Judicial disciplinary appeal over interpretation of constitutional unconstitutionality and case distribution rules dismissed, upholding lower court dismissal of charges

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2017, Inspecţia Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 pârâţilor A. şi B., judecători în cadrul Curţii Militare de Apel Bucureşti, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) şi ş) din aceeaşi lege, constând în nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, respectiv în nesocotirea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 69/27.01.2015 şi a Deciziei nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 492/30.06.2016.

În motivarea acţiunii disciplinare, s-a arătat că, în activitatea de judecată, judecătorii A. şi B. au nesocotit deciziile instanţei de contencios constituţional şi instanţei supreme sus-menţionate, pronunţând soluţii de achitare, cu justificarea că, urmare pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732/2014 şi nepunerii în acord de către legislativ a dispoziţiilor declarate neconstituţionale cu această decizie, infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 336 alin. (1) din C. pen. ar fi fost dezincriminată.

De asemenea, s-a susţinut că intimaţii au procedat la constituirea completului de divergenţă, prin includerea judecătorului din planificarea de permanenţă, fără a exista un act decizional în acest sens şi fără stabilirea în concret a datei din planificarea de permanenţă ce trebuie luată în considerare la constituirea completului, ceea ce a generat o aplicare neunitară a dispoziţiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti; s-a mai arătat că intimaţii - judecător A., în calitate de vicepreşedinte al instanţei, care a exercitat atribuţiile preşedintelui şi, apoi, ale preşedintelui delegat al instanţei, şi judecător B., în calitate de judecător delegat cu supravegherea activităţii de repartizare aleatorie a cauzelor - prin neîndeplinirea atribuţiilor ce le reveneau, au determinat schimbarea practicii existente cu privire la modul de constituire a completelor de divergenţă şi aplicarea diferită a dispoziţiilor regulamentare în situaţii similare, fără niciun fel de justificare, iar prin aceasta au încălcat dispoziţiile legale şi regulamentare referitoare la repartizarea aleatorie a cauzelor.

II. Hotărârea instanţei disciplinare

Prin Hotărârea nr. 12 J din 9 mai 2018, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii a respins acţiunea disciplinară, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa disciplinară a reţinut că, prin materialul probator administrat, nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare menţionate.

Astfel, s-a apreciat că, raportat la situaţia de fapt reţinută, nu se poate considera că pârâţii judecători au nesocotit dispoziţiile legale ce reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor spre soluţionare, modalitatea în care aceştia au acţionat fiind determinată de interpretarea neunitară a dispoziţiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, iar probele administrate nu au confirmat că magistraţii au prevăzut sau au urmărit încălcarea regulilor de repartizare aleatorie, ori au acceptat această posibilitate.

De asemenea, instanţa disciplinară a reţinut că, pentru a fi în prezenţa abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, nu este suficient să se constate existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care să fi fost declarate neconstituţionale dispoziţii legale cu aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii, sau a unei hotărâri a instanţei supreme, date în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ci este necesar să se constate un refuz, o ignorare a judecătorului de a lua în considerare dispoziţiile acestor decizii, situaţie ce nu se regăseşte în cauză.

S-a considerat că aprecierea intimaţilor judecători cu privire la aplicabilitatea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732/2014 şi a Deciziei nr. 6/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la situaţiile de fapt deduse judecăţii reprezintă o chestiune de judecată, fiind rezultatul unui raţionament logico-juridic şi al unui proces de interpretare a dispoziţiilor legale incidente, atribut esenţial al activităţii de judecată propriu-zisă.

III. Calea de atac formulată

Împotriva hotărârii instanţei disciplinare, considerând-o nelegală, a declarat recurs Inspecţia Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi solicitând casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii disciplinare, astfel cu a fost formulată.

În motivarea recursului se arată, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 99 lit. o) şi ş) din Legea nr. 303/2004, întrucât instanţa disciplinară a reţinut în mod greşit, raportat la probele administrate în cauză, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare prevăzute de aceste dispoziţii legale.

Astfel, în ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, recurenta apreciază că sunt întrunite atât elementele laturii obiective, cât şi elementele laturii subiective.

Secţia pentru judecători în materie disciplinară a considerat în mod greşit că încălcarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732/2014 presupunea numai ca cei doi judecători să considere în continuare că sintagma "la momentul prelevării probelor biologice", declarată neconstituţională prin această decizie, este o normă de drept activă, constituţională; instanţa disciplinară nu a înlăturat în niciun fel argumentele din acţiunea disciplinară referitoare la existenţa elementului material al abaterii şi în ipoteza nesocotirii considerentelor deciziei Curţii Constituţionale.

