Unconstitutionality of criminal cassation appeal deadline and requirement of concrete interest for constitutional review

Asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 108 din data de 16 aprilie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., formulată de contestatorul-condamnat A. în Dosarul nr. x/2019.

Totodată, a respins ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul-condamnat A. împotriva Deciziei penale nr. 131 din data de 03 iunie 2016, pronunţată de Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015.

Asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 alin. (1) lit. d) teza I din C. proc. pen., formulată de contestatorul condamnat A., s-a reţinut că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

În continuare, s-a arătat că această analiză se efectuează întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. S-a apreciat că, fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Instanţa supremă a constatat că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare, o atare evaluare nefiind contrară dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992. În acest sens s-a reţinut că a admite că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia nu ar avea posibilitatea de a cenzura cererile de sesizare echivalează cu a considera că, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992, evaluarea instanţei are doar un caracter pur formal, concluzie inconciliabilă cu specificul cerinţelor de admisibilitate ce trebuie evaluate şi care, aşa cum s-a arătat, nu antamează întotdeauna doar chestiuni de formă.

Referitor la examenul legăturii cu cauza s-a apreciat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curţii Constituţionale pronunţată în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Totodată, s-a apreciat că cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

În contextul acestor argumente, în examinarea interesului cererii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, în opinie majoritară, a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în faţa instanţei de judecată (fiind iniţial învestită cu soluţionarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare formulată împotriva Deciziei penale nr. 131 din data de 03 iunie 2016, pronunţată de Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2015), de către o parte din proces şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (respectiv art. 428 alin. (1) din C. proc. pen.) şi pe care instanţa de contencios constituţional nu le-a declarat anterior neconstituţionale, nefiind însă îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.

Astfel, din examinarea argumentelor invocate de contestatorul condamnat în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, cu majoritate, a apreciat că obiecţiunile formulate cu privire la dispoziţiile art. 428 alin. (1) raportat la art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu reprezintă, în realitate, critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normei legale cu legea fundamentală a României.

De asemenea, instanţa a observat că, deşi autorul excepţiei a susţinut că prevederile legale anterior menţionate contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3), art. 20, art. 23 din Constituţia României şi art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în concret, criticile formulate tind la modificarea şi completarea textului de lege criticat, prin înlăturarea termenului de declarare a contestaţiei în anulare sau stabilirea unor noi criterii de determinare a momentului de la care acest termen începe să curgă.

Totodată, s-a arătat că modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă, reglementarea căilor de atac reprezentând, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de condamnat în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, cu majoritate, a apreciat că un asemenea demers este inadmisibil.

Împotriva acestei dispoziţii, în termen procedural a formulat recurs contestatorul condamnat A., cauza înregistrându-se pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători la data de 07.11.2019, sub nr. x/2019/a1.1, fiind stabilit termen aleatoriu la data de 15 ianuarie 2020.

În motivarea cererii de recurs a susţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în principiu a excepţiei de neconstituţionalitate, având relevanţă în soluţionarea etapei admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare în cadrul căreia a fost invocată.

În acest sens, a invocat considerentele mai multor decizii pronunţate de Curtea Constituţională, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora, accesul la justiţia constituţională este o parte componentă a dreptului la un proces echitabil.

În acest sens a mai susţinut că împiedicarea accesului la Curtea Constituţională în vederea susţinerii excepţiei de neconstituţionalitate invocate reprezintă o îngrădire a accesului la instanţa competentă, iar în situaţia admiterii cererii de sesizare, soluţia ar avea consecinţe asupra soluţiei pe fondul contestaţiei în anulare.

Pentru aceste considerente, a solicitat admiterea cererii de recurs formulate.

Concluziile apărătorului recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 15 ianuarie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că recursul declarat de contestatorul condamnat A. este nefondat.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători constată că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători reţine că, dacă evaluarea primelor două şi a ultimei condiţii dintre cele patru anterior enunţate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerinţă cumulativă reclamă o evaluare mai amănunţită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilităţii cererii de sesizare.

Unica autoritate competentă să supună controlului de constituţionalitate actele normative prevăzute de art. 2 alin. (1) din legea specială este Curtea Constituţională.

Însă, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale are valenţele unui act procedural prin care sunt definite limitele învestirii autorităţii de jurisdicţie constituţională. În întocmirea unui astfel de act procedural, instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia are, potrivit legii, nu doar competenţa ci şi responsabilitatea corelativă de a cenzura eventualele susţineri ale autorului excepţiei şi, în mod subsecvent, de a fixa limitele sesizării autorităţii de jurisdicţie constituţională, în strictă conformitate cu dispoziţiile legii pertinente, dar şi cu specificul cauze.

