Forestry authority loses bid to annul final judgment over res judicata rejection; revision inadmissible.

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 1844 din 17 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Suceava împotriva Deciziei nr. 1245 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă, şi a obligat-o pe revizuentă la plata sumei de 11.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălţarea Domnului" Dărmăneşti.

2. Cererea de recurs

Împotriva deciziei menţionate la pct. 1 a declarat recurs revizuenta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Suceava, în temeiul art. 513 alin. (6) coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, şi 8 C. proc. civ.

2.1. Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 6 C. proc. civ.

Instanţa a adăugat la textul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. o condiţie neprevăzută de legiuitor, respectiv aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Aceasta constituie, în opinia recurentei, o greşeală de judecată adăugarea unei condiţii de admisibilitate, neprevăzută de legiuitor şi constituie o motivare greşită în drept, cât şi o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În materia revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prevede numai următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unor hotărâri definitive potrivnice; (ii) hotărârile să fi fost date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; (iii) a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Întrucât instanţa de revizuire a adăugat la lege, aceasta echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite condiţiile nemotivării hotărârii.

Niciuna dintre reglementările revizuirii (sub imperiul vechiului şi noului C. proc. civ.) nu cuprindea o dispoziţie expresă în sensul neinvocării lucrului judecat în cadrul celui de-al doilea proces. Condiţia respectivă îşi găseşte izvorul în doctrină, într-o publicaţie din anul 1962 cu referire la o decizie de speţă a Tribunalului Suprem din anul 1956, care a fost perpetuată în mod nejustificat şi fără o analiză critică, ceea ce nu poate conduce la respingerea, ca inadmisibilă, a unei căi de atac exercitate în acord cu dispoziţiile legale. Sub acest aspect, se susţine că art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este în acord cu art. 53 din Constituţie până în momentul în care judecătorul îi stabileşte conţinutul, prin limitări cu exces de putere sau cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti. Din această perspectivă, se invocă restrângerea nelegală a dreptului fundamental la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, sub aspectul dreptului de a formula revizuire, care nu poate fi restrâns în mod nejustificat, pe cale jurisprudenţială sau doctrinară, în condiţiile în care, potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ., judecătorul revizuirii trebuie să analizeze faptele pe care aceasta se întemeiază. Prin raportare la principiul fundamental al securităţii juridice, se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a validat opinia doctrinară şi jurisprudenţială de speţă din anul 1956, contrar scopului instituţiei juridice a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, deoarece invocarea efectelor puterii de lucru judecat nu este de natură să împiedice persoana vătămată de existenţa hotărârilor contradictorii să îşi exercite dreptul la revizuire, reglementat într-o astfel de situaţie tocmai avându-se în vedere consecinţele pe care le poate determina coexistenţa unor situaţii juridice inconciliabile, precum în cazul dedus judecăţii.

În decizia recurată, în mod nelegal s-a reţinut că cererea de revizuire ar avea caracterul unui "recurs la recurs", întrucât interdicţia de a nu formula recurs la recurs are în vedere ipoteza în care decizia a cărei revizuire s-a solicitat a fost pronunţată într-un recurs. Or, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri are un regim juridic aparte de celelalte motive de revizuire care presupun apariţia unei situaţii de fapt noi faţă de cea avută în vedere la momentul pronunţării soluţiei. Astfel, în cazul revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., premisele contrarietăţii de lucru judecat există la momentul soluţionării celei de a doua cauze şi doar se materializează prin pronunţarea hotărârii. De aceea, diferenţa de regim juridic este dată şi de sancţiunea specifică constând în anularea celei de-a doua hotărâri, iar nu în schimbarea acesteia ca în cazul celorlalte motive de revizuire, conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ.

2.2. Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., se susţine că decizia atacată este nelegală prin aplicarea şi interpretarea greşită a legii.

Se arată că, în cauză, contrar celor reţinute de instanţă, revizuirea întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi exercitată atât pentru ocrotirea efectului negativ, cât şi pentru ocrotirea celui pozitiv, dat fiind că sub imperiul noului C. proc. civ. instituţia autorităţii de lucru judecat cuprinde/înglobează atât efectul negativ (valabil şi pe vechiul cod), cât şi efectul pozitiv, noul cod modificând radical instituţia autorităţii de lucru judecat sub două aspecte fundamentale pentru cauza prezentă şi aplicate greşit de instanţă.

Astfel, potrivit art. 430 alin. (2) C. proc. civ., atât considerentele decisive, cât şi cele decizorii intră în forţa/autoritatea de lucru judecat.

De asemenea, există două modalităţi de manifestare a autorităţii de lucru judecat, respectiv efectul său negativ şi cel pozitiv, iar efectul pozitiv nu presupune întrunirea condiţiei triplei identităţi, ci existenţa unei legături între aspectul litigios supus judecăţii în cel de-al doilea proces şi acelaşi aspect, tranşat definitiv de către o instanţă printr-o hotărâre judecătorească anterioară.