Se arată că, în adoptarea soluţiei, secţia pentru judecători în materie disciplinară, nu a ţinut seama de obligativitatea şi lipsa de echivoc a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale în discuţie cu privire la subzistenţa în continuare a infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) din C. pen., la efectele acestei decizii, la modul în care ea a fost interpretată prin Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la "conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen..", publicată în Monitorul Oficial nr. 869/20.11.2015.

Totodată, se susţine că secţia pentru judecători în materie disciplinară, nu a ţinut seama de Decizia Curţii Constituţionale nr. 735 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 128/17.02.2017, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 336 alin. (1) din C. pen., decizie în care se face trimitere, în motivarea soluţiei de respingere, la Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

Recurenta consideră că secţia pentru judecători în materie disciplinară, a apreciat în mod greşit că nu are relevanţă faptul că cei doi judecători au pronunţat, iniţial, soluţii prin care au apreciat că infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. nu este dezincriminată ca efect al publicării deciziei Curţii Constituţionale şi, ulterior, au pronunţat hotărâri în care au reţinut contrariul; instanţa disciplinară nu a ţinut seama de modalitatea concretă, descrisă pe larg în acţiunea disciplinară, în care s-a produs această modificare a raţionamentului celor doi judecători cu privire la aceeaşi chestiune de drept.

Astfel, arată recurenta, secţia pentru judecători nu a avut în vedere circumstanţele personale referitoare la gradul profesional şi experienţa profesională a celor doi judecători, fiind de neconceput ca doi judecători cu experienţa profesională a intimaţilor să nu-şi poată cristaliza opinia referitoare la o chestiune de drept decât după o durată de 6 luni, iar, pe de altă parte, nu a avut în vedere că o opinie separată, prin care se susţinea o soluţie de achitare pe motivul dezincriminării faptei, a fost pronunţată, spre exemplu de judecătorul colonel A., la numai două zile după pronunţarea unei soluţii contrare, prin care s-a menţinut sentinţa instanţei de fond de renunţare la aplicarea pedepsei, fără să se considere fapta dezincriminată (Decizia nr. 67/9.07.2015 - Dosar nr. x/2015 şi Decizia nr. 66/7.07.2015 - Dosar nr. x/2014).

De asemenea, arată recurenta, secţia pentru judecători în materie disciplinară, a reţinut că, prin Decizia nr. 6/2016 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dat o dezlegare problemei de drept supuse analizei, care să fie obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 474 alin. (4) din C. proc. pen., întrucât recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii Militare de Apel cu privire la stabilirea întinderii efectelor Deciziei nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale a fost respins, ca inadmisibil.

În considerentele hotărârii recurate, însă, nu au fost înlăturate în niciun fel argumentele contrare acestei opinii, pe larg prezentate în acţiunea disciplinară cu privire la efectele deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii de instanţa supremă şi obligativitatea considerentelor acestor hotărâri, indiferent de soluţia dată.

În ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, recurenta consideră, de asemenea, că sunt întrunite elementele laturilor obiectivă şi subiectivă, făcând trimitere, în acest sens, la argumentele prezentate la pct. VII.1.2. din rezoluţia prin care s-a exercitat acţiunea disciplinară.

Referindu-se la argumentul reţinut de secţia pentru judecători în materie disciplinară, potrivit căruia nu sunt întrunite elementele laturii subiective cu privire la această abatere disciplinară, mai exact nu s-a făcut dovada că cei doi judecători au acţionat cu intenţie, recurenta arată că instanţa disciplinară nu a înlăturat în niciun mod argumentele prezentate în acţiunea disciplinară în sens contrar (paginile 35-36), argumente pe care le reiterează şi pentru care consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune sancţionarea disciplinară a intimaţilor.

IV. Apărările intimaţilor

A) Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii atacate, ca fiind temeinică şi legală; de asemenea, a formulat recurs incident şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 65 alin. (4), art. 46 alin. (7) şi art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, şi art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, cu privire la care a declarat, în şedinţa de judecată din data de 25 martie 2019, că renunţă.

B) Prin întâmpinarea formulată, intimatul B. a invocat excepţia nulităţii parţiale a recursului, pentru nemotivare, în ce priveşte critica hotărârii atacate referitor la abaterea disciplinară constând în pretinsa nerespectare în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, şi a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului în ce priveşte criticile aduse hotărârii sub aspectul celeilalte abateri:

a) cu privire la abaterea disciplinară constând în pretinsa nerespectare a deciziilor Curţii Constituţionale şi a deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii:

- Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 732/2014, instanţa de contencios constituţional a declarat neconstituţională sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din norma de incriminare a faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului.

