Objection to enforcement rejected: Constitutional ruling on specialized panels does not implicate res judicata or constitute impediment to execution

Asupra contestaţiei de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunţată în Dosarul nr. x/2020, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus respingerea contestaţiei formulate de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin Sentinţa penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, între altele, pe latură penală, în opinie majoritară, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru infracţiunea de fals intelectual sub forma instigării, prevăzută de art. 25 raportat la art. 289 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 25 din C. pen. (1969) raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 în referire la art. 248 din C. pen. (1969) cu aplicarea art. 5 din C. pen., pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu sub forma instigării, a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare.

În baza art. 65 alin. (1) din C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969).

În baza art. 85 din C. pen. (1969), s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei principale de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 341 din 15 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114 din 22 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) şi art. 35 alin. (1) din C. pen. (1969), a fost contopită pedeapsa principală de 3 ani şi 6 luni închisoare stabilită prin sentinţă cu pedeapsa principală de 2 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 341 din 15 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 114 din 22 aprilie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători, urmând ca inculpatul A. să execute pedeapsa principală cea mai grea de 3 ani şi 6 luni închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969) pe o durată de 3 ani.

În baza art. 71 alin. (1) şi (2) din C. pen. (1969), s-a aplicat inculpatului A., pe lângă pedeapsa principală a închisorii, pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, b) şi c) din C. pen. (1969).

Pe latură civilă, a fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Teleorman şi, în consecinţă, a fost obligat inculpatul A., în solidar cu alţi inculpaţi, la plata sumei de 108.612 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpatele B. şi C.), pentru perioadele menţionate în rechizitoriu.

Prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 judecători în Dosarul nr. x/2018, între altele, în opinie majoritară, a fost admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, s-a desfiinţat, în parte, sentinţa penală atacată, numai sub aspectul laturii civile, cu privire la inculpatul A. şi, în rejudecare:

A fost admisă acţiunea civilă exercitată de partea civilă Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţie Copilului Teleorman şi a fost obligat inculpatul A., în solidar, cu alţi inculpaţi, la plata sumei de 60.205 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata C.), respectiv la plata sumei de 23.445 RON, reprezentând despăgubiri civile cu titlu de daune materiale (drepturi salariale încasate necuvenit de către inculpata B.).

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate care nu contravin deciziei penale.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie.

La data de 27 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, a emis Mandatul de executare a pedepsei nr. 71 prin care s-a dispus arestarea condamnatului A. şi depunerea sa în penitenciar pentru executarea pedepsei principale de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

La data de 6 ianuarie 2020 a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/2020, contestaţia la executare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători pronunţată în Dosarul nr. x/2018.

În motivarea contestaţiei au fost invocate dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., solicitându-se constatarea existenţei unei împiedicări la executarea pedepsei principale (de 3 ani şi 6 luni închisoare) începând cu data de 10 octombrie 2019, cu consecinţa punerii sale de îndată în libertate.

S-a invocat faptul că, urmare a respingerii, pe latură penală, a apelurilor declarate atât de condamnat, cât şi de parchet, contestatorul se află în executarea Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016. După începerea executării pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare, Curtea Constituţională a statuat prin Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019, publicată în M. Of. nr. 865/10.10.2019, că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 impune constituirea de completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aspect ce a fost invocat ca motiv de apel. Ca atare, s-a apreciat că ne aflăm în prezenţa unei împiedicări la executare, întrucât nu poate fi menţinută o hotărâre judecătorească în condiţiile în care instanţa de contencios constituţional a statuat că a fost pronunţată de un complet nelegal constituit, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Totodată, a precizat că această contestaţie la executare nu reprezintă o cale ordinară sau extraordinară de atac, însă, prin prisma deciziei Curţii Constituţionale anterior menţionate, suntem în prezenţa unei împiedicări la executare, determinată de detenţia nelegală a contestatorului.

De asemenea, s-a solicitat admiterea contestaţiei la executare şi din perspectiva Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi ale art. 34 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, arătându-se că, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern, iar conform art. 20 din Legea fundamentală, au forţă supra legislativă şi valoare interpretativă constituţională, deci în cazul ivirii unui conflict între o lege internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, trebuie aplicate direct şi prioritar dispoziţiile Convenţiei europene.

