire expresă, alege să treacă sub tăcere anumite chestiuni legate de împrejurările esenţiale ale cauzei în care este audiat).

Cu alte cuvinte, s-a apreciat că infracţiunea de mărturie mincinoasă, în această variantă, ar exista numai în condiţiile unui refuz parţial şi tacit, ci şi în condiţiile unui refuz total şi explicit, deoarece ar fi un non-sens ca cel care comite mai puţin să săvârşească o infracţiune, iar cel care comite mai mult să nu fie considerat martor mincinos.

În considerarea acestor aspecte teoretice descrise anterior şi a situaţiei de fapt descrisă în actul de sesizare, dovedită de mijloacele de probă administrate în cauză, Înalta Curte, secţia penală a constatat că fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă.

Astfel, a reţinut că, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, inculpatul A. a avut calitatea de martor, calitate dobândită încă din faza de urmărire penală. De asemenea, inculpatul este cel care a denunţat organelor judiciare o posibilă luare de mită din partea numitei B., a fost audiat în calitate de martor la urmărirea penală şi a depus jurământul în acest sens. S-a reţinut că toate declaraţiile date de inculpatul A. la urmărirea penală, inclusiv cele date cu ocazia confruntărilor cu inculpata B., au relevat faptul că acesta cunoaşte împrejurări esenţiale pentru lămurirea acelei cauze penale.

Calitatea de martor, odată dobândită, a fost păstrată şi cu ocazia audierii sale, în şedinţa publică la data de 13 iunie 2016, de către completul învestit cu soluţionarea cauzei pe fond, împrejurare în care inculpatul A., din nou, a confirmat statutul său de martor şi a acceptat depunerea jurământului.

Ulterior depunerii jurământului, pe deplin conştient asupra faptului că depoziţia sa este esenţială cauzei, inculpatul a refuzat în mod expres să mai dea vreo declaraţie, situaţie reţinută de instanţa de fond a se încadra în latura obiectivă a infracţiunii de mărturie mincinoasă în modalitatea "nu spune tot ceea ce ştie" cu privire la împrejurările esenţiale ale cauzei în care este audiat.

Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că refuzul inculpatului A. este unul nejustificat deoarece nu se afla în niciuna din situaţiile prevăzute de art. 117 din C. proc. pen. - privind persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori - şi nici nu era în situaţia prevăzută de art. 118 din C. proc. pen. - care reglementează dreptul martorului de a nu da declaraţie în cazul în care s-ar fi învinovăţit în vreun fel.

În cauza în care era audiat în calitate de martor, inculpatul A. avea doar calitatea de "martor", nefiind dispusă punerea sa sub acuzare pentru faptele pe care le-a denunţat. Totodată, Înalta Curte, secţia penală a reţinut că temerea inculpatului că se va confrunta cu "un inculpat ostil", respectiv cu B., în Dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unde ambii au calitatea de inculpaţi, este nejustificată, în condiţiile în care inculpatul A. şi-a recunoscut pe deplin vinovăţia în acea cauză şi a solicitat judecarea în procedură simplificată.

Prin urmare, Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că fapta inculpatului A. întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea şi a alin. (2) lit. d) C. pen., întrucât mărturia viza o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani.

Instanţa de fond a constatat, totodată, că în sarcina inculpatului A. nu se poate reţine şi infracţiunea de favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 269 C. pen., pentru care a fost trimis în judecată, întrucât între infracţiunile de "favorizarea făptuitorului" şi cea de "mărturie mincinoasă" există un raport de subsidiaritate de tipul infracţiune generală - infracţiune specială, infracţiunea de mărturie mincinoasă fiind o variantă specială a favorizării unui făptuitor prin realizarea unei mărturii mincinoase, în cauzele penale, se poate realiza implicit şi o favorizarea făptuitorului.

Indiferent însă de faptul că, prin mărturia mincinoasă depusă, inculpatul acţionează cu intenţie directă - urmărind favorizarea unui făptuitor - sau cu intenţie indirectă - neurmărind în mod expres favorizarea făptuitorului dar acceptând posibilitatea producerii şi a acestui rezultat - aceeaşi faptă nu poate întruni elementele materiale a două infracţiuni distincte, sens în care se reţine numai "infracţiunea specială", adică mărturia mincinoasă.

Ca atare, în speţă, s-a reţinut că fapta inculpatului A., astfel cum a fost descrisă în considerentele hotărârii, întruneşte elementele constitutive doar ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, şi nu cele ale infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 396 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen. a dispus achitarea inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului prevăzută de art. 269 C. pen.

În conformitate cu dispoziţiile art. 273 alin. (1) şi (2) lit. d) din C. proc. pen. şi ţinând cont de criteriile generale de individualizare judiciară a pedepsei prevăzute de art. 74 din C. pen., instanţa s-a orientat la o pedeapsă către minimul special prevăzut de legea penală, respectiv 1 an şi 6 luni închisoare. În acest sens, instanţa a acordat relevanţă faptului că inculpatul nu are antecedente penale (chiar dacă este în curs de judecată în alte cauze penale) şi este o persoană bine integrată social.

Totodată, a avut în vedere şi modalitatea concretă de comitere a infracţiunii, scopul pe care inculpatul a susţinut că l-a urmărit - acela de a nu se confrunta cu "ostilitatea" inculpatei B. în cealaltă cauză penală unde ambii au calitatea de inculpaţi - chiar dacă, din punct de vedere obiectiv, nu existau elemente care să-l îndreptăţească să se considere "ameninţat" în vreun fel, dar şi starea de inconfort psihic în care s-a găsit inculpatul datorită mediatizării excesive a cauzelor penale.

Considerând că aplicarea unei pedepse în sine este suficientă pentru reeducarea inculpatului şi că acesta nu va mai comite alte infracţiuni, constatând, totodată, că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 91 din C. pen., instanţa a apreciat că nu se impune executarea pedepsei în regim de detenţie, şi a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi inculpatul A.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 octombrie 2017, fiind fixat primul termen de judecată la data de 4 decembrie 2017.