Intimatul nu a nesocotit această decizie a Curţii Constituţionale, nici sub forma că ar fi ignorat-o din neştiinţă, nici sub forma că, în mod intenţionat, ar fi nesocotit-o; intimatul, prin actele materiale reţinute în sarcina sa (hotărâri judecătoreşti sau opinii separate), nu a făcut decât să analizeze şi să decidă cu privire la aplicarea deciziei Curţii Constituţionale, şi anume cu privire la efectele acestei decizii de neconstituţionalitate, printr-un raţionament logico-juridic, atribut esenţial al activităţii de judecată, fiind lipsită de relevanţă chestiunea caracterului corect sau eronat al acestui raţionament logico-juridic, cât timp hotărârile judecătoreşti nu pot fi cenzurate decât prin căile de atac, iar nu în procedura disciplinară, pentru că s-ar aduce o gravă atingere principiului constituţional al independenţei judecătorului.

Invocarea de către recurentă a nerespectării de către instanţa disciplinară a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 735/2016, publicată la 17.02.2017, cu referire la problema de drept a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, este greşită, atât ca urmare a faptului că instanţa disciplinară nu a fost învestită, prin rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare, cu pretinsa încălcare a Deciziei Curţii Constituţionale respective, invocată de Inspecţia Judiciară pentru prima dată în recurs, cât şi având în vedere faptul că hotărârile sau opiniile separate care se reţin în sarcina intimatului prin rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare, ca acte materiale, sunt din perioada 15.10.2015 - 19.05.2016, deci anterioare deciziei Curţii Constituţionale sus-menţionate.

Buna-credinţă a intimatului este dovedită de votul dat de acesta, în calitate de membru al Colegiului de conducere al Curţii Militare de Apel Bucureşti, în favoarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu un recurs în interesul legii în vederea unificării practicii judiciare în materia chestiunii de drept generate de interpretarea normei de incriminare în urma deciziei de neconstituţionalitate parţială.

- Prin rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare, se impută intimatului nerespectarea deciziei Curţii Constituţionale sus-menţionate şi a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii; nu se impută intimatului şi nerespectarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2015, ci aceasta din urmă este folosită în rezoluţie exclusiv în sprijinul interpretării Deciziei nr. 6/2016. Prin urmare, chestiunea eventualei nerespectări, de către intimat, a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2015 nu formează obiectul procedurii disciplinare; de asemenea, această decizie nu poate fi avută în vedere sub aspectul unei pretinse abateri disciplinare, deoarece art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004 are în vedere numai deciziile instanţei supreme pronunţate în soluţionarea recursurilor în interesul legii, nu şi a celor pronunţate în dezlegarea unor probleme de drept.

Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2016 a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 30.06.2016, iar hotărârile judecătoreşti sau opiniile separate ale intimatului, reţinute de recurenta Inspecţia Judiciară, prin rezoluţia de exercitare a acţiunii disciplinare, ca acte materiale, sunt din perioada 15.10.2015 - 19.05.2016, adică anterioare publicării oficiale a respectivei decizii; or, conform art. 474 alin. (4) C. proc. pen., dezlegarea chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe numai pentru viitor, adică de la data publicării oficiale a deciziei.

Nu se poate reţine abaterea disciplinară, în cazul în care decizia instanţei supreme este de respingere a recursului în interesul legii ca inadmisibil. Dacă este adevărat că, în cazul deciziilor Curţii Constituţionale, toate (de admitere sau de respingere a excepţiilor de neconstituţionalitate) sunt obligatorii şi în integralitatea lor (nu doar dispozitivul, ci şi considerentele), nu aceeaşi este situaţia deciziilor instanţei supreme în materia recursurilor în interesul legii. Normele juridice aplicabile sunt diferite, iar un principiu elementar de interpretare este că acolo unde legiuitorul face distincţii şi interpretul trebuie să le facă. Or, dacă în cazul Curţii Constituţionale art. 147 alin. (4) din Constituţie dispune că sunt obligatorii "deciziile", în cazul soluţionării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursurilor în interesul legii, art. 474 alin. (4) C. proc. pen. prevede că este obligatorie nu decizia, ci "dezlegarea dată problemelor de drept judecată". Se observă imediat, cum legal a făcut-o prima instanţă, că Decizia nr. 6/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost o decizie prin care recursul în interesul legii a fost respins ca inadmisibil, aşa încât nu s-a ajuns nici la o "judecată" a problemelor de drept şi nici la o "dezlegare" a problemelor de drept (situaţia fiind similară, în cazul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 24/2015, prin care cererea de pronunţare a unei hotărâri prealabile a fost respinsă ca inadmisibilă).