S-a mai susţinut că cererea de contestaţie este întemeiată şi pe dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, potrivit cărora una dintre situaţiile în care o persoană poate fi privată de libertate este atunci când este deţinută, în mod legal, după o condamnare pronunţată de o instanţă competentă. În speţă, sentinţa pusă în executare nu răspunde exigenţelor impuse de normele convenţiei, întrucât după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi după ce a început starea de detenţie a contestatorului, instanţa naţională de contencios constituţional a statuat, că hotărârea primei instanţe a fost pronunţată de o instanţă necompetentă.

Totodată, s-a precizat că prezenta contestaţie la executare nu vizează caracterul definitiv al hotărârii de condamnare ori aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale, solicitarea fiind în sensul constatării că, de la momentul publicării acesteia în M. Of. nr. 825/10.10.2019, contestatorul se află într-o stare de detenţie nelegală, dispusă în baza unei hotărâri pronunţată de o instanţă care nu era competentă şi nu era prevăzută de lege, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului, fiind invocată jurisprudenţa instanţei supreme şi a celei de contencios constituţional (Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, şi Decizia nr. 695 din 08 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale).

Examinând contestaţia formulată de contestatorul condamnat A. împotriva executării Sentinţei penale nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători pronunţată în Dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că, aşa cum este în prezent reglementată, contestaţia la executare se înfăţişează ca un procedeu jurisdicţional de rezolvare a situaţiilor referitoare la executarea hotărâri definitive prin care este soluţionată, sub toate aspectele, cauza ce a făcut obiectul procesului penal. Prin rămânerea definitivă a hotărârii se încheie activitatea procesuală ordinară a judecării conflictului de drept penal iar, sub aspect executiv, hotărârea intră în puterea de lucru judecat.

Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate modifica o hotărâre, aducându-se atingere autorităţii de lucru judecat, cu alte cuvinte, pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, neputându-se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea şi nu se poate ajunge la modificarea hotărârilor rămase definitive.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii definitive în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se impune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa (cauza Brumărescu împotriva României).

Fiind un mijloc procesual prin care se rezolvă incidentele privind executarea pedepsei, fără a se putea ajunge la modificarea dispoziţiilor din hotărârea instanţei care au intrat în autoritatea de lucru judecat, contestaţia la executare nu poate fi uzitată decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, astfel că, în cadrul său nu se pot repune în discuţie aspecte de nelegalitate (compunerea instanţei) sau netemeinicie (probele vinovăţiei sau individualizarea pedepsei). Printre cazurile ce pot fi invocate ca temei al contestaţiei la executare se numără şi cel prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., respectiv atunci "când se iveşte vreo împiedicare la executare".

Prin împiedicare la executare se înţelege existenţa unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare sau nu poate continua executarea hotărârii.

În speţă, susţinerile contestatorului condamnat referitoare la publicarea în M. Of. nr. 865/10.10.2019, ulterior începerii executării pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare, a Deciziei nr. 417 din 03 iulie 2019, prin care s-a statuat că art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 impune constituirea de completuri specializate pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu se pot subsuma noţiunii de împiedicare la executare pentru că ceea ce se contestă, în realitate, este legala compunere a completului ce a pronunţat sentinţa în fond, aspect ce a fost criticat şi în calea ordinară de atac şi analizat pe larg în considerentele deciziei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a reţinut că, titularul contestaţiei la executare se află în executarea pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (în Dosarul nr. x/2016), hotărâre ce a fost supusă examinării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei (incluzând aici existenţa faptei, vinovăţia şi legalitatea pedepsei), de către instanţa de control judiciar (în procesul penal intern sunt prevăzute două grade de jurisdicţie pe care trebuie să le parcurgă o hotărâre până la rămânerea definitivă, respectiv fond şi apel), sens în care s-a şi pronunţat Decizia penală nr. 142 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, acesta fiind momentul de la care hotărârea de condamnare a devenit executorie şi a intrat sub puterea de lucru judecat. Prin urmare, privarea de libertate a condamnatului A. s-a realizat după rămânerea definitivă a sentinţei primei instanţe, în baza deciziei adoptate de către instanţa de apel - Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, moment la care hotărârea a devenit executorie.