Sinteza criticilor formulate de către apelanţi

1. Prin motivele scrise de apel, dar şi prin susţinerile orale formulate în faţa instanţei de control judiciar, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie sub următoarele aspecte:

- greşita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 269 din C. pen.

- greşita individualizare, sub aspectul cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare stabilite ca urmare a condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în formă agravantă.

2. Prin motivele de apel formulate în scris şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, inculpatul A. a criticat sentinţa instanţei de fond pentru netemeinicie sub aspectul greşitei condamnări pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) cu aplicarea alin. (2) lit. d) din C. pen.

În esenţă, inculpatul A., a solicitat achitarea sa, pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 273 din C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., apreciind totodată, ca temeinică şi legală soluţia dispusă de instanţa de fond, de achitare a sa pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 269 din C. pen.

Criticând soluţia de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 273 din C. pen., inculpatul a arătat, în esenţă, că refuzul său de a da declaraţii în calitate de martor la termenul din data de 13 iunie 2016, în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a avut ca scop periclitarea bunei înfăptuiri a justiţiei, ci a fost determinat, în mod real, de imposibilitatea sa de a da declaraţii în calitate de martor pe fondul temerii că ar fi putut să îşi îngreuneze situaţia în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aflat în faza cercetării judecătoreşti în primă instanţă, reprezentând o exercitare cu bună credinţă a dreptului său de a nu se autoincrimina.

Prin Decizia penală nr. 13 din 29 ianuarie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 Judecători s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie au rămas în sarcina statului. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat apelantul intimat inculpat la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales pentru apelantul intimat inculpat, în sumă de 90 RON, a rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte în Complet de 5 Judecători a reţinut, în esenţă, că se confirmă valabilitatea argumentelor de fapt şi de drept reţinute prin actul de inculpare cu privire la acuzaţiile care formează obiectul analizei, şi a constatat că prima instanţă, pe baza probatoriului administrat, a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului A. în săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Respectiv, după formularea unui denunţ în faza de urmărire penală referitor la faptele de corupţie săvârşite de B., în faţa instanţei de judecată şi de apel, după depunerea jurământului de martor în dosarul în care avea calitatea de denunţător, el însuşi a refuzat să dea declaraţii.

În consecinţă, reţinând existenţa faptei în materialitatea sa, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a analizat hotărârea prin raportare la acele chestiuni de fapt sau de drept care interesează din perspectiva cenzurării explicite a criticilor punctuale formulate în apel.

Astfel, Completul de 5 Judecători a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 273 C. pen. constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă "fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat".

Obiectul juridic general constă în relaţiile sociale referitoare la înfăptuirea justiţiei, relaţii care presupun sinceritate din partea celor ascultaţi ca martori în orice procedură în care se ascultă martori. Obiectul juridic special al infracţiunii constă în acele relaţii sociale a căror existenţă este asigurată prin apărarea activităţii de înfăptuire a justiţiei împotriva faptelor de natură să împiedice sau să zădărnicească aflarea adevărului de către organele judiciare.

Elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă se materializează prin acţiune, constând în manifestarea subiectului activ de a face afirmaţii mincinoase, sau prin omisiune, constând în atitudinea acestuia de a nu spune tot ce ştie.

Completul de 5 Judecători a mai reţinut că, pentru ca acţiunea de a face afirmaţii mincinoase sau ca omisiunea de a spune tot ce ştie să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care au caracter de cerinţe esenţiale: afirmaţia mincinoasă sau omisiunea de a spune ce ştie să privească "fapte sau împrejurări esenţiale".

Subiectul activ este calificat prin calitatea de martor, calitate pe care o au "numai persoanele ce au o sarcină judiciară [...] care decurge din existenţa unui raport special în care aceste persoane se găsesc faţă de organul judiciar" (Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale C. pen. român. Partea Specială. Vol. IV, Ediţia a II-a, Editura Academiei Române, Editura All Beck, Bucureşti 2003, pag. 157).

Totodată, s-a reţinut că, calitatea de martor a unei persoane instituie în sarcina acesteia obligaţia de a depune mărturie ori de câte ori persoana în cauză este citată de către organul judiciar (organ de urmărire penală sau instanţa de judecată), în toate etapele procesului penal (faza de urmărire penală, prima instanţă ori apel).

Pentru ca acţiunea de "a face afirmaţii mincinoase", ca şi acţiunea de "a nu spune tot ce ştie" să constituie elementul material al infracţiunii de mărturie mincinoasă, trebuie să fie îndeplinite anumite condiţii legale care au caracter de cerinţe esenţiale şi anume: afirmaţia martorului sau omisiunea de a spune tot ce ştie să privească "fapte sau împrejurări esenţiale" martorul, expertul sau interpretul "să fi fost întrebat" asupra acelor împrejurări.

S-a reţinut că, la data de 13 iunie 2016, audiat ca martor în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, A. a refuzat să răspundă la întrebările completului de judecată, motivând fapta prin aceea că, dacă ar fi dat declaraţie avea opţiunea de a retracta total sau parţial declaraţiile anterioare, ceea ce ar fi atras răspunderea sa penală sau, dimpotrivă, ar fi susţinut denunţul, situaţie în care s-ar fi regăsit în poziţia de a fi "inculpat ostil" în raport cu B. în Dosarul nr. x/2014, cauză în care de altfel inculpatul îşi recunoscuse vinovăţia.

Totodată, s-a reţinut că, la acelaşi termen de judecată, respectiv cel din data de 13 iunie 2016, martorului A. i-au fost furnizate de către instanţa de judecată toate informaţiile pentru a avea reprezentarea că poziţia sa procesuală este de martor, iar calitatea sa de coinculpat alături de B. este în Dosarul nr. x/2014, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dosar care nu are nicio legătură cu acuzaţiile aduse inculpaţilor B., C. şi D., în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin urmare, în raport de cele învederate Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că refuzul martorului A. de a da declaraţii a vizat aspecte şi situaţii circumstanţial faptice în soluţionarea cauzei în care cercetările au fost iniţiate chiar urmare denunţului său.

