Admissibility of revocation for conflicting judgments: positive effect of res judicata and prohibition on substantive review of prior rulings

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Hotărârea ce formează obiectul recursului

Prin Decizia nr. 343 din 20 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins cererea de revizuire formulată de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva ("ROMSILVA"), prin Direcţia Silvică Suceava, împotriva Deciziei nr. 1243 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă şi a obligat-o pe revizuentă la 10.000 RON cheltuieli de judecată către intimata Parohia Horodnic de Jos, reduse conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de revizuire a reţinut considerentele arătate în continuare.

1.1. Cererea de revizuire

În temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ROMSILVA a formulat cerere de revizuire a Deciziei nr. 1243 din 26 octombrie 2018 a Tribunalului Suceava, secţia I civilă, pentru motivele arătate în continuare.

Prin sentinţa civilă nr. 3510 din 20 noiembrie 2017 ("Sentinţa 3510/2017 a Judecătoriei Rădăuţi"), Judecătoria Rădăuţi a admis acţiunea având ca obiect "anulare titlu de proprietate" şi a constatat nulitatea absolută a Titlului de proprietate nr. x din 23.10.2003, emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Suceava, privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 30 ha teren cu vegetaţie forestieră, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la lipsa oricărui titlu de proprietate şi a oricărei îndreptăţiri a A. la reconstituire, dat de decizia civilă nr. 147/A din 13 noiembrie 2013 ("Decizia nr. 147/2013 a Curţii de Apel Cluj"), pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2010, menţinută prin Decizia nr. 3332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ("Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie").

Consideră revizuenta că, pronunţând Decizia nr. 1243 din 26 octombrie 2018 ("Decizia nr. 1243/2018") prin care a fost admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 3510/2017 a Judecătoriei Rădăuţi, schimbată în parte hotărârea atacată şi respinsă ca nefondată acţiunea având ca obiect "anulare titlu de proprietate", Tribunalul Suceava a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/2013 a Curţii de Apel Cluj, ale cărei dezlegări au fost confirmate prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi, prin care s-a constatat că proprietatea bunurilor din patrimoniul A. a aparţinut dintotdeauna statului, tribunalul reţinând greşit incidenţa art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru a justifica pretinsa legalitate a titlului de proprietate.

Revizuenta susţine că A. este o fundaţie separată de biserica ortodoxă şi a fost doar administratorul proprietăţilor statului. Această dezlegare dată prin Decizia nr. 147/2013 a Curţii de Apel Cluj a vizat natura juridică şi întregul patrimoniu al A. nu doar anumite suprafeţe de teren, astfel că este nerelevantă lipsa de identitate a obiectului material. În analiza efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este important obiectul juridic şi nu existenţa unei triple identităţi de părţi, obiect şi cauză. Analiza juridică în hotărârea precedentă a avut în vedere întregul patrimoniu juridic, astfel că reducerea câtimii pretenţiei are efect doar cu privire la obiectul economic al dreptului şi nu cu privire la natura juridică a patrimoniului.

Prin completarea din 08.01.2019, revizuenta a susţinut că decizia Tribunalului Suceava încalcă lucrul judecat stabilit prin Decizia nr. 147/2013 a Curţii de Apel Cluj şi Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Respingerea acţiunii de către Tribunalul Suceava, sub cuvânt că cele 30 de hectare restituite au fost proprietatea unităţii de cult [art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000] sau au fost administrate de BOR [art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000] este contrară dezlegărilor date de altă instanţă în mod irevocabil, respectiv că suprafaţa în cauză a aparţinut Statului Român, iar A. a avut doar un drept util/drept real de administrare şi că A. nu a aparţinut Bisericii ortodoxe române.

Chestiunea litigioasă este aceeaşi - aceeaşi situaţie de fapt (înfiinţarea şi dizolvarea A.) şi vizează aceleaşi probleme de drept - natura juridică a A./fundaţie de drept public, natura juridică a întregului patrimoniu aparţinând aceleiaşi entităţi juridice.