În analiza argumentelor expuse de contestator privind incidenţa în cauză a efectelor Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale, subsumate noţiunii de împiedicare la executare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a subliniat faptul că respectiva decizie se aplică erga omens pentru viitor dar limitează sfera cauzelor ce intră sub incidenţa acesteia, în considerarea principiului stabilităţii raporturilor juridice. În acest sens, au fost vizate prin decizia instanţei de contencios constituţional situaţiile juridice nedefinitiv consolidate la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv cauzele a căror judecată în primă instanţă a fost realizată prin mijlocirea completurilor nespecializate anterior Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 14 din 23 ianuarie 2019 şi, la data publicării deciziei, se află în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completurilor de 5 judecători. Totodată, s-a statuat şi asupra remediului procesual determinat de această situaţie, respectiv, rejudecarea cauzelor în condiţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din C. proc. pen., de completurile specializate alcătuite potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003.

În raport cu aceste considerente, instanţa a apreciat că Decizia nr. 417 din 03 iulie 2019 a Curţii Constituţionale nu este aplicabilă şi situaţiei contestatorului condamnat A. întrucât, la data publicării acesteia, în M. Of. nr. 825/10.10.2019, cauza în care contestatorul a fost condamnat nu se mai afla în curs de judecată, în faza apelului, pe rolul Completului de 5 judecători, hotărârea rămânând definitivă la data de 27 mai 2019, prin pronunţarea Deciziei penale nr. 142 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, iar instanţa de contencios constituţional nu a avut în vedere şi hotărârile aflate în etapa de executare, reglementând procedura ce trebuie urmată doar cu privire la cauzele aflate în faza apelului. În consecinţă, pronunţarea Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale nu poate constitui o împiedicare la executare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că susţinerile contestatorului A. nu pot fi circumscrise cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., nici din perspectiva Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul competent să judece recursul în interesul legii, respectiv a Deciziei nr. 11 din 17 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, întrucât contestatorul nu a fost supus vreunei măsuri preventive privative de libertate în cursul procesului penal.

Deşi prin Decizia nr. 695 din 08 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale s-a statuat că prin intermediul contestaţiei la executare poate fi contestată nelegalitatea care rezultă în urma executării hotărârii, instanţa a considerat că în situaţia de faţă nu este o detenţie nelegală. De altfel, în considerentele acestei decizii se arată că prin contestaţia la executare nu se reclamă nelegalitatea hotărârilor penale definitive, ci nelegalitatea ce s-ar constata prin punerea în executare a hotărârii (parag. 33 al Deciziei nr. 695 din 8 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale) or, în cauză, deşi s-a susţinut că nelegalitatea vizează punerea în executare a hotărârii, în realitate, este criticată nelegalitatea hotărârii definitive ce se execută, motivat de faptul că sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost dată de un complet nelegal compus.

Cu toate că, prin contestaţia formulată, contestatorul condamnat a precizat că aceasta nu vizează caracterul definitiv al hotărârii de condamnare ori aplicarea retroactivă a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale, ci detenţia nelegală dispusă în baza unei hotărâri pronunţată de o instanţă care nu este competentă şi nu este prevăzută de lege, în sensul prevăzut de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, s-a apreciat că, în realitate, au fost invocate aspecte care aduc atingere autorităţii de lucru judecat şi stabilităţii raporturilor juridice, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţie, care impune respectarea principiului securităţii unor astfel de raporturi juridice.

Analizând criticile formulate de contestator şi din perspectiva art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, instanţa a reţinut că, potrivit acestei dispoziţii legale, este admisă privarea de libertate a unei persoane "dacă este deţinută legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent".

Astfel, pe de o parte, detenţia trebuie să fie realizată "ca urmare a condamnării, în virtutea acesteia" (hotărârea B. contra Austriei din 28 martie 1990 a Curţii europene a drepturilor omului), să aibă ca fundament o condamnare, ceea ce presupune să se fi stabilit vinovăţia celui în cauză, răspunderea acestuia, iar, pe de altă parte, condamnarea trebuie să fie pronunţată de un tribunal competent, adică de un organ stabilit de lege care, în principiu, trebuie să îndeplinească aceleaşi condiţii ca cele prevăzute de art. 6 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale (hotărârea Ilaşcu contra Rusiei şi Moldovei din 08 iulie 2004, a Curţii europene a drepturilor omului), şi anume: independenţă în special faţă de executiv, imparţialitate, inamovibilitatea membrilor ei pe o anumită durată şi să garanteze o procedură echitabilă.

Analizând din această perspectivă criticile formulate de contestator, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că acesta a fost condamnat la executarea unei pedepse privative de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 142 din 27 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători pronunţată în Dosarul nr. x/2018, cauza parcurgând, aşa cum s-a arătat anterior, ambele grade de jurisdicţie - fond şi apel -, fiind astfel îndeplinite exigenţele prevăzute de art. 5 parag. 1 lit. a) teza I din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la existenţa unei condamnări.