Cu privire la solicitarea de achitare, determinată de incidenţa dispoziţiilor art. 118 din C. proc. pen., instanţa de control judiciar a apreciat criticile formulate de inculpat ca fiind nefondate.

S-a apreciat că dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut, care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume, dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare).

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unui acuzat de a păstra tăcerea cu privire la faptele ce îi sunt reproşate şi de a nu contribui la propria incriminare reprezintă o garanţie implicită, aspecte esenţiale ale unei proceduri echitabile în procesul penal.

Potrivit instanţei de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală. Prin urmare, devin incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare.

S-a mai reţinut că, în condiţiile ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina, Curtea Europeană a Drepturilor Omului - în jurisprudenţa sa - a elaborat "teoria celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana", conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (cauza Weh contra Austria, 2004).

Totodată, s-a mai reţinut că, în realitate, o persoană, care iniţiază procesul penal prin denunţul său nu mai poate ulterior să uzeze acest privilegiu deoarece prin chiar denunţul său a fost apărat de răspunderea penală (art. 290 alin. (3) din C. pen.).

În acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că obligaţia organelor judiciare însărcinate cu ancheta este aceea de a administra toate probele disponibile pentru aflarea adevărului cu privire la faptă şi la persoana care a săvârşit-o, urmând ca dreptul martorului de a nu se acuza să fie salvgardat în temeiul art. 118 din C. proc. pen.

De altfel, în speţă, s-a apreciat că probatoriul nu susţine ipoteza descrisă de inculpatul A. în sensul că nu relevă că mărturia acestuia cu referire la faptele de corupţie săvârşite de inculpaţii B., C. şi D., fapte pe care anterior le denunţase îl expuneau la urmări şi nu poate conduce la concluzia existenţei unei eventuale încălcări a dreptului de a nu se incrimina în legătură cu faptele de corupţie ce făcea obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, (cauză privind pe inculpaţii B., C. şi D. trimişi în judecată prin rechizitoriul nr. x/2015 din 24.09.2015 al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, dosar în care inculpatul A. avea calitate de martor), sau al dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (cauză privind şi pe inculpatul A., trimis în judecată prin rechizitoriul nr. x/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi prin rechizitoriul nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie pentru complicitate la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.)

Cu referire la Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, dosar în care A. avea calitate de martor, s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 290 alin. (3) din C. pen. "mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat cu privire la aceste fapte".

Or, având în vedere că A. a fost cel care a sesizat organele de urmărire penală cu privire la implicarea şi a altor persoane în comiterea unor fapte de dare/luare de mită mai înainte ca organul de urmărire penală să se fi sesizat cu privire la aceste fapte, acesta a beneficiat de cauza de impunitate prevăzute de norme legale.

Totodată, s-a mai reţinut că în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la termenul din data de 9 octombrie 2015 inculpatul A., recunoscând acuzaţiile aduse prin actul de sesizare, a solicitat judecarea în procedura simplificată prevăzută de dispoziţiile art. 375 alin. (5) C. proc. pen., ceea ce presupune recunoaşterea faptei astfel cum a fost descrisă în actul de sesizare şi dovedită de probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti.

Aşadar, s-a constatat că nici sub acest aspect nu se poate reţine că declaraţia pe care urma să o dea în calitate de martor cu privire la săvârşirea unor fapte de corupţie de către inculpaţii B., D. şi C., în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, ar fi constituit o incriminare a sa, aceasta nefiind de natură a-i afecta în vreun fel situaţia juridică în cauza ce forma obiectul Dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.

Prin urmare, în acord cu instanţa de fond, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a reţinut că refuzul martorului A. de a da declaraţii în legătură cu împrejurările esenţiale privind săvârşirea infracţiunii de luare de mită de către inculpata B. se încadrează în tipicitatea faptei incriminate prin dispoziţiile art. 273 alin. (1) teza II şi alin. (2) lit. d) din C. pen.

În ce priveşte critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută şi pedepsită de art. 273 alin. (1) şi (2) lit. d) C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat-o ca fiind nefondată pentru următoarele considerente:

Astfel, reţinând vinovăţia inculpatului A. în comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută şi pedepsită de art. 273 alin. (1) şi (2) lit. d) C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, a constatat că, individualizarea pedepsei reprezintă una dintre cele mai importante şi sensibile operaţiuni juridice de a cărei acurateţe depinde în mod direct reuşita procesului de îndreptare şi recuperare a inculpatului, întrucât aceasta presupune, prin evaluarea gravităţii infracţiunii comise şi a periculozităţii infractorului, determinarea gradului de răspundere penală a acestuia în raport cu care urmează să se stabilească pedeapsa şi modul de executare a acesteia.

Prin urmare, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului A., prin raportare la cauza dedusă judecăţii, fără a relua raţionamentul primei instanţe, s-a apreciat, contrar susţinerilor reprezentantului Ministerului Public, că pedeapsa aplicată inculpatului concordă cu gradul de pericol social al faptei reţinute în sarcina acestuia, circumstanţele personale ale apelantului inculpat şi cele reale ale speţei fiind corect evaluate de instanţa de fond.

Pe cale de consecinţă, deşi reprezentantul Ministerului Public a susţinut că pedeapsa aplicată de prima instanţă este necorespunzătoare în raport de periculozitatea inculpatului A. dedusă din săvârşirea infracţiunii chiar în cauza în care el însuşi a denunţat infracţiunile de corupţie, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a constatat că în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei instanţa fondului a respectat cerinţele art. 74 din C. pen. prin raportare la modalitatea în care inculpatul a desfăşurat activitatea infracţională, gravitatea concretă a faptei, poziţia procesuală adoptată în sensul justificării modului în care a încercat să se protejeze de rigorile legii, poziţia sa în raport de inculpata B., astfel că nu se justifică majorarea pedepsei aplicate inculpatului, ci se impune menţinerea pedepsei stabilite de prima instanţă atât sub aspectul cuantumul cât şi al modalităţii de executare.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat că pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de 3 ani este aptă să asigure funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei.