Dezlegarea Curţii de Apel Cluj şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a vizat întreg patrimoniul A., iar nu doar anumite suprafeţe de teren. Prin urmare, contrar a ceea ce a reţinut eronat Tribunalul Suceava, conflictul juridic nu se referă la întinderea obiectului material al dreptului, ci la dreptul însuşi.

Este greşită susţinerea Tribunalului Suceava că nu ar exista putere de lucru judecat pentru că nu s-a făcut dovada că suprafeţele disputate în prezentul litigiu ar fi identice cu cele disputate în dosarul nr. x/2010, întrucât nu se pune problema "judecării din nou a unui proces terminat" unde se verifică identitatea obiectului material al dreptului în dispută, ci a puterii lucrului judecat, respectiv a contrazicerii între două hotărâri judecătoreşti, respectiv infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară.

Potrivit doctrinei relevante în materie, pentru a fi incident motivul de revizuire întemeiat pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu este obligatoriu să fie întrunită tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, fiind suficient să existe putere de lucru judecat/aspecte tranşate în mod definitiv (şi irevocabil) de o instanţă de judecată ce au legătură cu cauza dedusă judecăţii, doar în acest mod putându-se restabili ordinea juridică şi respecta funcţia jurisdicţională a statului.

Un alt considerent reţinut de Tribunalul Suceava cu încălcarea lucrului judecat este că distincţia proprietar util/proprietar deplin realizată de Curtea de Apel Cluj ar fi lipsită de relevanţă în cauza de faţă. Contrar considerentelor Tribunalului Suceava, distincţia îşi păstrează valabilitatea în orice litigiu în care A. este parte sau în care patrimoniul A. este invocat ca temei de orice alt subiect de drept. În cazul dedus judecăţii, distincţia este cu atât mai mult aplicabilă cu cât unitatea de cult s-a apărat invocând art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000, adică un drept la reconstituire derivat din dreptul de înzestrare/folosinţa/administrare avut în patrimoniu distinct de dreptul de proprietate.

De asemenea, Tribunalul Suceava a încălcat puterea lucrului judecat prin care s-a dezlegat natura juridică a participării BOR la gestionarea patrimoniului Fundaţiei A. ca fiind parte din eforie/consiliul eparhial/consiliul de administraţie, şi nu ca având un drept real de administrare.

Argumentul principal reţinut în dosarul nr. x/2010 pentru respingerea acţiunii A. a fost nedovedirea dreptului de proprietate, iar nu nedovedirea amplasamentului.

Consecinţa tuturor acestor considerente reţinute în mod eronat de către Tribunalul Suceava este nesocotirea lucrului judecat ce rezultă din hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2010, cu rezultatul admiterii în mod nelegal a cererii de apel formulate de unitatea de cult şi respingerii acţiunii în nulitate formulată de ROMSILVA.

1.2. Considerentele instanţei cu privire la cererea de revizuire

Prin revizuire, se invocă faptul că decizia civilă nr. 1243/26.10.2018 încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/2013 a Curţii de Apel Cluj, prin care, într-o acţiune în revendicare, s-a statuat că A. nu a deţinut în proprietate, ci doar în administrare, terenul ce a aparţinut Bisericii Ortodoxe Române, acest teren fiind în proprietatea statului. În al doilea litigiu, această împrejurare a fost invocată ca motiv de constatare a nulităţii titlului de proprietate emis pe numele pârâtei unitate de cult, însă, susţine revizuenta, instanţa de apel a respins greşit acţiunea în nulitate, reţinând că nu ar exista putere de lucru judecat.