Totodată, s-a constatat că şi cea de-a doua cerinţă necesară pentru existenţa unei detenţii legale este îndeplinită, condamnarea fiind pronunţată de un tribunal competent, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie instanţă naţională competentă potrivit dispoziţiilor procesual penale interne şi care era în măsură să garanteze dreptul la un proces echitabil în sens larg, incluzând aici şi independenţa şi imparţialitatea instanţei, expresie a exigenţei art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, argumentele prezentate anterior fiind pe deplin aplicabile.

Împotriva Sentinţei nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020, a formulat contestaţie contestatorul condamnat A., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători la data de 12 februarie 2020, primul termen fiind stabilit aleatoriu pentru dat de 23 martie 2020, termen ce a fost preschimbat pentru data de 25 mai 2020, în contextul generat de răspândirea COVID-19 pe teritoriul României.

Examinând contestaţia formulată, prin prisma dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Contestatorul condamnat A. şi-a fundamentat, în drept, demersul judiciar pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., apreciind că există o împiedicare cu privire la hotărârea care se execută, urmare publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 417 din 3 iulie 2019 a Curţii Constituţionale. În argumentarea cazului indicat ca temei de drept al contestaţiei la executare, condamnatul contestator a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în M. Of. nr. 865/10.10.2019, ulterior începerii executării pedepsei privative de libertate de 3 ani şi 6 luni închisoare, s-a statuat că potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, pentru judecarea în primă instanţă a infracţiunilor de corupţie, se impune constituirea de completuri specializate şi la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În aceste condiţii, contestatorul condamnat a apreciat că Sentinţa penală nr. 377 din 21 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care a fost soluţionată cauza în fond de către un complet nespecializat în judecarea faptelor de corupţie, a devenit nelegală la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial al României, respectiv la data de 10 octombrie 2019, dată de la care şi detenţia a devenit nelegală, aspect care, în opinia contestatorului condamnat reprezintă o împiedicare la executare.

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, în C. proc. pen., contestaţia la executare a fost reglementată ca un procedeu jurisdicţional prin intermediul căruia să se soluţionează exclusiv incidente, limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive, cu scopul de a se asigura legalitatea executării hotărârilor judecătoreşti, fără a se putea, însă, modifica soluţia pronunţată, soluţie care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Prin intermediul contestaţiei la executare nu se poate modifica o hotărâre, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat. Pe această cale pot fi invocate numai aspecte care privesc exclusiv executarea hotărârilor, fără a se pune în discuţie legalitatea şi temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea.

Hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii definitive în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Cazurile în care un condamnat poate formula contestaţie la executare sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 598 lit. a) - d) C. proc. pen., respectiv:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) teza II C. proc. pen., contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face când se iveşte vreo împiedicare cu privire la hotărârea care se execută.

Instanţa supremă reţine că prin împiedicare la executare se înţelege existenţa unei cauze legale care determină imposibilitatea punerii în executare sau a continuării executării unei hotărârii.

De asemenea, instanţa supremă reţine că art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a C. proc. pen. nu exclude de plano posibilitatea ca o decizie a Curţii Constituţionale să reprezinte un impediment la executare, sub rezerva ca decizia să vizeze o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare care să constituie baza legală a executării sancţiunii.

În schimb, o decizie a Curţii Constituţionale prin care se statuează asupra unei chestiuni care are legătură cu soluţionarea cauzei nu va putea produce efecte asupra executării unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat anterior publicării deciziei, întrucât ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte reţine că principiul securităţii raporturilor juridice are o asemenea importanţă în orice sistem de drept, încât numai motive substanţiale şi imperioase ar justifica repunerea în discuţie a chestiunilor care au fost soluţionate printr-o hotărâre care a dobândit autoritate de lucru judecat.

Din acest motiv, fie că statuează asupra compatibilităţii unui text de lege cu Constituţia, fie asupra unui conflict juridic de natură constituţională, deciziile Curţii Constituţionale au potrivit art. 147 din Constituţie efect numai pentru viitor, respectiv asupra cauzelor care încă nu au primit încă o rezolvare definitivă sau asupra celor viitoare.