Referitor la critica formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, vizând greşita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 269 din C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători a apreciat-o ca fiind nefondată.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, procedând la o nouă evaluare a materialului probator prin raportare la criticile formulate fără a relua raţionamentul primei instanţe, a apreciat că susţinerile de ordin teoretic ale reprezentantului Ministerului Public, în sensul că nu în toate cazurile există un raport de subsidiaritate între infracţiunea de mărturie mincinoasă şi cea de favorizarea făptuitorului, sunt întemeiate, dar nu au aplicabilitate concretă în cauza dedusă judecăţii având în vedere particularităţile speţei.

Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că afirmaţiile mincinoase pot genera atât urmarea alterării aflării adevărului, cât şi urmarea favorizării inculpatului în cadrul procesului penal în care este judecat, deoarece, deşi obiectul juridic generic al celor două infracţiuni este identic, obiectul juridic special este asemănător, dar nu identic, astfel încât nu se poate accepta că infracţiunea de favorizarea făptuitorului are caracter subsidiar faţă de cea de mărturie mincinoasă, în condiţiile în care chiar sancţiunea prevăzută în cazul comiterii infracţiunii de favorizarea făptuitorului este mai mare decât cea prevăzută pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă.

S-a reţinut că, prin incriminarea faptei de favorizarea făptuitorului, legiuitorul a urmărit sancţionarea oricăror denaturări ale actului de justiţie penală, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea până la capăt a dreptului statului de a pedepsi (ius puniendi).

Astfel, s-a constatat, că în cauză, inculpatul A. a avut calitatea de martor ceea ce îl plasează în sfera ilicitului penal relativ la nesocotirea obligaţiei de a spune tot ce ştie în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale în raport cu B.

S-a apreciat că refuzul martorului A. de a da declaraţii respectiv de a refuza să depună mărturie în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale vizând săvârşirea unor infracţiuni de corupţie de către inculpata B., judecată în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu defineşte şi elementul material al laturii obiective al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, în condiţiile în care s-a reţinut că inculpatul nu a comis şi alte acţiuni concrete de ajutorare a inculpatei B., de natura celor care constituie elementul material al laturii obiective a infracţiunii de favorizarea făptuitorului.

II. Împotriva acestei decizii a formulat contestaţie în anulare condamnatul A., ce a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, la data de 3 ianuarie 2019, sub nr. x/2019, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. d), art. 430 şi art. 431 din C. proc. pen.

În motivarea contestaţiei în anulare formulate, contestatorul condamnat a susţinut, în esenţă, nelegala compunere a Completului de 5 judecători care a soluţionat cauza în apel, considerând că în speţă au fost încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce priveşte modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet. A invocat Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. nr. 1.021/29.11.2018, făcând trimitere la parag. 188 şi 192 din cuprinsul acesteia. În drept, a fost invocat cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen., având în vedere nelegala compunere a completului de judecată, care atrage, în opinia contestatorului condamnat, incidenţa dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

Totodată, la data de 11 februarie 2019, Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a formulat contestaţie în anulare împotriva Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători Penal 1 în Dosarul nr. x/2017, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 426 lit. d), art. 430 şi art. 431 din C. proc. pen.

În motivarea căii extraordinare de atac, s-a arătat că modul în care au fost desemnaţi membrii Completului de 5 Judecători reprezintă un viciu de procedură care se încadrează în cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. d) C. proc. pen., întrucât doar patru dintre judecătorii Completului de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi au fost desemnaţi aleatoriu, prin tragere la sorţi, în schimb cel de-al cincilea judecător, respectiv vicepreşedintele Înaltei Curţi nu a fost desemnat aleatoriu, fiind încălcate dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 304/2004, în ceea ce priveşte modul de desemnare al unuia dintre membrii acestui complet. De asemenea, Parchetul a invocat Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Curtea Constituţională, publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018, făcând trimitere la parag. 198 din cuprinsul acesteia.

III. Prin încheierea din data de 25 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, s-au admis în principiu contestaţiile în anulare formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie şi de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, penal 1, în Dosarul nr. x/2017.

S-a fixat termen pentru soluţionarea contestaţiilor în anulare formulate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de contestatorul A. la data de 25 martie 2019, cu citarea contestatorului condamnat. S-a dispus suspendarea executării Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, penal 1, în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare, în ceea ce îi priveşte pe condamnatul A.

Pentru a dispune astfel, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege în art. 431 alin. (2) din C. proc. pen. pentru admisibilitatea în principiu a contestaţiilor în anulare formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de condamnatul A., respectiv contestaţiile în anulare au fost formulate cu respectarea termenului stabilit de alin. (1) al art. 428 din C. proc. pen., împrejurările de fapt şi de drept susţinute de către contestatori se circumscriu, de principiu, cazului de contestaţie în anulare menţionat de art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., reţinând, totodată, că şi cea de a treia condiţie de admisibilitate a contestaţiilor în anulare este îndeplinită în cauză, întrucât s-au invocat, în dovedire, înscrisuri care se află la dosar.

Deopotrivă, s-a mai apreciat că, în raport cu împrejurările de fapt şi de drept invocate de către contestatorul condamnat A. în cererea formulată, văzând contextul generat de necesitatea analizării în concret, în speţă, a efectelor Deciziei nr. 685 din data de 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale a României, în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 430 din C. proc. pen., s-a dispus suspendarea executării Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, penal 1, în Dosarul nr. x/2017, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei în anulare.

IV. Prin Decizia nr. 143 din 27 mai 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 5 judecători, s-au admis contestaţiile în anulare declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de condamnatul A. împotriva Deciziei penale nr. 13 din 29 ianuarie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. x/2017.

S-a desfiinţat, în totalitate, decizia penală contestată şi s-au anulat toate formele de executare dispuse prin Sentinţa penală nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin decizia penală sus-menţionată.

S-a fixat termen la data de 24 iunie 2019 pentru rejudecarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de condamnatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 363 din data de 28 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016 şi s-a dispus citarea apelantului intimat inculpat A. la adresele indicate în dosar. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea contestaţiilor în anulare au rămas în sarcina statului.