O primă analiză a admisibilităţii cererii de revizuire vizează împrejurarea dacă este necesară verificarea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză în condiţiile în care autoritatea de lucru judecat este invocată în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod, legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

În speţă, instanţele au avut a judeca o acţiune în revendicare, respectiv, ulterior, o acţiune în anularea titlului de proprietate emis în temeiul unei legi speciale de reparaţii. În verificarea legitimităţii dreptului substanţial dedus judecăţii, în ambele litigii a fost analizată problema calităţii de proprietar asupra terenului, cele statuate, sub acest aspect, în acţiunea în revendicare fiind invocate cu forţa pozitivă a autorităţii de lucru judecat în cel de-al doilea litigiu.

Ultima decizie, a cărei revizuire se cere, reţine cele statuate prin decizia anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a A., apreciind că aceasta nu era o piedică în calea reconstituirii dreptului de proprietate întrucât art. 29 alin. (2) şi art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000 nu făceau o astfel de distincţie între proprietarul util şi proprietarul direct, putându-se proceda la reconstituire şi dacă acesta avusese doar în înzestrare/administrare/folosinţă bunul. Aşadar, fără a nega dezlegările jurisdicţionale anterioare, cea de-a doua instanţă se fundamentează pe temeiuri juridice distincte în adoptarea soluţiei, găsind nerelevantă, faţă de cauza juridică a dreptului afirmat în a doua judecată, distincţia pe care s-a fundamentat hotărârea pronunţată în acţiunea în revendicare.

De altfel, dezlegările date prin decizia anterioară s-au constituit tocmai în cauza acţiunii în nulitate a titlului (respectiv statuarea asupra faptului că A. nu a fost proprietar), astfel încât, făcând obiect al acestei judecăţi, nu se poate susţine că există posibilitatea valorificării lor şi prin intermediul revizuirii, decât ca o cenzură de legalitate împotriva soluţiei astfel pronunţate.

Contrar opiniei revizuentei, cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat, izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, pentru a se erija într-un recurs la recurs, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date respectivei chestiuni a autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanţei de revizuire să se transforme în instanţă de recurs şi să cenzureze modalitatea în care o altă instanţă a dat efect sau nu autorităţii de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanţă s-a pronunţat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluţii se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, şi nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în care instanţa este chemată să statueze ea însăşi asupra incidenţei acestei instituţii şi nu să cenzureze o judecată anterioară.

În cauză, instanţa de revizuire a reţinut că nu a fost învestită cu verificarea aspectelor de contrarietate cuprinse în două hotărâri ce au statuat asupra aceleiaşi chestiuni, ci cu o solicitare de a cenzura modalitatea în care, prin decizia atacată, s-a soluţionat problema contrarietăţii, ceea ce nu poate fi primit.

2. Recursul exercitat împotriva hotărârii date în revizuire

În temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., revizuenta ROMSILVA a declarat recurs împotriva deciziei menţionate la pct. 1, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

2.1. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Instanţa a adăugat la textul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. o condiţie neprevăzută de legiuitor, respectiv aceea ca puterea de lucru judecat să nu fi fost invocată în cadrul dosarului soluţionat prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Or, în materia revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prevede numai următoarele condiţii de admisibilitate: (i) existenţa unor hotărâri definitive potrivnice; (ii) hotărârile să fi fost date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; (iii) a doua hotărâre să încalce autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Întrucât instanţa de revizuire a adăugat la lege, aceasta echivalează cu invocarea unui text de lege străin, fiind întrunite condiţiile nemotivării hotărârii.

Niciuna dintre reglementările revizuirii (sub imperiul vechiului şi noului C. proc. civ.) nu cuprindea o dispoziţie expresă în sensul neinvocării lucrului judecat în cadrul celui de-al doilea proces. Condiţia respectivă îşi găseşte izvorul în doctrină, într-o publicaţie din anul 1962 cu referire la o decizie de speţă a Tribunalului Suprem din anul 1956, care a fost perpetuată în mod nejustificat şi fără o analiză critică, ceea ce nu poate conduce la respingerea, ca inadmisibilă, a unei căi de atac exercitate în acord cu dispoziţiile legale.