În cauza de faţă, contestatorul a invocat nelegalitatea detenţiei sale, determinată de adoptarea Deciziei nr. 417/2018 a Curţii Constituţionale, decizie prin care, în soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, instanţa de contencios constituţional a statuat asupra caracterului obligatoriu al înfiinţării completurilor de judecată specializate în materia corupţiei potrivit art. 29 din Legea nr. 78/2000. Contestatorul a susţinut că de vreme ce prin decizia menţionată s-a evidenţiat concluzia nelegalităţii compunerii completelor de judecată care nu au fost specializate în sensul art. 29 din Legea nr. 78/2000, condamnarea sa de către un complet de judecată care nu deţinea o atare specializare, chiar dacă anterior publicării deciziei instanţei de contencios constituţional şi în consecinţă, care nu mai poate fi contestată, echivalează cu o condamnare dispusă de o instanţă nelegal constituită, necompetentă în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, fapt care atrage nelegalitatea detenţiei în sine.

Înalta Curte, în acord cu cele expuse de prima instanţă, constată că instanţa de contencios constituţional, învestită cu soluţionarea unui conflict juridic de natură constituţională, a statuat prin Decizia nr. 417/2019 asupra unei chestiuni care are legătură cu soluţionarea în fond a unei cauze aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, respectiv compunerea legală a completului de judecată. În acord cu dispoziţiile art. 147 din Constituţie, o asemenea decizie nu ar putea avea efecte decât pentru viitor, respectiv asupra cauzelor pendinte aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau a celor viitoare.

De altfel, prin Decizia nr. 417/2019, în paragraful 171, Curtea Constituţională a prevăzut în mod expres că decizia nu produce efecte asupra hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării în Monitorul Oficial:

"(...) Curtea subliniază că, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile sale produc efecte numai pentru viitor, astfel încât autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă."

Or, de vreme ce Sentinţa penală nr. 377/21.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost aplicată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul a rămas definitivă la data de 27.05.2019, anterior datei de 10 octombrie 2019, a publicării Deciziei nr. 417/2019 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri nu a fost afectată şi nu poate fi invocată o nulitate a acesteia în baza celor statuate prin decizia instanţei de contencios constituţional. Totodată, de vreme ce hotărârea în baza căreia a fost pronunţată pedeapsa în a cărei executare se află contestatorul nu este afectată de vreo cauză de nulitate derivată din Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/2019, nici starea de detenţie pe care o implică executarea pedepsei nu este lovită de vreo nulitate având aceeaşi cauză.

În considerarea dispoziţiilor art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţie şi art. 550 din C. proc. pen., Înalta Curte reţine că pentru ca starea de deţinere pe care o implică executarea unei pedepse să aibă un caracter legal este necesar ca hotărârea să fi fost pronunţată de o instanţă competentă şi să fie definitivă, respectiv să fi dobândit autoritate de lucru judecat.

Or, în acord cu aspectele expuse de prima instanţă, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători reţine că, potrivit dispoziţiilor procesuale naţionale, completul de judecată din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constituit instanţa competentă în sensul art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale să pronunţe hotărârea care a constituit baza legală a executării pedepsei, iar Sentinţa penală nr. 377/21.06.2018 a dobândit autoritate de lucru judecat, rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 142/27.05.2019 pronunţată de Înalta Curte - Completul de 5 judecători. De asemenea, astfel cum s-a arătat anterior, de vreme ce potrivit chiar argumentelor expuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 417/2019 "autoritatea de lucru judecat asociată hotărârilor judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost soluţionate definitiv cauzele care intră sub incidenţa Legii nr. 78/2000, până la data publicării prezentei decizii, nu este atinsă" şi nu există astfel nici un temei de nulitate a hotărârii, este neîntemeiată susţinerea privind existenţa unui motiv de nulitate a stării de detenţie aferente executării pedepsei aplicate prin aceasta, derivat din aceeaşi decizie a instanţei de contencios constituţional.

În raport cu precizările de mai sus, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători consideră că publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 417 din 3 iulie 2019 în Monitorul Oficial, ulterior rămânerii definitive a hotărârii ce se execută, nu constituie o împiedicare la executare în înţelesul prevederilor art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din C. proc. pen., motiv pentru care va respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinţei nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 79 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestaţia declarată de contestatorul condamnat A. împotriva Sentinţei nr. 45 din data de 30 ianuarie 2020, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul condamnat până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 79 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 mai 2020.

GGC - NN