Deciziile nr. 6/2016 şi nr. 24/2015 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu constată decât existenţa unei soluţii jurisprudenţiale majoritare; or, aderarea la o soluţie jurisprudenţială minoritară nu este abatere disciplinară, ci numai nerespectarea unei decizii a instanţei supreme prin care se tranşează pe fond un recurs în interesul legii, dându-se pentru viitor o dezlegare general obligatorie, ceea ce nu a fost cazul în situaţia intimatului.

b) Cu privire la abaterea disciplinară constând în pretinsa nerespectare în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor:

- în principal, se invocă excepţia nulităţii parţiale a recursului, pentru nemotivare, recurenta mulţumindu-se să afirme că hotărârea recurată nu a înlăturat motivele din rezoluţia de exercitarea a acţiunii disciplinare;

- în subsidiar, se solicită respingerea, ca nefondat, a recursului, arătându-se că faptele imputate disciplinar intimatului nu se regăsesc în elementul material al abaterii disciplinare analizate, întrucât repartizarea aleatorie a cauzelor şi, respectiv, compunerea completului de judecată în cazul divergenţei sunt două instituţii juridice distincte. Ceea ce i se impută disciplinar intimatului este faptul că nu a luat măsuri pentru unificarea practicii administrative privind modul de compunere a completelor de divergenţă.

Se arată, de asemenea, că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege pentru ca fapta să capete conotaţie disciplinară, în sensul atingerii unui prag minim de gravitate.

Din perspectiva laturii subiective, această abatere disciplinară nu poate fi săvârşită decât cu intenţie, iar nu din culpă, iar în cauză nu se poate reţine intenţia intimatului.

Normele regulamentare nu prevăd instituţia judecătorului delegat cu supravegherea activităţii de repartizare aleatorie a cauzelor ori a judecătorului responsabil cu procesele-verbale de schimbare a completelor, cu atât mai puţin nu există nicio normă privind atribuţiile acestor judecători delegaţi; este, aşadar, imposibil ca intimatul să fie vinovat de săvârşirea vreunei abateri disciplinare pentru că nu şi-ar fi îndeplinit în mod corespunzător atribuţii care nu erau stabilite prin niciun act juridic.

V. Considerentele Înaltei Curţi

Înalta Curte ia act de declaraţia de renunţare la recursul incident şi la excepţia de neconstituţionalitate, dată de intimatul-pârât A. în şedinţă publică, incidente care, pe cale de consecinţă, nu vor mai fi analizate.

A. Analizând excepţia nulităţii parţiale a recursului, invocată de intimatul B., Înalta Curte o va respinge, ca neîntemeiată, în raport cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 126 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244/7.04.2011, şi nr. 381 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 634/20.07.2018.

Potrivit acestor decizii, "recursul" la Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prevăzut de art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, nu este calea extraordinară de atac reglementată de C. proc. civ., ci reprezintă o veritabilă cale de atac devolutivă împotriva hotărârilor organului disciplinar, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea acesteia putând să examineze cauza sub toate aspectele vizate de "recurent".

Aşa fiind, este neîntemeiată excepţia nulităţii parţiale a recursului, invocată de intimat, prin care se solicită anularea căii de atac în ceea ce priveşte abaterea disciplinară constând în nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, pentru nemotivare, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 489 din C. proc. civ.

B. Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele dosarului, cu motivele şi criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Prin Hotărârea nr. 12 J din 9 mai 2018, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii, în Dosarul nr. x/2017, s-a respins acţiunea disciplinară, reţinându-se că, prin probele administrate în cauză, nu s-a făcut dovada întrunirii cumulative a elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare invocate, prevăzute de art. 99 lit. o) şi ş) din Legea nr. 303/2004.

a) S-a reţinut, cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 şi art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, art. 17 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Referitor la situaţia de fapt, s-a reţinut că, la nivelul Curţii Militare de Apel, aceste dispoziţii legale şi regulamentare au fost aplicate diferit, în diverse perioade de timp, cuprinse între anii 2009 şi 2016, conturându-se o practică administrativă neunitară cu privire la modalitatea de constituire a completului de divergenţă; această practică a fost generată de modul diferit de interpretare a dispoziţiilor art. 99 alin. (7) din vechiul Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi, respectiv, a art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în vigoare în prezent, asupra căreia, la solicitarea intimatului judecător A., formulată la 16 martie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii şi-a exprimat punctul de vedere (adresa din 9 mai 2016), în sensul că dispoziţiile regulamentare sus menţionate nu instituie o ordine de prioritate.

S-a reţinut, de asemenea, că împrejurarea că intimaţii, care exercitau atribuţiile preşedintelui instanţei, respectiv atribuţiile de judecător delegat cu supravegherea activităţii de repartizare aleatorie a cauzelor, nu au întreprins demersuri pentru unificarea practicii administrative la nivelul instanţei cu privire la constituirea completelor de divergenţă nu se circumscrie elementului material al laturii obiective al abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Pe de altă parte, a arătat instanţa disciplinară, răspunderea disciplinară pentru această abatere intervine atunci când faptele săvârşite prezintă un element de gravitate de natură a impune sancţionarea judecătorului, gravitate care nu se regăseşte în prezenta cauză, raportat la elementele de fapt reţinute şi la urmările produse.