Art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este în acord cu art. 53 din Constituţie până în momentul în care judecătorul îi stabileşte conţinutul, prin limitări cu exces de putere sau cu depăşirea atribuţiilor judecătoreşti.

Din această perspectivă, se invocă restrângerea nelegală a dreptului fundamental la un proces echitabil, reglementat de art. 21 alin. (3) din Constituţie, sub aspectul dreptului de a formula revizuire, care nu poate fi restrâns în mod nejustificat, pe cale jurisprudenţială sau doctrinară, în condiţiile în care, potrivit art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., judecătorul revizuirii trebuie să analizeze faptele pe care aceasta se întemeiază.

Prin raportare la principiul fundamental al securităţii juridice, se invocă încălcarea dreptului la un proces echitabil, întrucât Înalta Curte a validat opinia doctrinară şi jurisprudenţială de speţă din anul 1956, contrar scopului instituţiei juridice a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri.

Un alt considerent nelegal reţinut în decizia recurată este faptul că s-a apreciat că cererea de revizuire ar avea caracterul unui "recurs la recurs", întrucât această interdicţie are în vedere ipoteza în care decizia a cărei revizuire se cere a fost pronunţată într-un recurs. Or, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri are un regim juridic aparte de celelalte motive de revizuire care presupun apariţia unei situaţii de fapt noi faţă de cea avută în vedere la momentul pronunţării soluţiei. Astfel, în cazul revizuirii întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., premisele contrarietăţii de lucru judecat există la momentul soluţionării celei de a doua cauze şi doar se materializează prin pronunţarea hotărârii. De aceea, diferenţa de regim juridic este dată şi de sancţiunea specifică constând în anularea celei de-a doua hotărâri, iar nu în schimbarea acesteia ca în cazul celorlalte motive de revizuire, conform art. 513 alin. (4) din C. proc. civ.

2.2. Motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., se susţine că decizia atacată este nelegală din cauza aplicării şi interpretării greşite a legii.

Greşelile de judecată menţionate anterior în susţinerea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. reprezintă încălcări ale legii şi din perspectiva motivului prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că instanţa a încălcat drepturile revizuentei ocrotite prin art. 21 din Constituţie şi art. 13 din Convenţie - liberul acces la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un remediu efectiv - iar nerespectarea de către instanţa de revizuire a normelor substanţiale conduce la insecuritate juridică cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie şi art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenţie.

Mecanismul de adăugare la lege a condiţiei care elimină tocmai posibilitatea înlăturării efectelor ultimei hotărâri (Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava) care a încălcat efectele primei hotărârii (Decizia nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj) a determinat şi determină pierderea nelegală a unei părţi din proprietatea statului asupra fondului forestier, operând validarea nulităţii absolute a unui act întocmit în contra efectelor primei hotărâri. Cauza nulităţii a fost identificată tocmai în dezlegările de drept cuprinse în Decizia nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., decizia recurată este un act de procedură nul, întrucât instanţa de revizuire a încălcat normele procedurale imperative ale art. 509 alin. (1) pct. 8 şi art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., norme care ocrotesc un interes public, respectiv asigurarea securităţii juridice şi a circuitului civil prin reglementarea expresă a autorităţii de lucru judecat şi garantarea respectării acesteia de către instanţa de judecată, conform art. 430- 431 din C. proc. civ.

Vătămarea produsă este generată de faptul că instanţa a golit de conţinut dreptul la revizuire, pe de o parte, prin impunerea unor condiţii nelegale de admisibilitate a cererii, şi, pe de altă parte, pronunţând o soluţie de respingere a cererii pe fond, validând temeinicia şi legalitatea raţionamentului Tribunalului Suceava şi perpetuând astfel încălcarea puterii de lucru judecat.

Validarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii a cărei anulare a fost solicitată pe calea revizuirii pentru încălcarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este nelegală şi reprezintă o nouă încălcare a puterii de lucru judecat a celor două hotărâri menţionate chiar de către instanţa de revizuire.