Pentru a dispune astfel, Completul de 5 Judecători a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Totodată, potrivit art. 2 alin. (1) din aceeaşi lege, justiţia se înfăptuieşte de către judecători în numele legii, este unică, imparţială şi egală pentru toţi.

Conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, aceştia trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea.

Pe de altă parte, prin dispoziţiile art. 4 alin. (4) din legea anterior referită se instituie interdicţia în sensul că judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Aceste prevederi legale cu valoare de principiu, care instituie, în sarcina instanţelor judecătoreşti, şi implicit a judecătorilor, competenţa exclusivă de interpretare şi aplicare a legii în procedurile judiciare pendinte au fost transpuse şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional. Astfel, prin Decizia nr. 108/2014 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească şi autoritatea executivă, Curtea Constituţională a stabilit că aceasta nu poate da dezlegare unor probleme litigioase care intră în competenţa altor autorităţi şi instituţii publice, motiv pentru care modul de interpretare şi aplicare al dispoziţiilor legale incidente intră în sfera de înfăptuire a actului de justiţie cu condiţia ca instanţele judecătoreşti să fie sesizate prin acţiuni specifice.

Completul de 5 Judecători a apreciat că, din dispoziţiile legale în vigoare la data soluţionării cauzei ce a făcut obiectul deciziei penale atacate, rezultă că modificările textului de lege vizau numărul completurilor de 5 judecători din materie penală, al căror număr nu mai era limitat la două, implicarea preşedintelui secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în propunerea numărului şi a componenţei completurilor de 5 judecători, desemnarea judecătorilor din completurile de 5 prin tragere la sorţi şi stabilirea celui care prezida completul de 5 judecători în persoana preşedintelui sau vicepreşedintelui Înaltei Curţi, atunci când acesta făcea parte din complet, a preşedintelui secţiei penale, fără a se face vreo altă precizare şi, în aceeaşi modalitate, a decanului de vârstă.

S-a constatat că modificările intervenite nu au fost corelate şi cu alte texte din legea de organizare judiciară, care au rămas nemodificate.

Astfel, deşi se reglementa un număr nelimitat de completuri de 5 judecători în materie penală şi două completuri în alte materii, numărul total al completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curţi a rămas nemodificat, în număr de 4 (art. 19 din Legea nr. 304/2004).

Totodată, modificările aduse art. 32 nu au fost corelate cu dispoziţiile art. 33, care, de asemenea, au rămas nemodificate şi care prevedeau, în alin. (1), că: preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţi prezidează Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Completul de 5 judecători şi orice complet în cadrul secţiilor, când participă la judecată, iar în alin. (3) că: preşedinţii de secţii pot prezida orice complet de judecată din cadrul secţiei, iar ceilalţi judecători prezidează prin rotaţie.

Or, s-a constatat că, în enumerarea formaţiunilor de judecată din cadrul instanţei supreme prezidate de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţi era menţionat expres de legiuitor şi Completul de 5 judecători, alături de Secţiile Unite, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Astfel, conţinutul prevederilor legale precitate anterior reglementau conducerea Completurilor de 5 judecători de către preşedintele, respectiv vicepreşedinţii instanţei supreme, în contradicţie evidentă cu prevederile art. 32 alin. (4) care reglementau tragerea la sorţi a judecătorilor din cadrul acestor completuri.

Mai mult, conform noilor modificări, preşedintele secţiei penale avea competenţa exclusivă de a propune numărul şi componenţa completurilor de 5 judecători, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului, în toate materiile, deşi în alin. (3) al art. 32 (rămas nemodificat) se instituia regula specializării judecătorilor din compunerea completurilor, în funcţie de natura cauzei.

În plus, teza a doua din alin. (5) al art. 32, referitoare la prezidarea de către preşedintele secţiei penale sau a decanului de vârstă a completurilor de 5 judecători, cu privire la care legiuitorul nu a făcut nicio menţiune aşa cum a făcut-o în cazul preşedintelui instanţei şi a vicepreşedintelui (atunci când acesta face parte din complet) contrazice prevederea din alin. (4) al aceluiaşi articol conform căruia judecătorii care fac parte din aceste completuri sunt desemnaţi prin tragere la sorţi. Interpretarea literală a art. 32 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, îndrituia preşedintele secţiei penale sau decanul de vârstă, după caz, să conducă completurile de 5 judecători indiferent de materie. De altfel, preşedinţii secţiilor civile erau excluşi de la conducerea Completurilor de 5 judecători în materie civilă, deşi şi în cadrul Completurilor de 5 judecători trebuie respectat principiul specializării.

Completul de 5 Judecători a apreciat că aspectele relevate anterior denotă lipsa de claritate a modificărilor legislative, imprecizia termenilor folosiţi de legiuitor fiind de natură a conduce la interpretări juridice diferite.

De altfel, realitatea juridică a confirmat această concluzie. Deşi desemnarea, prin tragere la sorţi a patru din cei cinci membri ai completurilor de judecată a avut caracter public şi transparent, fiind cunoscută publicului şi, implicit, participanţilor din procesul penal, niciuna dintre părţile implicate în procedurile judiciare aflate pe rolul Completurilor de 5 judecători, apărătorii acestora şi Ministerul Public, în intervalul cuprins între 01.02.2014, când au intrat în vigoare modificările referite, şi până la pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 685 din 07.11.2018, nu a invocat nelegala compunere a completului de judecată nici cu ocazia soluţionării apelului şi nici, ulterior rămânerii definitive a deciziei penale, ca motiv de contestaţie în anulare. Pe cale de consecinţă, se constată că atât instanţa supremă, cât şi părţile şi Ministerul Public au dat aceeaşi interpretare dispoziţiilor legale privind compunerea Completurilor de 5 judecători.

S-a reţinut că, ulterior pronunţării deciziei penale atacate în prezenta cauză, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 304/2004, s-au stabilit cu claritate regulile privind Completurile de 5 judecători, atât în materie penală, cât şi în alte materii, respectiva desemnarea, prin tragere la sorţi, a tuturor membrilor completurilor, precizarea expresă a persoanelor, dar şi a modalităţii concrete, în care se prezidează aceste completuri.