S-a concluzionat că, raportat la situaţia de fapt reţinută, nu se poate considera că pârâţii judecători au nesocotit dispoziţiile legale ce reglementează repartizarea aleatorie a cauzelor spre soluţionare, modalitatea în care aceştia au acţionat fiind determinată de interpretarea neunitară a dispoziţiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, iar sub aspectul laturii subiective nu se regăseşte forma de vinovăţie cerută de lege pentru a se constata existenţa acestei abateri disciplinare, anume intenţia.

b) În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 147 alin. (4) şi art. 126 alin. (3) din Constituţia României şi art. 474 alin. (4) din C. proc. pen.

S-a apreciat că, pentru a fi reţinută această abatere disciplinară, este necesar a fi îndeplinită condiţia ca magistratul să ignore, să nu respecte, cu vinovăţie, o decizie a instanţei de contencios constituţional, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii.

S-a reţinut că, prin Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 69/27.01.2015, Curtea Constituţională a stabilit că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională, iar prin Decizia nr. 6 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 492/30.06.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii Militare de Apel privind stabilirea întinderii efectelor Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale.

Instanţa disciplinară a apreciat că, pentru a fi reţinută abaterea disciplinară în discuţie, trebuie probat că, la pronunţarea soluţiei, pârâţii judecători au ignorat sau încălcat, cu vinovăţie, dispoziţiile deciziilor invocate; or, din considerentele hotărârilor pronunţate de pârâţii magistraţi, rezultă că aceştia au interpretat decizia Curţii Constituţionale, apreciind, iniţial, că fapta nu a fost dezincriminată, pentru ca, ulterior, să reţină că decizia menţionată a dezincriminat fapta prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen.

S-a reţinut că soluţiile pronunţate de cei doi pârâţi au fost rezultatul propriului raţionament juridic, format în urma analizării probatoriului şi a dispoziţiilor legale aplicabile; în plus, nerespectarea deciziei Curţii Constituţionale, în acest caz, presupunea să se considere, în continuare, că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" este o normă de drept activă, deci constituţională.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 6/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a reţinut că, prin aceasta, nu s-a dat o dezlegare problemei de drept supuse analizei, care să fie obligatorie pentru instanţe, în condiţiile art. 474 alin. (4) din C. proc. pen., ci s-a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii, motivându-se că jurisprudenţa neunitară existentă la nivelul unei singure curţi de apel poate fi unificată prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condiţiile art. 51 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004.

Or, doar dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, nerespectarea unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii presupunând pronunţarea unor hotărâri pe baza unor raţionamente juridice contrare celor statuate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă; raţionamentul propriu-zis, opinia juridică exprimată de judecătorii pârâţi materializează exerciţiul normal al funcţiei de judecător, iar soluţia dispusă este susceptibilă de cenzurare numai în modalităţile prevăzute de lege, respectiv prin exercitarea căilor de atac, în caz contrar aducându-se atingere principiului independenţei judecătorului, consacrat de dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

De asemenea, s-a reţinut că, pentru a fi în prezenţa abaterii disciplinare analizate, nu este suficient să se constate existenţa unei decizii a Curţii Constituţionale, prin care să fi fost declarate neconstituţionale dispoziţii legale cu aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii sau a unei hotărâri a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie date în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ci trebuie să se constate un refuz al judecătorului de a lua în considerare dispoziţiile acestor decizii, situaţie ce nu se regăseşte în cauza de faţă.

Criticile formulate de recurentă împotriva hotărârii instanţei disciplinare nu sunt întemeiate, pentru motivele care vor fi arătate în continuare:

a) În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004.

Recurenta consideră că instanţa disciplinară a apreciat în mod greşit că nu sunt întrunite elementele laturilor obiectivă şi subiectivă ale acestei abateri disciplinare, făcând trimitere, în acest sens, la argumentele prezentate la pct. VII.1.2. din rezoluţia prin care s-a exercitat acţiunea disciplinară.

Referindu-se la argumentul reţinut de secţia pentru judecători în materie disciplinară, potrivit căruia nu sunt întrunite elementele laturii subiective cu privire la această abatere disciplinară, mai exact că nu s-a făcut dovada că intimaţii au acţionat cu intenţie, recurenta arată că instanţa disciplinară nu a înlăturat în niciun mod argumentele prezentate în acţiunea disciplinară în sens contrar (pag. 35 - 36), argumente pe care le reiterează şi pentru care consideră că sunt îndeplinite condiţiile pentru a se dispune sancţionarea disciplinară a intimaţilor.