2.3. Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.

Decizia recurată încalcă puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin considerentele referitoare la faptul că ultima decizie, a cărei revizuire se cere, reţine cele statuate prin decizia anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a A., instanţa de revizuire s-a comportat ca o instanţă de recurs, dar în lipsa recursului, fără a lua concluziile părţilor asupra problemei de drept validate, adică asupra uneia dintre chestiunile litigioase şi care sunt contrare efectelor primei hotărâri în sensul că acel drept util era un drept de administrare al proprietăţii statului, iar nu al proprietăţii unităţii de cult sau al Bisericii Ortodoxe Române.

În fapt, instanţa de revizuire, prin hotărârea atacată, a validat raţionamentul că Legea nr. 1/2000 nu face distincţie între proprietarul util, reţinând astfel că reconstituirea titlului de proprietate în favoarea unităţii de cult intimate, ca urmare a dreptului de administrare deţinut de A. a fost legală şi nu contravine puterii de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj şi a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Instanţa de revizuire nu avea dreptul să facă acest raţionament, întrucât a reţinut că revizuirea nu ar fi admisibilă. Totodată, instanţa de revizuire a ignorat în integralitate înţelesul juridic al noţiunii de proprietar util, ale cărei valenţe transpuse în dreptul civil român trebuie să fie avute în vedere pentru a putea aprecia în ce măsură această calitate de "proprietar util" poate atrage vocaţia reconstituirii unui drept de proprietate în baza dispoziţiilor Legii nr. 1/2000.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a ignorat şi nu a analizat faptele descrise în cerere, contrar dispoziţiilor art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., şi care reprezentau statuări cu putere de lucru judecat ce rezultă din deciziile pronunţate în dosarul nr. x/2010, respectiv cele referitoare la următoarele aspecte: A. a fost înfiinţată de împăratul Iosif al II-lea în anul 1783, iar nu de Biserica Ortodoxă Română, fiind o fundaţie de sine stătătoare care nu face parte şi nu aparţine de Biserica Ortodoxă Română; natura juridică a A. este aceea de fundaţie de drept public, iar nu de drept privat; bunurile erau legal în proprietatea statului, iar nu a A.; bunurile deţinute de A. nu au fost preluate abuziv prin Decretul nr. 273/1949, întrucât, la momentul emiterii acestui act normativ, Fondul nu avea în patrimoniul său un drept de proprietate deplină asupra bunurilor pe care le deţinea, ci un drept de administrare.

Aceste statuări erau contrare dezlegării date de Tribunalul Suceava prin decizia a cărei revizuire s-a solicitat, întrucât: Legea nr. 1/2000 permite reconstituirea dreptului de proprietate numai cu privire la bunurile din fondul bisericesc sau averea bisericească, iar nu şi cu privire la cele din patrimoniul statului ori al unor fundaţii de drept public între timp dizolvate, precum Fundaţia A., care nu aparţine Bisericii Ortodoxe Române, ci a fost înfiinţată de statul austriac; Legea nr. 1/2000 avea ca obiect doar bunurile preluate abuziv în perioada comunistă şi s-a stabilit cu putere de lucru judecat că, în privinţa bunurilor A., nu a existat o preluare abuzivă şi nu a existat o preluare în perioada comunistă (ulterior 1949), întrucât la acel moment bunurile erau deja în proprietatea statului român; bunurile se aflau legal în proprietatea statului, astfel încât nu puteau face obiectul reconstituirii.

În cazuri similare în care s-a încercat încălcarea autorităţii de lucru judecat a celor statuate în dosarul nr. x/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a aplicat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deşi, potrivit susţinerilor A., obiectul material al litigiului ar fi fost diferit şi deşi respectivele dosare priveau anularea unor decizii de retrocedare. În susţinere, se invocă Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1372/2016 şi nr. 2001/2016.

