Revision exception referred to Constitutional Court after appellate panel quashes refusal to review res judicata conflict

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de revizuire

La 1 august 2017, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, cererea de revizuire formulată de A., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., împotriva Deciziei nr. 881 din 30 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2016, solicitând anularea acesteia motivat de faptul că încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 812 din 26 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2016.

2. Decizia pronunţată în revizuire

Prin Decizia nr. 3998 din 12 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A., pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este incident atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat, fiind astfel imposibilă executarea simultană a două hotărâri, legiuitorul sancţionând nelegalitatea celei de-a doua hotărâri, precum şi imposibilitatea executării acesteia. Deşi nu prevede condiţia triplei identităţi de cauză, de obiect şi de părţi, textul consacră vechea jurisprudenţă, în sensul că este mai clar reglementată necesitatea ca, prin a doua hotărâre, să nu se încalce autoritatea de lucru judecat, reglementată de art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ. potrivit cărora "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect".

Instanţa de revizuire a reţinut că sentinţa nr. 1092/2016, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2016, definitivă prin Decizia nr. 812 din 26 iunie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, a fost pronunţată într-un litigiu ce a vizat anularea Raportului de evaluare a performantelor profesionale individuale în perioada 01.01.2015 - 31.12.2015 şi anularea Deciziei nr. 5/15.01.2016 de eliberare a reclamantei din funcţia publică deţinută, emisă ca urmare a calificativului "satisfăcător" acordat prin raportul de evaluare menţionat, în timp ce dosarul nr. x/2016 a avut ca obiect Decizia nr. 4/15.01.2016 prin care a fost aplicată revizuentei sancţiunea disciplinară constând în "mustrare scrisă", astfel că nu se poate vorbi despre o identitate de obiect.

Revizuenta reclamă faptul că a fost sancţionată de două ori pentru aceleaşi fapte, în condiţiile în care presupusele abateri disciplinare săvârşire în anul 2015 ce au făcut obiectul dosarului nr. x/2016 au fost incluse şi în Raportul de evaluare a performanţelor profesionale individuale în perioada 01.01.2015 - 31.12.2015, anulat în dosarul nr. x/2016. Or, aceste motive, încadrate doar formal în textul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., constituie o repunere în discuţie a judecăţii din dosarul nr. x/2016.

Totodată, deşi textul de lege nu prevede expres, jurisprudenţial s-a consacrat şi condiţia ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată şi soluţionată în primul litigiu, această împrejurare rezultând din interpretarea textului prin raportare la regulile care guvernează autoritatea de lucru judecat, o hotărâre definitivă neputând fi cenzurată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei date cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, această soluţie beneficiind la rândul său de autoritate de lucru judecat.

Nici această condiţie nu este îndeplinită, întrucât în cuprinsul Deciziei nr. 881/R-CONT din 30 iunie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a analizat excepţia puterii de lucru judecat.

Totodată, instanţa de revizuire a observat că anularea pe cale judiciară a raportului pentru motive ce nu ţin de fondul acestuia, ci de un conflict de interese, nu produce niciun efect asupra sancţiunii disciplinare aplicate prin Decizia nr. 4/15.01.2016, care are la bază o altă procedură disciplinară.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părţii nemulţumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluţiei pronunţate în primul proces.

3. Recursul exercitat împotriva hotărârii pronunţate în revizuire

Împotriva deciziei menţionate la pct. 2 a declarat recurs revizuenta A., în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ. şi invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători sub nr. x/2019.

În esenţă, recurenta susţine că, prin decizia recurată, a fost nesocotită autoritatea lucrului judecat a Deciziei nr. 812 din 26 iunie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2016, căreia nu i s-a dat eficienţă cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 881 din 30 iunie 2017 în dosarul nr. x/2016, deşi instanţa care a pronunţat decizia a cărei revizuire o solicită a amânat iniţial judecata până la pronunţarea primei hotărâri definitive în dosarul nr. x/2016, pe considerentul că respectiva decizie avea legătură cu obiectul dosarului.

Astfel, se susţine că au fost date două soluţii definitive contrare în dosare diferite. Dacă prin prima hotărâre a fost anulat, în integralitate, Raportul de evaluare a performantelor profesionale individuale în perioada 01.01.2015-31.12.2015 (în care era menţionată şi abaterea disciplinară) cu consecinţa anulării şi a sancţiunii disciplinare aplicate prin Decizia nr. 4/15.01.2016, cea de-a doua hotărâre definitivă a menţinut sancţiunea disciplinară ce i-a fost aplicată prin Decizia nr. 4/15.01.2016.

Cele două dosare au acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi aceleaşi părţi, deoarece au avut ca obiect anularea actelor administrative prin care recurenta a fost sancţionată disciplinar, părţi fiind recurenta şi Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea.

De asemenea, în timp ce prima hotărâre a anulat definitiv sancţiunea destituirii recurentei din funcţia publică, ce conţinea printre alte elemente şi abaterea disciplinară ce face obiectul mustrării scrise, ulterior, prin decizia atacată cu revizuire, a fost menţinută sancţiunea disciplinară a mustrării scrise ce a contribuit la destituire.