Critica este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea în mod grav sau repetat a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor.

Din definiţia legală sus menţionată, rezultă că, pentru a fi în prezenţa acestei abateri disciplinare, este necesar, sub aspectul elementului material al laturii obiective, ca dispoziţii legale sau normative privind distribuirea aleatorie a cauzelor să fie nerespectate în mod grav sau repetat de către magistrat.

Obiectul juridic al acestei abateri este constituit dintr-o multitudine de dispoziţii legale şi regulamentare referitoare la distribuirea aleatorie a cauzelor, începând cu cele cuprinse în Constituţie [art. 124 alin. (1)] şi în Legile nr. 303/2004 [art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1)], nr. 304/2004 (art. 11 şi 53) şi nr. 317/2004 [art. 73 alin. (1) şi (2)], continuând cu dispoziţiile din C. proc. civ. [art. 199 alin. (2) şi art. 475 alin. (1)] şi C. proc. pen. [art. 361 alin. (2) şi (3)] şi încheind cu cele cuprinse în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Având în vedere numărul mare de norme aplicabile în această materie, referitoare la distribuirea aleatorie a cauzelor, dată fiind varietatea de situaţii ce pot apărea în practică, dispoziţiile art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004 sunt de strictă interpretare.

Aşadar, în cazul abaterii disciplinare analizate, trebuie luate în considerare numai încălcările evidente, de netăgăduit în privinţa repartizării aleatorii a cauzelor, şi în niciun caz acele situaţii care sunt susceptibile de mai multe interpretări sau care au determinat existenţa unor practici diferite în cadrul instanţei cu privire la acest aspect; prin urmare, încălcarea trebuie să fie rezultatul unei atitudini discreţionare a magistratului.

Or, aşa cum rezultă din însăşi acţiunea disciplinară şi cum în mod corect, raportat la probele administrate în cauză, a reţinut şi instanţa disciplinară, prin hotărârea atacată, la nivelul Curţii Militare de Apel Bucureşti, în cadrul căreia şi-au desfăşurat activitatea intimaţii, s-a conturat o practică administrativă neunitară cu privire la modalitatea de constituire a completului de divergenţă, practică generată de modul diferit de interpretare a dispoziţiilor art. 99 alin. (7) din vechiul Regulament de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti şi, respectiv, a dispoziţiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti în vigoare în prezent.

Mai mult decât atât, ca urmare a acestui fapt, la data de 16 martie 2016, intimatul A. a solicitat Consiliului Superior al Magistraturii exprimarea unui punct de vedere cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 111 alin. (9) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, răspunsul acestei autorităţi, comunicat cu adresa din 9 mai 2016, fiind în sensul că dispoziţiile regulamentare menţionate, potrivit cărora "completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă", nu instituie o ordine de prioritate.

De asemenea, existenţa unei practici neunitare în ce priveşte "operaţiunile de repartizare aleatorie a dosarelor" a fost constatată şi prin Hotărârea secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 622 din 3 septembrie 2015, prin care, la pct. 15 din dispozitiv, s-a dispus "stabilirea de către conducerile instanţelor a procedurilor unitare de lucru privind operaţiunile de repartizare aleatorie a dosarelor, la nivelul Curţii Militare de Apel".

Totodată, din dispoziţiile art. 99 lit. o) din Legea nr. 303/2004, sub acelaşi aspect - al laturii obiective - rezultă că nerespectarea dispoziţiilor legale trebuie să fie gravă sau repetată, ceea ce presupune refuzul judecătorului de a îndeplini o îndatorire de serviciu prevăzută de respectivele dispoziţii legale, care trebuie să fie accesibile şi previzibile.

Sub aspectul laturii subiective, în evidentă corelaţie cu cerinţa ca nerespectarea să fie gravă/repetată, această abatere nu poate fi săvârşită decât cu intenţie, formă de vinovăţie care nu se regăseşte în ceea ce îi priveşte pe intimaţi, având în vedere cele arătate mai sus cu privire la elementul material.

În aceste condiţii, este evident că nu suntem în prezenţa unei încălcări a dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor, ca rezultat al unei atitudini discreţionare a magistratului.

Argumentele din actul de sesizare a instanţei disciplinare, la care recurenta face trimitere şi despre care susţine că nu au fost analizate prin hotărârea atacată, vizează succesiunea perioadelor în care dispoziţiile regulamentare în discuţie au fost interpretate şi aplicate diferit, în funcţie de conducerea instanţei, aspect reţinut, de altfel, şi de către instanţa disciplinară, însă conţin şi o serie de afirmaţii pur speculative, neîntemeiate, cu privire la atitudinea subiectivă a intimaţilor faţă de respectiva modalitate de interpretare şi aplicare a acestor dispoziţii regulamentare, prin care se tinde la dovedirea intenţiei acestora.