Indiferent de temeiurile juridice indicate de Tribunalul Suceava, Înalta Curte nu a fost chemată să analizeze temeinicia acestora sau să valideze raţionamentul juridic al tribunalului, ci exclusiv să constate admisibilitatea revizuirii din perspectiva contrarietăţii de soluţii pronunţate.

Aşadar, instanţa de revizuire trebuia să constate exclusiv că, prin raportare la soluţiile pronunţate prin deciziile a căror contrarietate se invocă, în circuitul civil există două acte autentice care atestă situaţii juridice ireconciliabile.

Se subliniază faptul că unitatea de cult intimată nu a pretins şi nu a dovedit un drept propriu, ci s-a prevalat de dreptul A., făcând astfel proba temeiniciei cererii ROMSILVA de declarare a nulităţii absolute a titlului.

Or, în pofida cadrului procesual stabilit de ROMSILVA - în cadrul căruia instanţa trebuia să analizeze faptele descrise în cererea de revizuire, să constate contrarietatea, să constate îndeplinite condiţiile de admisibilitate a căii de atac şi să anuleze cea de-a doua hotărâre - instanţa de revizuire a procedat indirect la analizarea şi validarea Deciziei nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava, deşi nu avea această competenţă.

II. DERULAREA PROCEDURII JUDICIARE

1. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, se aplică procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., întrucât: (i) prin art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 - care a intrat în vigoare la data de 21 decembrie 2018 - a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ. din 2010, care reglementează procedura de filtrare a recursului de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; (ii) conform art. 24 din C. proc. civ. din 2010, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare"; (iii) prezentul dosar a fost început la 23 august 2017, astfel că îi sunt aplicabile dispoziţiile de procedură anterioare modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018.

2. Procedura de filtrare a recursului

Prin încheierea din 21 octombrie 2019, completul de filtru a analizat, în temeiul art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului şi a dispus comunicare acestuia către părţi.

Prin încheierea din 9 decembrie 2019, completul de filtru a luat în examinare, în temeiul art. 493 alin. (5)-(6) din C. proc. civ., admisibilitatea în principiu a recursului şi, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata pe fond la 20 ianuarie 2020.

3. Excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauză

La termenul din 20 ianuarie 2020, recurenta ROMSILVA a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

La termenul din 10 februarie 2020, instanţa a rămas în pronunţare atât asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, cât şi asupra cererii de suspendare a judecăţii şi asupra recursului şi a amânat pronunţarea la 24 februarie 2020.

Prin încheierea din 24 februarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, instanţa a admis cererea formulată de recurenta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Suceava, în dosarul nr. x/2019, şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

III. CONSIDERENTELE INSTANŢEI DE RECURS

1. Cu referire la cererea de suspendare a judecăţii formulată de recurenta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Suceava

Prin cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta ROMSILVA a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., susţinând că dreptul în discuţie este chiar dreptul la un remediu efectiv, respectiv dreptul de a formula revizuire.

Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii formulată de recurentă, reţinând că prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, iar, pe de altă parte, norma din art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ. are în vedere, ca motiv de revizuire, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii".

2. Cu referire la cererea de recurs

În circumstanţele cauzei astfel cum au fost expuse la pct. I din prezenta decizie, analizând recursul, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În esenţă, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanţa de revizuire a realizat o adăugare la dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin faptul că a reţinut, în analiza revizuirii întemeiate pe dispoziţiile respective, o condiţie neprevăzută de lege, şi anume ca, în litigiul în care a fost pronunţată a doua hotărâre, să nu fi fost invocată ori instanţa să fi omis a analiza autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenţei unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispoziţiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept menţionate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unor hotărâri judecătoreşti definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunţată cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorităţii de lucru judecat, atunci când instanţele au dat soluţii contrare în dosare diferite, atât în ceea ce priveşte efectul negativ, cât şi cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În acest context, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză).