Se afirmă că greşelile de judecată menţionate anterior în susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reprezintă încălcări ale legii şi din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa a încălcat drepturile revizuentei ocrotite prin art. 21 din Constituţie şi art. 13 din CEDO - liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv - iar nerespectarea de către instanţa de revizuire a normelor substanţiale menţionate conduce la insecuritate juridică cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi ale art. 6 coroborat cu art. 13 din CEDO.

Mecanismul de adăugare la lege a condiţiei care elimină tocmai posibilitatea înlăturării efectelor ultimei hotărâri (Decizia nr. 1127/10.10.2018 a Tribunalului Suceava) care a încălcat efectele primei hotărârii (Decizia nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj) a determinat şi determină pierderea nelegală a unei părţi din proprietatea statului asupra fondului forestier, operând validarea nulităţii absolute a unui act întocmit în contra efectelor primei hotărâri. Cauza nulităţii a fost identificată tocmai în dezlegările de drept cuprinse în Decizia nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, întrucât instanţa de revizuire a încălcat normele procedurale imperative ale art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) C. proc. civ., norme care ocrotesc un interes public, respectiv asigurarea securităţii juridice şi a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorităţii de lucru judecat şi garantarea respectării acesteia de către instanţa de judecată, conform art. 430 - 431 C. proc. civ.

Vătămarea produsă este generată de faptul că instanţa a golit de conţinut dreptul la revizuire, pe de o parte, prin impunerea unor condiţii nelegale de admisibilitate a cererii, şi, pe de altă parte, pronunţând o soluţie de respingere a cererii pe fond, validând temeinicia şi legalitatea raţionamentului Tribunalului Suceava şi perpetuând astfel încălcarea puterii de lucru judecat.

Validarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii a cărei anulare a fost solicitată pe calea revizuirii pentru încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nelegală şi reprezintă o nouă încălcare a puterii de lucru judecat a celor două hotărâri menţionate chiar de către instanţa de revizuire.

3. Procedura de filtrare a recursului

Întrucât recursul este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost urmată procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 C. proc. civ.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu, magistratul raportor a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 486, art. 487 şi art. 489 C. proc. civ., reţinând că recursul îndeplineşte cerinţele de admisibilitate.

Prin Încheierea din camera de consiliu de la 30 martie 2020, Completul de filtru a analizat raportul, a constatat că este întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi a dispus comunicarea acestuia către părţi.

Raportul a fost comunicat părţilor, conform dovezilor de comunicare ataşate la dosar.

Intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălţarea Domnului" Dărmăneşti a depus punct de vedere la raport, înregistrat la dosar la 15.04.2020, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Încheierea din 25 mai 2020, Completul de filtru a fost admis în principiu recursul şi a fost fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2020, în şedinţă publică, pentru soluţionarea pe fond a acestui recurs, cu citarea părţilor.

4. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând recursul dedus judecăţii, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta susţine că instanţa de revizuire a adăugat la lege prin instituirea unei condiţii de admisibilitate pentru cererea de revizuire întemeiată pe contrarietate de hotărâri pe care legea nu a prevăzut-o, anume aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul litigiului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

Completul de 5 Judecători reţine că acest motiv de recurs se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive.

Prin exces de putere se încalcă ordinea constituţională şi interesul public, instanţa judecătorească exercitând funcţiile puterii judecătoreşti peste limitele statornicite prin Constituţie.

Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare, se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Pornind de la aceste considerente, se constată că, în fapt, recurenta critică modul de interpretare de către instanţa de revizuire a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această critică neputând fi asimilată excesului de putere care să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin urmare, acest motiv de recurs este nefondat. Aceste critici însă vor fi avute în vedere la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi vor fi recalificate, după caz, ca fiind subscrise motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În continuare, se constată, că deşi motivele de recurs au fost întemeiate în mod explicit pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., criticile formulate privesc, în realitate, încălcarea regulilor de procedură vizând condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe contrarietate de hotărâri, situaţie în care, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care permit casarea când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Examinând argumentele dezvoltate de autoarea recursului, ce vizează, în concret, că instanţa de revizuire a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 430 alin. (2) şi raportate la cele ale art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt nefondate.

Legiuitorul a urmărit ca, prin reglementarea cuprinsă în art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că:

"Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă", să concretizeze şi pe plan normativ efectul pozitiv al lucrului judecat în sensul că o chestiune dezlegată în cadrul unui proces, indiferent dacă această dezlegare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispoziţiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi contrazisă într-un litigiu ulterior.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă dezlegată anterior, aşa încât aceasta să nu poată fi nesocotită.

Ceea ce invocă autoarea recursului este efectul pozitiv al lucrului judecat, care se manifestă ca prezumţie, de natură a proba aspecte în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, tinzând să demonstreze modalitatea în care, prin prima soluţie, au fost dezlegate anterior anumite chestiuni litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit în următoarele hotărâri.

Este adevărat că această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia, însă, nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.