4. Excepţia de neconstituţionalitate invocată de recurenta A.

În dosarul nr. x/2019 al Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta a invocat, prin cererea de recurs, excepţia de neconstituţionalitate a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Se susţine că motivarea instanţei conform căreia "textul de lege nu prevede expres, iar jurisprudenţial s-a consacrat condiţia ca excepţia autorităţii de lucru judecat să nu fi fost invocată şi soluţionată în primul litigiu", îi prejudiciază recurentei drepturile legale prin imposibilitatea de a i se asigura dublul grad de jurisdicţie.

Deşi cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de revizuire a respins cererea pe considerente de jurisprudenţă cu motivarea că "textul de lege nu prevede expres".

Prin urmare, recurenta apreciază că situaţia reţinută de instanţa de revizuire reprezintă o încălcare a prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie şi sunt întrunite condiţiile legale pentru sesizarea Curţii Constituţionale. Acest demers se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Constituţională a statuat anterior, prin Decizia nr. 500/2012, garantarea dublului grad de jurisdicţie în materie civilă, cât şi nerespectarea principiilor egalităţii de tratament şi nediscriminării în cazul suprimării căii de atac.

În consecinţă, solicită sesizarea Curţii Constituţionale, în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

5. Punctul de vedere al intimatului Inspectoratul Teritorial de Muncă Vâlcea

Intimatul a depus întâmpinare la recurs în care face referire şi la excepţia de neconstituţionalitate invocată, fără a oferi un punct de vedere cu privire la soluţionarea acesteia.

6. Încheierea Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Prin încheierea din 9 septembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători a respins cererea formulată de A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru considerentele arătate în continuare.

Examinând condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 47/1992, instanţa a reţinut că argumentele invocate de recurentă în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate nu reprezintă propriu-zis critici de neconformitate a textului legal cu anumite norme constituţionale sau convenţionale, ci vizează, în fapt, o clarificare a normei, respectiv un mod concret în care dispoziţiile legale criticate să fie interpretate şi aplicate de către instanţe.

Astfel, aspectul principal invocat de recurentă constă în nemulţumirea acesteia faţă de modul cum a interpretat şi aplicat instanţa de revizuire dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta considerând că interpretarea dată de instanţă textului legal invocat este neconstituţională, iar nu că norma legală a cărei neconstituţionalitate o solicită ar fi neconformă cu anumite norme constituţionale.

Or, aceste aspecte, ce vizează interpretarea ori aplicarea legii, sunt exclusiv de competenţa instanţelor judecătoreşti şi excedează competenţa instanţei de contencios constituţional, deoarece, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar, potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Prin urmare, nu este îndeplinită prima condiţie de admisibilitate, referitoare la obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, ceea ce face de prisos analiza celorlalte condiţii prevăzute de dispoziţiile menţionate din Legea nr. 47/1992.

7. Recursul declarat împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Împotriva încheierii menţionate la pct. 6 a declarat recurs A., invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală şi pct. 8 din C. proc. civ. şi criticile expuse în cele ce urmează.

Prin hotărârea atacată în mod nelegal s-a reţinut că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este incomplet şi ar trebui completat cu jurisprudenţa care prevede îndeplinirea unor cerinţe suplimentare, care nu sunt stipulate în Cod. Prin aceste considerente se încalcă art. 5 alin. (1)-(2) din C. proc. civ. şi principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, întrucât instanţa a restrâns aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dar a apreciat că o anumită jurisprudenţă a Înaltei Curţi, neidentificată, produce efecte juridice, deşi textul nu cuprinde o prevedere în acest sens.

Prin respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, instanţa în mod greşit a recunoscut jurisprudenţa ca izvor de drept, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 5 alin. (1)-(2) şi art. 7 din C. proc. civ. şi art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd aplicarea legii şi supremaţia acesteia. De asemenea, prin recunoaşterea faptului că textul criticat se aplică numai prin raportare la jurisprudenţă, recurenta susţine că este vătămată în dreptul de a i se asigura un dublu grad de jurisdicţie, reţinut în Decizia Curţii Constituţionale nr. 500/2012 în condiţiile în care jurisprudenţa nu este izvor de drept.

În consecinţă, se susţine că soluţia atacată încalcă dispoziţiile art. 21 şi art. 129 din Constituţie, care consacră accesul liber la justiţie şi folosirea căilor de atac, şi se afirmă că sunt îndeplinite condiţiile de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată.

II. Considerentele Înaltei Curţi cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale

Cu titlu prealabil, se reţine că prezenta cale de atac, exercitată în temeiul art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, nu reprezintă un recurs în sensul dispoziţiilor art. 483 - 502 din C. proc. civ., ci o cale de atac cu o fizionomie juridică proprie, în cadrul căreia se verifică legalitatea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma condiţiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 (Decizia Curţii Constituţionale nr. 321/2017, pct. 21-22).