Înalta Curte reţine că nu era necesar ca instanţa disciplinară să analizeze distinct fiecare dintre argumentele invocate în actul de sesizare, de vreme ce, prin raţionamentul juridic ce se regăseşte în hotărârea pronunţată, confirmat şi de instanţa supremă prin considerentele expuse în cele ce preced, a demonstrat neîndeplinirea, în cauză, a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare analizate.

b) În ceea ce priveşte abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.

Recurenta critică hotărârea instanţei disciplinare, arătând că aceasta nu a înlăturat, în niciun fel, argumentele invocate în acţiunea disciplinară, prin care se susţine existenţa elementului material al abaterii disciplinare analizate şi în ipoteza nesocotirii de către magistrat a considerentelor deciziei Curţii Constituţionale, nu doar a dispozitivului, precum şi argumentele privind efectele deciziilor pronunţate de instanţa supremă în recursul în interesul legii şi obligativitatea considerentelor acestora, indiferent de soluţia dată.

Critica este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii.

S-a imputat intimaţilor că nu au respectat Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014 şi Decizia nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, s-a constatat că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională.

Potrivit acestor dispoziţii legale, care incriminează fapta de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, "(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă".

De asemenea, în considerentele Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014, Curtea Constituţională a statuat următoarele:

"24. Curtea constată că sintagma "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen. este neconstituţională, întrucât aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul respectării legilor şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 7 parag. 1 referitor la legalitatea incriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sintagma menţionată lipseşte de previzibilitate norma de incriminare, în condiţiile în care principiul respectării legilor şi cel al legalităţii incriminării impun legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare şi precise pentru a putea fi aplicate, inclusiv prin asigurarea posibilităţii persoanelor interesate de a se conforma prescripţiei legale.

25. Destinatarii normei penale de incriminare trebuie să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă şi subiectivă, ale infracţiunii, astfel încât să poată să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii reglementate de art. 336 alin. (1) din C. pen. se realizează prin acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge.

(...)

27. Latura subiectivă a infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului presupune vinovăţia sub formă de intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Există intenţie directă când conducătorul vehiculului prevede, ca fiind inevitabil, rezultatul faptei sale şi, implicit, urmăreşte producerea lui prin săvârşirea acelei fapte. Există intenţie indirectă când subiectul prevede rezultatul, nu îl urmăreşte, însă acceptă posibilitatea producerii lui. Or, modalitatea de incriminare prin acordarea de relevanţă penală valorii alcoolemiei din momentul prelevării mostrelor biologice nu permite destinatarilor normei penale să prevadă consecinţele nerespectării acesteia."

Aşa cum rezultă din dispozitivul Deciziei nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale, precum şi din considerentele acesteia, ceea ce instanţa de contencios constituţional statuează prin respectiva decizie este neconstituţionalitatea sintagmei "la momentul prelevării mostrelor biologice" din cuprinsul dispoziţiilor art. 336 alin. (1) din C. pen.

Curtea Constituţională reţine, în considerentele deciziei, în esenţă, că modalitatea de incriminare, prin acordarea de relevanţă penală valorii alcoolemiei din momentul prelevării mostrelor biologice, nu permite destinatarilor normei penale de incriminare să aibă o reprezentare clară a elementelor constitutive, de natură obiectivă şi subiectivă, ale infracţiunii, astfel încât să poată să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea normei şi să îşi adapteze conduita potrivit acesteia.

În consecinţă, pentru a constitui abatere disciplinară, în forma prevăzută art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, în legătură cu Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014 a Curţii Constituţionale, fapta intimaţilor ar fi trebuit să constea în pronunţarea unor hotărâri referitoare la infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. care, în continuare, contrar deciziei Curţii Constituţionale sus menţionate, să ţină seama de alcoolemia la momentul prelevării mostrelor biologice.

Or, în cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa disciplinară, nu suntem în prezenţa unei astfel de situaţii.

Nici raportarea la Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 735 din 6 decembrie 2016, despre care recurenta afirmă că secţia pentru judecători în materie disciplinară, nu a ţinut seama, nu poate conduce la altă concluzie.

Astfel, prin ambele decizii invocate de recurentă, sesizările - privind dezlegarea unei chestiuni de drept, respectiv privind neconstituţionalitatea art. 336 alin. (1) din C. pen. - au fost respinse, ca inadmisibile, instanţele constatând că interpretarea şi aplicarea acestor dispoziţii legale este atributul exclusiv al magistratului.