S-a constatat că, prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre Parlamentul României, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, prin care s-a admis sesizarea formulată de prim-ministrul Guvernului României şi s-a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între Parlament, pe de o parte, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de altă parte, generat de hotărârile Colegiului de conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, începând cu Hotărârea nr. 3/2014, potrivit cărora au fost desemnaţi prin tragere la sorţi doar 4 din cei 5 membri ai Completurilor de 5 Judecători, contrar celor prevăzute de art. 32 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2013, Curtea Constituţională a dat o altă interpretare textelor de lege, arătând că art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, "a reglementat, în mod expres, tragerea la sorţi a tuturor membrilor Completului de 5 judecători, fără să facă vreo diferenţiere între aceştia şi fără să consacre instituţia "membrului de drept". De asemenea, art. 32 alin. (5) din lege a stabilit că preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezidează completul doar dacă au fost desemnaţi prin tragere la sorţi ca membri ai acestuia, aceeaşi regulă aplicându-se, evident, şi în privinţa preşedintelui secţiei penale. Prin urmare textul analizat conferă acestora dreptul de a prezida completul în măsura în care sunt desemnaţi prin tragere la sorţi şi nu pe acela de a face parte de drept din complet. Astfel, voinţa legiuitorului a fost aceea de a aplica regula tragerii la sorţi în privinţa tuturor membrilor completului (...)’’.

Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că, în temeiul dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie şi principiului supremaţiei Constituţiei, dezlegarea dată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 este obligatorie, astfel încât, pentru viitor, nu mai poate fi dată o altă interpretare dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013.

De altfel, s-a reţinut că, în parag. 194 şi următoarele chiar instanţa de contencios constituţional a stabilit efectele deciziei Curţii Constituţionale şi conduita constituţională de urmat:

"ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare". (parag. 198).

În atare condiţii, s-a constatat că, potrivit art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., se poate face contestaţie în anulare când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii.

Art. 354 alin. (1) din C. proc. pen., având denumirea marginală compunerea instanţei, prevede că instanţa judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancţionată cu nulitatea absolută, conform art. 281 alin. (1) lit. a) din C. proc. pen.

S-a opinat că instanţa nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea de organizare judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată.

În speţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi condamnatul A. reclamă încălcarea dispoziţiilor art. 32 din Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, în condiţiile în care doar 4 din cei 5 membri ai completului de apel au fost desemnaţi prin tragere la sorţi.

Sinteza criticilor formulate de către apelanţi

1. Prin susţinerile orale formulate în faţa instanţei de control judiciar, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a criticat hotărârea instanţei de fond pentru netemeinicie sub aspectul greşitei individualizări a pedepsei aplicate, cu referire la cuantumul pedepsei şi a modalităţii de executare stabilite ca urmare a condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în formă agravantă.

În ceea ce priveşte greşita achitare a inculpatului A. pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 269 din C. pen., cu prilejul dezbaterilor în cauză, Direcţia Naţională Anticorupţie a renunţat la susţinerea acestui motiv în raport de Decizia nr. 1/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

2. Prin motivele de apel formulate în scris şi susţinute oral cu ocazia dezbaterilor, inculpatul A., prin apărător ales, a criticat sentinţa instanţei de fond pentru netemeinicie sub aspectul greşitei condamnări pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) cu aplicarea alin. (2) lit. d) din C. pen.

În esenţă, inculpatul A. a solicitat achitarea sa, pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 273 din C. pen., în temeiul dispoziţiilor art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen., apreciind totodată, ca temeinică şi legală soluţia dispusă de instanţa de fond, de achitare a sa pentru comiterea infracţiunii de favorizarea făptuitorului, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 269 din C. pen.

Criticând soluţia de condamnare pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 273 din C. pen., inculpatul a arătat, în esenţă, că refuzul său de a da declaraţii în calitate de martor la termenul din data de 13 iunie 2016, în Dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a avut ca scop periclitarea bunei înfăptuiri a justiţiei, ci a fost determinat, în mod real, de imposibilitatea sa de a da declaraţii în calitate de martor pe fondul temerii că ar fi putut să îşi îngreuneze situaţia în Dosarul nr. x/2014 aflat pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aflat în faza cercetării judecătoreşti în primă instanţă, reprezentând o exercitare cu bună credinţă a dreptului său de a nu se autoincrimina.

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de apel formulate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele, potrivit art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că apelurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu titlu preliminar, în ceea ce priveşte apelul declarat de Ministerul Public, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, cu prilejul dezbaterilor în cauză, a precizat că înţelege să nu mai susţină motivele de apel constând în greşita achitare a inculpatului A. pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului, solicitând să se aibă în vedere doar motivele de apel vizând greşita individualizare a pedepsei.

În raport de aceste susţineri, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, luând act de renunţarea de către reprezentantul Ministerului Public la motivele de apel vizând achitarea inculpatului pentru infracţiunea de favorizare a făptuitorului dispusă prin sentinţa atacată, urmează a supune analizei doar motivele privind greşita individualizare a pedepsei aplicate, sub aspectul cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare stabilite ca urmare a condamnării inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în formă agravantă.

Analizând, în continuare, motivele de apel formulate de inculpatul intimat A., sub aspectul greşitei condamnări pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 alin. (1) cu aplicarea alin. (2) lit. d) din C. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt neîntemeiate.

Fără a fi reluate aspectele de natură teoretică reţinute de către instanţa de fond, dar pe care şi le însuşeşte, în totalitate, Completul de 5 Judecători notează că, potrivit art. 273 C. pen., infracţiunea de mărturie mincinoasă constă în fapta martorului care, într-o cauză penală, civilă sau în orice altă procedură în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase ori nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care este întrebat şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede că mărturia mincinoasă săvârşită: (...) d) în legătură cu o faptă pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori închisoarea de 10 ani sau mai mare, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.

