Complainant's intervention in prosecutor's disciplinary case held incompatible with special procedure; inadmissibility ruling upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Acţiunea disciplinară

1. Prin Rezoluţia din 27 iunie 2018, emisă în Lucrarea nr. 524/IJ/111/DIP/2018, Inspecţia Judiciară a dispus, printre altele: (i) admiterea sesizării formulate de petenta A., a sesizării din oficiu a Inspecţiei Judiciare din 23.01.2018, a sesizării procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a sesizării ministrului justiţiei; (ii) exercitarea acţiunii disciplinare faţă de procurorul B., sub aspectul comiterii abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004; (iii) sesizarea secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în vederea judecării acţiunii disciplinare.

2. Acţiunea disciplinară a fost înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii sub nr. x/2018.

II. Cererea de intervenţie principală formulată în dosarul disciplinar

3. În Dosarul nr. x/2018, A. a formulat cerere de intervenţie, în temeiul art. 61 alin. (2) teza a doua din C. proc. civ., solicitând admiterea acţiunii disciplinare formulate de Inspecţia Judiciară.

III. Încheierea prin care a fost soluţionată cererea de intervenţie

4. Prin încheierea din 25 septembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2018, secţia pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de A., reţinând, în esenţă, că dispoziţiile art. 61 - 64 din C. proc. civ. nu sunt compatibile cu procedura disciplinară, pentru considerentele arătate în continuare.

5. Chiar şi în prezenţa normei de trimitere de art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu devin incidente în mod automat toate prevederile C. proc. civ.. Un argument esenţial în acest sens este faptul că Secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară, care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională.

6. Având în vedere specificul raportului juridic dedus judecăţii, fiind vorba despre o acţiune disciplinară exercitată de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului procuror, dispoziţiile cuprinse în C. proc. civ. referitoare la cererea de intervenţie nu sunt compatibile cu caracterul special al procedurii disciplinare, întrucât răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, iar raportul juridic are o pregnantă componentă de drept public, astfel că nu poate fi asimilat unui raport juridic de drept privat substanţial tipic.

IV. Calea de atac exercitată

7. Petenta A. a declarat apel împotriva încheierii menţionate la pct. III, în temeiul art. 64 alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018.

8. La termenul de judecată de astăzi, Înalta Curte a calificat, în temeiul art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., calea de atac exercitată ca fiind recurs, având în vedere dispoziţiile art. 64 alin. (4) din C. proc. civ., în forma anterioară modificării prin Legea nr. 310/2018, şi dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. În consecinţă, în continuare, toate referirile la calea de atac şi la titularul acesteia vor fi făcute corespunzător calificării juridice date de instanţă.

9. Referindu-se la dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 şi art. 61 din C. proc. civ., recurenta, în justificarea calităţii de intervenient, respectiv a interesului legitim în susţinerea cererii de intervenţie, arată că este persoana care a formulat sesizarea împotriva procurorului B. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin, întrucât faptele acestuia i-au creat prejudicii materiale şi morale, pentru a căror reparare intenţionează să se adreseze instanţei civile, căreia să-i poată fi opozabilă soluţia ce va fi pronunţată în cauza disciplinară.

10. Susţine recurenta că demersul său de a se adresa Consiliului Superior al Magistraturii nu a dus la stoparea abuzurilor şi activităţilor traumatizante şi prejudiciabile îndreptate împotriva sa, acestea continuând şi la momentul formulării prezentei căi de atac. În acest sens, recurenta expune aspecte referitoare la acţiunile procurorului împotriva căruia a fost exercitată acţiunea disciplinară.

11. Argumentează recurenta că prevederile C. proc. civ. nu limitează posibilitatea formulării cererii de intervenţie la anumite materii, doar jurisprudenţa stabilind că o asemenea cerere nu poate fi formulată în acţiunile cu caracter strict personal ori în litigiile de muncă, însă acţiunea disciplinară nu se încadrează în excepţiile arătate.

12. Raportat la aceste aspecte teoretice şi de jurisprudenţa, precum şi pentru a putea formula a acţiune în pretenţii în faţa instanţei civile în vederea reparării prejudiciului moral şi material cauzat de procurorul B., recurenta apreciază că se impune admiterea cererii de intervenţie şi reiterează aspectele din cererea de intervenţie.

V. Considerentele Înaltei Curţi

13. Analizând recursul, prin prisma criticilor formulate şi în raport cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

14. Problema de drept supusă dezlegării în cadrul prezentului recurs vizează compatibilitatea dispoziţiilor ar. 61-64 din C. proc. civ. cu dispoziţiile din Legea nr. 317/2004 ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare.

15. Este adevărat că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că "Dispoziţiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile Legii nr. 134/2010, republicată, cu modificările ulterioare, în măsura în care nu sunt incompatibile cu aceasta".

16. Aşa cum în mod corect s-a reţinut în încheierea atacată, jurisprudenţa Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost consolidată în sensul că, în aplicarea normei de trimitere de la art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., ci numai în măsura în care acestea nu sunt incompatibile cu dispoziţiile speciale ce reglementează procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare, cuprinse în Legea nr. 317/2004. Sub acest aspect, în jurisprudenţă s-a arătat că "un argument esenţial este reprezentat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanţă extrajudiciară (Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003) care îndeplineşte o activitate administrativ-jurisdicţională (Decizia Curţii Constituţionale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicţional" (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, Decizia nr. 266/2017, pct. 66; Decizia nr. 271/2017, pct. 45; Decizia nr. 293/2017, pct. 19).

17. Din perspectiva incompatibilităţii instituţiei procesuale a intervenţiei voluntare cu procedura administrativ-jurisdicţională de soluţionare a acţiunii disciplinare, prezintă o relevanţă decisivă faptul că răspunderea disciplinară are caracter strict personal, raportul juridic de răspundere disciplinară având o pregnantă componentă de drept public, raport căruia nu îi poate fi ataşat, în sensul cererii de intervenţie reglementate de C. proc. civ., interesul specific urmărit de un subiect de drept privat. Astfel fiind, chiar dacă reprezintă, în sensul art. 61 alin. (3) C. proc. civ., o simplă apărare pe care intervenientul accesoriu o formulează în sprijinul uneia dintre părţile litigiului - cum este în speţă demersul procesual al recurentei - cererea de intervenţie nu este admisibilă în cazul cererilor cu caracter personal, categorie căreia i se circumscrie şi acţiunea în răspundere disciplinară. Având în vedere similaritatea existentă, sub aspectul caracterului strict personal, între răspunderea disciplinară şi răspunderea penală, un argument suplimentar, în sensul inadmisibilităţii cererii de intervenţie accesorie în procedura disciplinară este reprezentat, prin analogie, de faptul că nici C. proc. pen. nu reglementează instituţia juridică a intervenţiei principale sau accesorii.

18. În concluzie, Înalta Curte reţine că, prin încheierea atacată, instanţa disciplinară întemeiat a concluzionat că este inadmisibilă cererea de intervenţie formulată de A.

19. În raport de aceste argumente, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 61 din C. proc. civ.

20. Pentru toate aceste considerente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 51 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 25 septembrie 2019, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din 25 septembrie 2019, pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori în materie disciplinară în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 februarie 2020.

GGC - NN