Dar, aşa cum s-a expus în cele ce preced, raţiunea reglementării remediului juridic prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii lucrului judecat şi conduce, în final, la anularea ultimei hotărâri pronunţate cu încălcarea acestui principiu.

Prin urmare, în acord cu raţionamentul instanţei de revizuire, Completul de 5 Judecători reţine că instanţa competentă să se pronunţe asupra revizuirii întemeiate pe textul menţionat nu exercită un control judiciar asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor pretins contradictorii, ci verifică numai dacă ultima hotărâre a fost dată cu încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat şi, în caz afirmativ, procedează la anularea acestei din urmă hotărâri.

În acest context, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiţionată şi de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe în legătură cu existenţa acelei hotărâri.

În speţă, chiar dacă obiectul litigiilor ar fi absolut identic, situaţie ce nu este incidentă, este de observat că, prin decizia a cărei anulare s-a solicitat, a fost analizată existenţa altor hotărâri judecătoreşti anterioare, prin care s-ar fi dezlegat aceleaşi chestiuni litigioase dintre părţi, sens în care, în mod legal, instanţa de revizuire a reţinut că în prezentul litigiu revizuenta a fost cea care a pus în discuţie puterea lucrului judecat, iar instanţa de apel s-a pronunţat, înlăturând-o argumentat.

Contrar susţinerilor recurentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat nu se constituie într-o condiţie suplimentară adăugată celor prevăzute de dispoziţiile art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situaţia în care competenţa de soluţionare este dată instanţei ierarhic superioară în grad celor care au pronunţat hotărârile pretins contrare) şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în primul proces, de revendicare, cât şi în al doilea litigiu, acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde recurenta, căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, întrucât, într-o astfel de situaţie, procesele ar fi fără de sfârşit.

Incidenţa Deciziei nr. 17/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, susţinută de recurentă prin concluziile orale de la termenul din 22 iunie 2020, nu poate fi reţinută, întrucât această decizie statuează asupra admisibilităţii căii de atac a recursului împotriva hotărârilor prin care au fost soluţionate cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar nu asupra condiţiilor de admisibilitate a cererii de revizuire întemeiate pe contrarietate de hotărâri.

În concluzie, instanţei de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanţă de recurs şi nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 pct. 8 C. proc. civ. în care instanţa de revizuire trebuie chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare (a se vedea Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, parag. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispoziţiile art. 13 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, garantează părţilor discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în faţa unei instanţe de judecată, garanţie de care revizuenta a beneficiat atât în procesul de revendicare, cât şi în procesul vizând acţiunea în nulitate, în toate gradele de jurisdicţie, şi nu deschide părţii nemulţumite, astfel cum pretinde revizuenta, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, în alte condiţii decât cele prevăzute de legislaţia procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securităţii raporturilor juridice.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., în art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, obiect şi de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este şi cazul în speţa de faţă, în al doilea proces fiind însă cercetate efectele lucrului anterior judecat.

De asemenea, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Susţinerea implicită a recurentei, referitoare la faptul că instanţa de revizuire ar fi adăugat la lege, fapt ce echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite, în opinia recurentei, condiţiile nemotivării, nu poate fi reţinută.

Împrejurarea că secţia I civilă, a Înaltei Curţi a examinat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a căii de atac deduse judecăţii sale şi prin prisma cerinţei ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere nu poate fi reţinut ca un aspect de motivare străin, dat fiind faptul că, pe de o parte, această cerinţă izvorăşte din natura juridică a instituţiei revizuirii, ce rezultă din interpretarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, lipsa de motivare este contrazisă de conţinutul hotărârii, în care se regăsesc considerentele de fapt şi de drept care susţin soluţia instanţei, cu referire punctuală la argumentele care justifică respectiva hotărâre, argumentarea fiind logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.

În contextul arătat, faptul că recurenta-revizuentă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate, cu legea.

Nici susţinerea că instanţa de revizuire ar fi încălcat, prin hotărârea recurată, principiul autorităţii de lucru judecat nu poate fi reţinut, având în vedere că recurenta nu a dovedit faptul că s-a pronunţat vreo soluţie contrară, a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de secţia I civilă, a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, singurul aspect examinat de către instanţa de revizuire fiind cel relativ la întrunirea condiţiilor de admisibilitate a cererii sale de revizuire împotriva Deciziei nr. 1245 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă.

În raport cu cele expuse, care relevă legalitatea hotărârii atacate şi întrucât argumentele recurentei formulate prin motivele de recurs nu sunt întemeiate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul dedus judecăţii în cauză.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga pe recurenta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Suceava la plata sumei de 5,685,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălţarea Domnului" Dărmăneşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Suceava împotriva Deciziei nr. 1844 din 17 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - prin Direcţia Silvică Suceava la plata sumei de 5.685,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata Unitatea de Cult Parohia Ortodoxă "Înălţarea Domnului" Dărmăneşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2020.

GGC - CL