Infracţiunea de mărturie mincinoasă face parte din categoria infracţiunilor contra justiţiei. În sens larg, sintagma înfăptuirea justiţiei cuprinde, pe lângă funcţia principală de jurisdicţie, şi funcţiile complementare de urmărire penală şi de executare a hotărârilor judecătoreşti şi a măsurilor judiciare, toate acestea concurând la înfăptuirea justiţiei.

Prin incriminarea privitoare la faptele care împiedică înfăptuirea justiţiei este apărată exercitarea tuturor funcţiilor judiciare de către organele judiciare şi judecătoreşti, precum şi de către organele jurisdicţionale prevăzute de legi speciale, cât şi activitatea organelor care execută măsurile judiciare luate şi hotărârile pronunţate de către aceste organe. Obiectul juridic (generic) al infracţiunilor ce fac parte din acest grup îl constituie relaţiile sociale care privesc activitatea de înfăptuire a justiţiei.

Având în vedere că fapta de mărturie mincinoasă este o infracţiune contra justiţiei, se apreciază că fapta prezintă o gravitate deosebită, de unde rezultă că şi represiunea din partea statului trebuie să fie pe măsură pentru a avea caracter eficient.

În speţă, se reţine că, la data de 13.06.2016, audiat ca martor, în Dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, A. a refuzat, în faţa judecătorilor instanţei supreme, să spună tot ce ştia în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale în care inculpata B. ar fi luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro, aceasta fiind judecată în dosarul menţionat pentru infracţiunea de luare de mită.

La termenul respectiv, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la identificarea sa, apoi a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 119 şi art. 120 din C. proc. pen. şi i-a comunicat martorului A. obiectul cauzei, faptul că a fost citat pentru a fi audiat în calitate de martor şi i-a pus în vedere să declare adevărul, atrăgându-i atenţia că altfel este posibil să săvârşească infracţiunea de mărturie mincinoasă care este sancţionată de legea penală.

La întrebarea instanţei supreme adresată martorului, dacă depune jurământ religios sau declaraţie solemnă, A. a declarat că depune declaraţie solemnă, în conformitate cu dispoziţiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen.

După depunerea declaraţiei solemne, în conformitate cu dispoziţiile art. 121 alin. (5) din C. proc. pen., acesta a susţinut în faţa instanţei supreme, în esenţă că:

"datorită situaţiei sale din celălalt dosar în care este cercetat în calitate de inculpat, situaţia sa ar putea fi periclitată prin declaraţia dată în prezenta cauză în calitate de martor, dacă ar face referire la persoana cu care este coinculpat în cealaltă cauză, respectiv B. şi a indicat acest motiv obiectiv ca fiind o piedică în a da declaraţie în cauza pendinte, arătând, prin urmare, că alege să nu dea declaraţie de martor".

Totodată, s-a reţinut că inculpatul A. a fost cel care a sesizat organele judiciare cu privire la fapta ce formează obiectul Dosarului nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în care este judecată B.

Astfel, caracterul esenţial al declaraţiei martorului A. rezultă din faptul că acesta a sesizat organele judiciare la data de 17.02.2014 cu privire la săvârşirea unor fapte de corupţie în care a fost implicat el şi alte persoane, constând în primirea sumei de 17.500 euro de către inculpata B. de la D. pentru clasarea dosarului în care acesta din urmă era cercetat la Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, bani primiţi prin intermediul lui C. şi a martorului denunţător A., fapte ce ulterior au format obiectul dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, iar ulterior, a mai dat două declaraţii de martor prin care a precizat că denunţul formulat corespunde realităţii, declaraţiile date vizând în detaliu aceleaşi aspecte învederate în denunţul formulat şi, totodată, a fost realizată şi confruntarea sa cu inculpata B.

În acest context de date, se reţine că poziţia adoptată de inculpatul A. de a nu spune tot ce ştie a vizat un complex de elemente cu referire la participaţia penală a inculpatei B. trimisă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de luare de mită, faptă prevăzută de art. 289 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 şi participaţie improprie sub forma determinării cu intenţie la săvârşirea fără vinovăţie a infracţiunii de abuz în serviciu, faptă prevăzută de art. 52 alin. (3) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. pen.

Instanţa de control judiciar constată că, în mod corect, a reţinut prima instanţă în considerentele sentinţei penale apelate, situaţia de fapt, care nu comportă nici un fel de critici în sensul că, la data de 13 iunie 2016, audiat ca martor, în dosarul penal nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, inculpatul A. a refuzat să dea declaraţie şi astfel să spună tot ce ştia în legătură cu faptele şi împrejurările esenţiale privind cauza în care inculpata B. este cercetată penal pentru faptul că ar fi luat, cu titlu de mită, suma de 17.500 euro.

Pe de o parte, trebuie precizat că prima instanţă a procedat în mod temeinic, echitabil şi imparţial, la interpretarea, analizarea şi evaluarea tuturor probelor cauzei, inclusiv din perspectiva susţinerilor şi apărărilor inculpatului, şi la explicarea problemelor de drept, într-o manieră convingătoare, susceptibilă a înlătura orice dubiu cu privire la existenţa faptei, la comiterea acesteia de către inculpat şi la vinovăţia acestuia.

Completul de 5 Judecători constată că situaţia de fapt reţinută mai sus este probată de întreg materialul probator administrat în prezenta cauză, iar reevaluarea coroborată a probelor administrate în cauză, raportat la toate susţinerile şi apărările inculpatului, conturează neîndoielnic activitatea infracţională reţinută în sarcina acestuia.

Instanţa de control judiciar nu poate reţine aserţiunile inculpatului, prin apărător, privind, în esenţă, motivele pentru care acesta a refuzat să depună mărturie în faţa instanţei, cu referire la situaţiile prevăzute de art. 117 din C. proc. pen. - privind persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martori, ori situaţia prevăzută de art. 118 din C. proc. pen. - care reglementează dreptul martorului de a nu da declaraţie în cazul în care s-ar fi învinovăţit în vreun fel, ori cele referitoare la faptul că, din respect pentru instanţă, inculpatul s-a prezentat la termen şi a spus că nu poate da declaraţie în cauză, întrucât era, în acelaşi timp, coinculpat cu persoana cu privire la care făcuse declaraţia în timpul urmăririi penale şi se temea de situaţia sa procesuală, raportat şi la campania de mediatizare în care se afla coinculpata B.