Aşa fiind, în mod corect a apreciat instanţa disciplinară că pronunţarea de către intimaţi a unor hotărâri prin care au considerat că infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. nu este dezincriminată ca efect al publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 732 din 16 decembrie 2014, urmată de pronunţarea altor hotărâri, prin care au reţinut contrariul, nu constituie abaterea disciplinară prevăzută art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, ci este rezultatul propriului raţionament juridic al acestora, format în urma analizării probatoriului şi a dispoziţiilor legale aplicabile, activitate ce reprezintă exerciţiul normal al funcţiei de judecător, concretizat în soluţia dispusă în cauză, care este susceptibilă de cenzurare numai în modalităţile prevăzute de lege, respectiv prin exercitarea căilor de atac; altfel, s-ar aduce atingere principiului independenţei judecătorului, consacrat de dispoziţiile art. 124 alin. (3) din Constituţia României.

Nici prin raportare la Decizia nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu se poate reţine că a fost săvârşită abaterea disciplinară prevăzută art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004.

Aşa cum s-a arătat şi de către secţia pentru judecători în materie disciplinară, prin decizia respectivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii Militare de Apel cu privire la stabilirea întinderii efectelor Deciziei nr. 732/2014 a Curţii Constituţionale; s-a reţinut că prin această decizie nu s-a dat o anumită dezlegare problemei de drept supuse analizei, care să fie obligatorie pentru instanţe, potrivit art. 474 alin. (4) din C. proc. pen.

Recurenta critică hotărârea instanţei disciplinare, susţinând că în considerentele acesteia nu au fost înlăturate în niciun fel argumentele contrare acestei opinii, pe larg prezentate în acţiunea disciplinară cu privire la efectele deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii de instanţa supremă şi obligativitatea considerentelor acestor hotărâri, indiferent de soluţia dată.

Este adevărat că, uneori, prin considerentele unei decizii pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, la fel ca şi în cazul celor pronunţate de Curtea Constituţională, chiar dacă sesizarea este respinsă ca inadmisibilă, sunt dezlegate anumite probleme de drept, în strânsă legătură cu chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, iar această dezlegare este obligatorie pentru instanţele de judecată.

Este, de altfel, şi ceea ce a reţinut instanţa disciplinară, prin hotărârea recurată.

În cauză, însă, este evident că prin Decizia nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, nu s-a dat nicio dezlegare vreunei probleme de drept.

Astfel, instanţa supremă a constatat că sesizarea privind recursul în interesul legii nu îndeplineşte condiţia legală privind existenţa unei jurisprudenţe neunitare la nivel naţional în legătură cu problema de drept supusă dezlegării, reţinând în considerentele deciziei următoarele: "Din cele menţionate rezultă că problema de drept supusă atenţiei completului competent să judece recursul în interesul legii nu a primit interpretări diferite în practica judiciară a instanţelor judecătoreşti la nivel naţional, aşa cum impun dispoziţiile art. 471 alin. (1) şi (3) din C. proc. pen. şi ale art. 472 din C. proc. pen., ci a fost soluţionată diferit de către complete din cadrul aceleaşi instanţe, iar opinia că infracţiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) din C. pen. a fost dezincriminată prin declararea ca neconstituţională a sintagmei "la momentul prelevării mostrelor biologice" a fost îmbrăţişată doar de un singur complet de apel. "

Totodată, instanţa supremă a făcut trimitere la jurisprudenţa sa anterioară (Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, nr. 6 din 20 septembrie 2010), în care a reţinut că "(...) Jurisprudenţa neunitară existând la nivelul unei singure curţi de apel, rezolvarea divergenţelor de opinii în sensul unificării practicii judiciare se poate face prin discutarea problemei de drept în cadrul adunării generale, în condiţiile prevăzute de art. 51 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu completările şi modificările ulterioare, nefiind necesară punerea în mişcare a mecanismului reprezentat de promovarea recursului în interesul legii."

Aşa fiind, în lipsa dezlegării unei probleme de drept, la a cărei respectare să fie obligaţi intimaţii, conform dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din C. proc. pen., nu se poate susţine că aceştia ar fi săvârşit abaterea disciplinară prevăzută art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, prin raportare la dispozitivul şi considerentele Deciziei nr. 6 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Pentru considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate motivele şi criticile formulate de recurentă, hotărârea atacată fiind temeinică şi legală, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii parţiale a recursului, invocată de intimatul B., ca neîntemeiată.

Ia act de retragerea recursului incident, formulat de A..

Respinge recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva Hotărârii nr. 12J din 9 mai 2018, pronunţată de secţia pentru judecători în materie disciplinară, a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2019.

GGC - GV