În jurisprudenţa referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători nr. 329 din 11 decembrie 2017 şi nr. 120 din 20 mai 2019, publicate pe pagina de internet a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - www.x.ro - în secţiunea de jurisprudenţă], s-a reţinut că una dintre condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanţa să fi omis a se pronunţa asupra acesteia.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiţie de admisibilitate, însă această condiţionare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanţa de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate şi temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătoreşti definitive.

În cauză, revizuenta susţine că Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă (în reglementarea C. proc. civ. din 1865) prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul dezlegării date chestiunii de drept referitoare la proprietatea statului şi lipsa de îndreptăţire a A. cu privire la suprafeţele de teren în litigiu.

Se constată, însă, că, pronunţând Decizia nr. 1243/2018, Tribunalul Suceava a analizat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 147/A/2013 a Curţii de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în dosarul nr. x/2010, reţinând că, între cele două litigii, nu există identitate, întrucât: dosarul nr. x/2010 a avut ca obiect o acţiune în revendicare, în timp ce dosarul nr. x/2017 are ca obiect constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate emis în baza Legii nr. 1/2000, iar suprafeţele de teren ce fac obiectul celor două cauze sunt diferite. În consecinţă, Tribunalul Suceava a concluzionat în sensul că nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 3332/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile în care, între cele două litigii, nefiind îndeplinită identitatea de cauză şi de obiect, nu a fost dezlegată, cu putere de lucru judecat, chestiunea litigioasă a dreptului de proprietate cu privire la unul şi acelaşi bun.

Totodată, Tribunalul Suceava a apreciat, prin raportare la cele statuate prin hotărârea anterioară în legătură cu calitatea de proprietar util a A., că aceasta nu era o piedică în calea reconstituirii dreptului de proprietate, deoarece art. 29 alin. (2) şi art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000 nu făceau o astfel de distincţie între proprietarul util şi proprietarul direct, putându-se proceda la reconstituire şi dacă acesta avusese doar în înzestrare/administrare/folosinţă bunul. În cauză, această instanţa nu a găsit relevantă, faţă de cauza juridică a dreptului afirmat în a doua judecată, distincţia pe care s-a fundamentat hotărârea pronunţată în primul litigiu.

În acest context, în măsura în care ar fi realizat o examinare a legalităţii şi temeiniciei asupra modului în care a fost dezlegată chestiunea de drept referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren în litigiu, instanţa de revizuire ar fi exercitat o competenţă specifică unei instanţe de control judiciar şi ar fi cenzurat o hotărâre judecătorească definitivă (Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava).

Procedând în acord cu dispoziţiile procedurale, instanţa de revizuire a concluzionat în sensul că nu are competenţa de a efectua o examinare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor potenţial potrivnice în opinia revizuentei pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greşeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat, chestiune care fusese deja analizată şi tranşată cu caracter definitiv prin Decizia nr. 1243/2018 a Tribunalului Suceava.

Pentru aceste considerente nu pot fi primite nici criticile expuse de recurentă în sensul că în mod nelegal s-a reţinut în hotărârea atacată că cererea de revizuire ar avea caracterul unui "recurs la recurs".

Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudenţa CEDO în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În lumina acestei jurisprudenţe, nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului la un remediu efectiv şi a principiului securităţii raporturilor juridice, invocate prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 din Constituţie, art. 6 coroborat cu art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât repunerea în discuţie, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluţionate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securităţii juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", ataşat caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.

În acelaşi sens, se reţine că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanţa de recurs este limitată la verificarea modului în care instanţa de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condiţiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competenţa de a analiza fondului raportului juridic dedus judecăţii, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la dreptul de proprietate asupra suprafeţelor de teren ce au format obiectul litigiilor în care au fost pronunţate hotărârile potrivnice în opinia revizuentei.

În concluzie, se observă că în mod corect instanţa de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanţele cauzei, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Suceava.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii formulată de recurenta Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Suceava.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA, prin Direcţia Silvică Suceava, împotriva Deciziei nr. 343 din 20 februarie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2020.