Astfel fiind, urmează a fi analizată legalitatea încheierii atacate în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, iar nu exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza finală şi pct. 8 din C. proc. civ., invocate de recurentă.

În circumstanţele cauzei, analizând legalitatea soluţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate

În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, pentru sesizarea Curţii Constituţionale, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj constituţional; (ii) excepţia să fie ridicată cu privire la neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; (iii) dispoziţiile ce formează obiectul excepţiei să aibă legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia; (iv) excepţia să fie ridicată de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial ori de procuror, în cauzele la care acesta participă; (v) excepţia să nu fie invocată cu privire la dispoziţii constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată cu privire la dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conform cărora:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă:

8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

În cauză, sunt îndeplinite cerinţele pentru a se dispune sesizarea Curţii Constituţionale, după cum urmează: (i) excepţia este invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători; (ii) excepţia vizează dispoziţii care sunt în vigoare, cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. (iii) excepţia este ridicată de una dintre părţile cauzei, respectiv de către recurenta A.; (iv) dispoziţiile criticate nu au fost constatate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa referitoare la legătura dispoziţiilor contestate cu soluţionarea cauzei în stadiul procesual în care a fost invocată excepţia, întrucât Completul de 5 judecători era învestit, în dosarul nr. x/2019, cu recursul declarat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ. împotriva unei decizii pronunţate de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi, prin care a fost soluţionată o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Având în vedere considerentele deciziei recurate şi criticile din recurs, problema de drept supusă dezlegării vizează, în principal, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor ce formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate sub aspectul cerinţei ca, în litigiul în care a fost pronunţată a doua hotărâre, respectiv hotărârea a cărei revizuire se cere, să nu fi fost invocată excepţia autorităţii de lucru judecat ori, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra acesteia.

Pentru considerentele arătate, constatând că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte, în temeiul art. 29 alin. (5) din aceeaşi lege, va admite cererea recurentei şi va sesiza Curtea Constituţională cu excepţia de neconstitţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Opinia instanţei asupra excepţiei de neconstituţionalitate

Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.:

"Art. 509. - (1) Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: [...]

8. există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri."

Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 din C. proc. civ., astfel:

"Art. 430. - Autoritatea de lucru judecat

(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

(4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

(5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Potrivit art. 431 din C. proc. civ.:

"Art. 431. - Efectele lucrului judecat

(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect.

(2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

În esenţă, criticile de constituţionalitate vizează încălcarea dispoziţiilor art. 21 şi art. 129 din C. proc. civ., prin prisma faptului că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe cale jurisprudenţială s-a reţinut cerinţa de a nu fi fost invocată în al doilea litigiu autoritatea de lucru judecat ori, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra acesteia. Subsecvent, autorul excepţiei susţine că, prin această interpretare şi aplicare a dispoziţiilor criticate este lipsit de dublul grad de jurisdicţie, contrar aceloraşi dispoziţii constituţionale menţionate şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale reprezentată de Decizia nr. 500/2012.

Referitor la criticile vizând cerinţa ca a doua instanţă să nu fi fost sesizată cu existenţa primei hotărâri şi să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că această chestiune nu poate face obiectul controlului de neconstituţionalitate, în condiţiile în care o astfel de cerinţă izvorăşte din însăşi natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare, nu de reformare, iar examinarea acestei condiţii este o problemă de aplicabilitate a legii, iar nu de constituţionalitate.

Totodată, a accepta modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. propusă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate echivalează cu transformarea de plano a căii de atac a revizuirii dintr-o cale de atac de retractare într-una de reformare, câtă vreme ar putea fi repusă în discuţie autoritatea de lucru judecat invocată şi analizată în recurs. De altfel, în recurs, conform art. 432 coroborat cu art. 497 şi art. 498 alin. (2) teza finală din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat poate fi invocată şi analizată în mod direct.

În ceea ce priveşte critica vizând încălcarea dublul grad de jurisdicţie, se apreciază că aceasta este neîntemeiată.

Prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 500/2012, invocată de autorul excepţiei, este de observat că, prin decizia respectivă, a fost sancţionată eliminarea singurei căi de atac - în speţă, recursul - împotriva hotărârii pronunţate de prima instanţă în soluţionarea plângerii împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în materia circulaţiei pe drumurile publice. Or, nu există nicio similaritate între modalitatea de interpretare şi aplicare a art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ipoteza prezentei cauze şi dispoziţiile analizate din perspectiva constituţionalităţii prin decizia menţionată a Curţii Constituţionale.

În circumstanţele excepţiei de neconstituţionalitate în discuţie, lipsa de fundament a criticii vizând dublul grad de jurisdicţie este reliefată elocvent de următoarele considerente ale Curţii Constituţionale din Decizia nr. 778/2019:

"24. [...] accesul liber la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994).

25. Nici reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. împotriva încheierii din 9 septembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători în dosarul nr. x/2019.

Casează încheierea atacată şi, rejudecând, admite cererea formulată de recurenta A. în dosarul nr. x/2019 şi sesizează Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2020.