Pe cale de consecinţă, legătura dintre norma legală pretins contrară Constituţiei şi soluţia ce ar putea fi dată cauzei trebuie să rezulte nu din simpla invocare tangenţială a acelei norme, ci implică o analiză prealabilă a două aspecte - aplicabilitatea dispoziţie în speţă şi necesitatea invocării excepţiei în vederea restabilirii stări de legalitate.

În aceste coordonate de principiu, analizând cererea formulată de contestatorul condamnat, instanţa supremă apreciază, în acord cu instanţa de fond, că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale raportat la următoarele considerente:

Referitor la examenul legăturii cu cauza se apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă. Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în procesul în care a intervenit astfel încât, decizia Curţii Constituţionale, pronunţată în soluţionarea excepţiei, să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Aşadar, scopul invocării excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi doar acela de a supune controlului de constituţionalitate o dispoziţie legală care reglementează măsuri sau activităţi vizând desfăşurarea procesului penal.

În plus, partea care o invocă trebuie să urmărească împiedicarea unei judecăţi şi a pronunţării unei soluţii în ceea ce o priveşte, care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională.

Excepţia de neconstituţionalitate fiind un incident apărut în cadrul unui litigiu, înseamnă că invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu. Irelevanţa este situaţia în care o excepţie de neconstituţionalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată, aşadar nu este pertinentă pentru soluţionarea litigiului.

Aşa cum s-a arătat, legătura cu soluţionarea cauzei priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată, în privinţa soluţiei ce se va pronunţa în procesul aflat pe rolul instanţei de judecată.

Altfel spus, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul penal, ceea ce presupune existenta unei legături directe între norma legală contestată şi soluţia ce urmează a se da în cauză.

În contextul acestor argumente, în examinarea interesului cererii, Înalta Curte, Completul de 5 judecători constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. invocată de către contestatorul condamnat A. nu are legătură cu soluţionarea cauzei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători aminteşte că situaţia particulară a cauzelor soluţionate de completurile de 5 judecători nelegal constituite a fost tranşată prin Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018, care a statuat următoarele: "198. Întrucât atât în materie penală, cât şi extrapenală, sancţiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiţionată şi, prin urmare, absolută a actelor îndeplinite de un astfel de complet şi ţinând cont de faptul că deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, conform art. 147 alin. (4) din Constituţie, Curtea reţine că prezenta decizie se aplică de la data publicării sale, atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare."

Ori, excepţia de neconstituţionalitate invocată, vizează dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. care reglementează termenul de introducere a cererii de contestaţie în anulare, contestatorul apreciind că soluţia legislativă potrivit căreia contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii este neconstituţională deoarece limitează în timp posibilitatea persoanelor împotriva cărora se face executarea hotărârii de condamnare de a exercita calea de atac a contestaţiei în anulare din motive neimputabile şi care nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil.

Astfel, prin cererea formulată contestatorul condamnat tinde la modificarea şi completarea textului de lege criticat, prin înlăturarea termenului de declarare a contestaţiei în anulare sau stabilirea unor noi criterii de determinare a momentului de la care acest termen începe să curgă, aspecte care nu au legătură cu motivele contestaţiei în anulare formulate, în condiţiile în care Curtea Constituţională sa pronunţat asupra nelegalei compuneri a Completelor de 5 judecători prin Decizia nr. . 685 din 2018.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că, în mod judicios, instanţa de fond a apreciat că excepţia de neconstituţionalitate invocată nu are legătură cu situaţia juridică a contestatorului condamnat deoarece o posibilă soluţie a instanţei de contencios constituţional cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate (ce reglementează termenul de introducere a contestaţiei în anulare) nu mai poate avea vreo înrâurire efectivă asupra soluţiei pronunţate.

Aşadar, în condiţiile în care, în cauză, nu s-a justificat un interes, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nefiind de natură să producă un efect concret asupra situaţiei juridice a apelantului inculpat B., neputându-se constata existenţa unui interes în analiza relevanţei excepţiei invocate în cauza de faţă, Înalta Curte constată că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei invocate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., din cuprinsul Deciziei penale nr. 108 din data de 16 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. va obliga recurentul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în sumă de 313 RON rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul condamnat A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., din cuprinsul Deciziei penale nr. 108 din data de 16 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen. onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în sumă de 313 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2020.

GGC - NN