Se constată că toate aceste elemente sunt extrinseci procesului psihic individual asumat de inculpat de a comite un act ilicit îndreptat împotriva bunei înfăptuiri a actului de justiţie, nefiind aplicabile, astfel cum a sugerat apărarea, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen. şi, pe cale de consecinţă, achitarea inculpatului.

Astfel, se constată că proba testimonială constând în audierea martorului A. era o probă necesară soluţionării cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pentru stabilirea vinovăţiei inculpaţilor din acea cauză, în condiţiile în care principiul fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală, în contextul în care martorul a fost cel care a perceput în mod direct împrejurările ce constituie situaţia faptică din acel dosar.

Prin urmare, conduita inculpatului A. de a nu da declaraţii în cauză, în circumstanţele descrise anterior nu pot fi justificate din perspectiva dreptului de a nu contribui la propria învinuire, ci reprezintă o atitudine pasivă de a nu da declaraţii asupra unor fapte principale ale cauzei, cât şi a circumstanţelor în care au avut loc acestea, precum şi orice alte date de natură a servi la soluţionarea cauzei.

Nu în ultimul rând, se reţine că, în Cauza nr. 4.397/1/2014, aflată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care inculpatul A. era cercetat alături de coinculpata B. şi în care se temea de o eventuală înrăutăţire a situaţiei, la termenul din data de 09.10.2015, acesta a recunoscut acuzaţia de complicitate la luare de mită şi, având în vedere probatoriul administrat în cursul urmăririi penale, a solicitat să fie judecat în procedura simplificată prevăzută de art. 374 alin. (4) din C. proc. pen., drept pentru care nu poate fi reţinută alegaţia acestuia în sensul că i-ar fi teamă să nu-şi înrăutăţească situaţia sa juridică, câtă vreme aplicabilitatea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. determină, de plano, soluţionarea cauzei în baza probatoriului administrat în faza de urmărire penală.

Aşadar, instanţa de control judiciar apreciază, în acord cu prima instanţă, că inculpatul se face vinovat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii reţinute în sarcina sa, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv.

În continuare, cât priveşte apelul formulat de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie privind greşita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului sub aspectul cuantumului şi modalităţii de executare a acesteia, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători o apreciază ca fiind neîntemeiată, întrucât prima instanţă de fond, în mod corect, a avut în vedere în operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, criteriile generale de individualizare, respectiv limitele de pedeapsă prevăzute de lege, gradul de pericol social concret al faptelor, modalitatea concretă de săvârşire, circumstanţele care agravează sau atenuează răspunderea penală.

Aşadar, în ceea ce priveşte procesul de individualizare a pedepsei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, efectuând propriul demers analitic, în raport şi de criticile invocate de Ministerul Public, apreciază că acesta trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor generale de stabilire a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării sancţiunii, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.

De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socio-etice impuse de societate.

Sub aspectul individualizării pedepsei, în speţă, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prevăzute de art. 74 C. pen., ţinându-se cont de gradul de pericol social al faptei comise agravat de circumstanţele reale ale săvârşirii acesteia, dar şi de circumstanţele personale ale inculpatului, conduita după săvârşirea faptelor, vârsta, situaţia familială şi socială.

Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată şi pusă în executare, intensitatea şi generalitatea dezaprobării morale a faptei şi făptuitorului, condiţionează caracterul preventiv al pedepsei care, întotdeauna, prin mărimea privaţiunii, trebuie să reflecte gravitatea infracţiunii şi gradul de vinovăţie a acestuia.

Numai o pedeapsă justă şi proporţională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât şi finalitatea acesteia, prevenţia specială şi generală înscrise şi în C. pen. român.

În lumina criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., gravitatea concretă a unei activităţi infracţionale trebuie stabilită consecutiv unui examen aprofundat şi cuprinzător al tuturor elementelor interne, specifice faptei şi celui ce a săvârşit-o.

Înalta Curte notează că analiza actelor şi lucrărilor dosarului relevă o suită întreagă de aspecte a căror justă cuantificare a fost dată de către instanţa de fond care a statuat că se poate asigura îndeplinirea scopului educativ, preventiv şi coercitiv al pedepsei, prin aplicarea unei pedepse în sine considerată ca fiind suficientă pentru reeducarea inculpatului şi că acesta nu va mai comite alte infracţiuni, constatând totodată că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 91 din C. pen., dispunând suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani.

Relativ la pedeapsa de un 1 an şi 6 luni închisoare pentru comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, aplicată de instanţa de fond, Completul de 5 Judecători reţine că este proporţională atât sub aspectul cuantumului, cât şi a modalităţii de executare cu gravitatea faptei, cu atitudinea procesuală de nerecunoaştere, cu starea de pericol creată pentru înfăptuirea justiţiei dar şi cu nivelul de educaţie, studii superioare, nefiind cunoscut cu comportamente antisociale. În acest context, Completul de 5 Judecători consideră că pedeapsa aplicată va fi de natură să-l facă pe inculpatul apelant intimat să conştientizeze că legiuitorul ocroteşte valorile sociale, că orice atingere adusă acestora este sancţionată în mod corespunzător şi că el, ca destinatar al normelor de drept care îi sunt accesibile, are obligaţia de a le respecta întocmai, de a evita conjuncturile care l-ar putea cantona într-o situaţie contrară legii.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, constatând neîntemeiate criticile formulate de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul intimat A. în susţinerea apelului, în modalitatea arătată, precum şi legalitatea şi temeinicia sentinţei penale, în conformitate cu dispoziţiile art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul intimat A. împotriva Sentinţei penale nr. 363 din data 28 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului formulat de Ministerul Public vor rămâne în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul intimat inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie şi de inculpatul intimat A. împotriva Sentinţei penale nr. 363 din data 28 iunie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluţionarea apelului formulat de Ministerul Public rămân în sarcina statului.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 septembrie 2019.

GGC - ED