Constitutional court referral barred where unconstitutionality exception seeks legislative completion of penal statute rather than judicial review

Asupra recursurilor de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului reţine următoarele:

I. Prin Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost respinse cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de recurenţii condamnaţi A. şi B. cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din C. pen.

Examinând, cu prioritate, solicitarea de sesizare a Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din C. pen., Înalta Curte, secţia penală, a reţinut că, din economia prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe, stipulate expres de respectivul text de lege, şi anume:

- starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

- activitatea legii, în sensul că excepţia trebuie să privească un act normativ, lege sau ordonanţă ori o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

- interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.

Aşadar, prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, s-a reţinut că aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.

Totodată, instanţa a reţinut că alin. (6) al aceluiaşi articol prevede că dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În această ordine de idei, Înalta Curte a constatat că, excepţia de neconstituţionalitate este un incident apărut în cadrul unui litigiu, ceea ce înseamnă ca invocarea ei impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinentei excepţiei, în raport, cu procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.

Din perspectiva argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 213 alin. (1) din C. pen. nu încalcă prevederile art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, art. 20 privind tratatele internaţionale, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 25 privind libera circulaţie şi art. 41 privind dreptul la muncă din Constituţia României şi nici pe cele ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acelaşi timp, prevederile art. 213 alin. (1) din C. pen. nu împiedică participanţii la procesul penal să se adreseze instanţelor judecătoreşti, să îşi exercite dreptul la apărare şi să beneficieze de garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil, context în care posibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanţie în plus a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aceasta presupune, pe de o parte, necesitatea existenţei unei legături directe între norma contestată şi soluţionarea procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în acest proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.

O altă condiţie necesară şi obligatorie este aceea a relevanţei excepţiei, aceasta trebuind să vizeze numai acele dispoziţii legale de care depinde judecarea cauzei, condiţie ce în cauza de faţă nu este îndeplinită, întrucât, pe calea recursului în casaţie nu se poate schimba încadrarea juridică dată faptelor pentru care recurentul a fost deja condamnat, ceea ce de fapt se vizează prin excepţia invocată.

Mai mult decât atât, prin motivele invocate, recurenţii au susţinut că norma penală criticată, respectiv prevederile art. 213 alin. (1) din C. pen. nu sunt în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene în ceea ce priveşte libera circulaţie a serviciilor, apreciind că din formularea problemei, decurg două consecinţe: calificarea subiectului pasiv al infracţiunii, care trebuie analizat prin prisma calităţii de concubină/soţie a făptuitorului şi, pe cale de consecinţă, calificarea subiectului activ şi locul unde se practică prostituţia, este teritoriul unui stat străin în care această activitate este autorizată legal, pe teritoriul altui stat al Uniunii Europene, aceasta fiind, de facto, situaţia în speţa ce face obiectul dosarului aflat pe rolul Înaltei Curţi.

Or, prin solicitarea de faţă se tinde la modificarea de către Curtea Constituţională a textului de lege invocat pretins a fi neconstituţional, prin completarea normelor din C. pen. cu noi dispoziţii, fapt ce contravine prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, partea fiind, de fapt, nemulţumită de inexistenţa unor elemente în conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism, deşi toată excepţia se referă la conduita de prostituţie.

Astfel, invocarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din C. pen., cu motivarea anterior arătată, vizează, de fapt, adăugarea la lege, aspect ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale, care nu se poate subroga legiuitorului, fiind pe cale de consecinţă, o problemă de legiferare, iar nu una de neconstituţionalitate.

Pe de altă parte, instanţa de fond a reţinut că sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpaţi nu are efecte directe asupra soluţionării prezentului recurs în casaţie, căci eventuala pronunţare ulterioară a Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate nu va putea modifica în niciun fel situaţia juridică a recurenţilor condamnaţi de la acest moment procesual, cu atât mai mult cu cât deciziile Curţii Constituţionale sunt decizii interpretative şi nu de legiferare.

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a art. 213 alin. (1) din C. pen. invocată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins cererile de sesizare a Curţii Constituţionale formulate de inculpaţii A. şi B.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. x/2016, în termen legal recurenţii A. şi B. au formulat recurs.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Completului de 5 Judecători Penal 1-2020 la 10 februarie 2020 sub nr. x/2020, primind prim termen de judecată la data de 9 martie 2020.

Concluziile apărătorilor recurenţilor şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 9 martie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursurile declarate de recurenţii A. şi B. sunt nefondate.

Astfel, referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În analiza condiţiilor enumerate anterior, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepţia de neconstituţionalitate a fost invocată în cadrul judecării recursului în casaţie formulat de inculpaţii A. şi B. împotriva Deciziei penale nr. 156/2019 din data de 20 februarie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 213 alin. (1) din C. pen., având următorul conţinut: "Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi."

În motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, recurenţii A. şi B. au arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 213 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituţionale întrucât nu transpun şi nu realizează concordanţa cu legislaţia Uniunii europene, iar pe cale de consecinţă drepturile cetăţenilor români, care sunt, în acelaşi timp şi cetăţeni europeni, sunt afectate.

Astfel, susţinând că dispoziţiile anterioare menţionate sunt neconstituţionale, recurenţii au susţinut că norma criticată nu reglementează următoarele modalităţi de executare a infracţiunii "înlesnirea practicării prostituţiei" şi "obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei" săvârşite faţă de o persoană majoră care are calitatea de concubină/soţie a inculpatului, în condiţiile săvârşirii activităţii infracţionale pe teritoriul altui stat al Uniunii europene în care această activitate este permisă conform legii.

În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorii excepţiei au invocat atât prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 25 (libera circulaţie), art. 41 (dreptul la muncă) cât şi dispoziţiile art. 6 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi Directiva 2006/123 a CE.

În examinarea admisibilităţii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale se constată că excepţia a fost invocată de recurenţi A. şi B. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţiei penale şi vizează dispoziţii în vigoare (art. 213 alin. (1) din C. pen. ce reglementează infracţiunea de proxenetism), dispoziţii care nu au fost declarate neconstituţionale.

În privinţa ultimei condiţii de admisibilitate, se reţine că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia criticată pentru neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În ceea ce priveşte cerinţa reglementată de art. 29 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, din examinarea argumentelor invocate în susţinerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 213 din C. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, deoarece reglementează infracţiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată şi condamnarea inculpaţilor, în concret nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate apte să provoace un examen al conformităţii normelor legale cu legea fundamentală a României.

Astfel, Completul de 5 Judecători constată că, în realitate, nemulţumirea autorilor cererii de sesizare nu a fost determinată de o contradicţie concretă a textelor criticate pentru neconstituţionalitate cu prevederile constituţionale, ci este o solicitare de completare a normelor din C. pen. cu noi dispoziţii ca urmare a inexistenţei, în opinia recurenţilor, a unor elemente în conţinutul constitutiv al infracţiunii de proxenetism, recurenţii punând, în esenţă, în discuţie problema tipicităţii faptei (sau a lipsei acesteia), activitate specifică instanţei de judecată, realizată pe baza analizării probatoriului administrat, inclusiv în apărare, în cursul cercetării judecătoreşti, iar nu a Curţii Constituţionale care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Aşadar, deşi excepţia de neconstituţionalitate este chestiune prejudicială, respectiv o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă, ea reprezintă, totodată, un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii, în caz contrar pierzându-şi natura juridică de excepţie (în acest sens fiind Decizia Curţii Constituţionale nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicată în M.Of. nr. 74/31.01.2007).

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că o excepţie de neconstituţionalitate trebuie să tindă la excluderea unei norme/unui text de lege din fondul legislativ activ, din dreptul pozitiv, iar nu la completarea/modificarea unor dispoziţii legale, cu consecinţa reconfigurării conţinutului constitutiv al unei infracţiuni, aspect ce este de competenţa exclusivă a Parlamentului, conform art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Astfel, raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă în sensul modificării conţinutului constitutiv al infracţiunii pentru care au fost condamnaţi inculpaţii, instanţa apreciază că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale.

Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, se reţine că instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională prin Decizia nr. 264/2018 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din C. pen., publicată în Monitorul Oficial al României de la 20 iulie 2018 Curtea Constituţională a reţinut că reglementarea variantei alternative a elementului material constând în "înlesnirea" practicării prostituţiei este în acord cu cele stabilite atât în jurisprudenţa instanţei europene, cât şi în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, revenind organelor judiciare sarcina de a stabili ce fapte întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, formularea generală a normei incriminatoare urmărind să acopere o paletă cât mai largă de acţiuni ce "înlesnesc", în mod efectiv, practicarea prostituţiei.

Ca atare, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, astfel că va respinge ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen. recurenţii vor fi obligaţi la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen. onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 313 RON, vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii A. şi B. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (1) din C. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 401/RC din data de 24 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurenţii la plata sumei de câte 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile cuvenite apărătorilor desemnaţi din oficiu, în sumă de câte 313 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2020.

GGC - NN