Constitutional challenge to annulment appeal deadline fails for lack of nexus to case resolution

Asupra recursului de faţă

În baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Prin Decizia nr. 536 din 29 octombrie 2019, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţiei în Dosarul nr. x/2019, printre altele s-a dispus respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A., cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A., prin apărător ales, Înalta Curte, secţia penală, a apreciat că aceasta este inadmisibilă având în vedere următoarele considerente:

Astfel, Înalta Curte, secţia penală a reţinut că reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, indiferent de obiectul acesteia.

În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, întrucât instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege. Sub acest aspect, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii sau atunci când tinde la modificarea sau completarea unor dispoziţii normative.

Din această perspectivă, Înalta Curte, secţia penală a constatat că prezenta cerere de sesizare a Curţii Constituţionale întruneşte doar trei din cele patru condiţii cerute de lege pentru admisibilitatea acesteia, nefiind îndeplinită cerinţa legăturii excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei.

Astfel, s-a reţinut că, în speţă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost formulată în faţa instanţei de judecată investită cu soluţionarea cauzei ce are ca obiect admisibilitatea cererii de contestaţie în anulare formulată de contestator (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, fiind învestită cu soluţionarea cauzei în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare formulată împotriva deciziei penale Deciziei penale nr. 1705 din data de 21 mai 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), de către o persoană având calitatea de contestator (A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.), care nu au fost constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte examenul legăturii excepţiei cu soluţionarea cauzei, din examinarea argumentelor invocate de inculpat, Înalta Curte, secţia penală a constatat că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

Din această perspectivă, în raport de obiectul cauzei, Înalta Curte a constatat că susţinerile contestatorului A. nu au o legătură indisolubilă cu soluţionarea cauzei, în realitate, acesta fiind nemulţumit de caracterul supletiv al acestora, iar prin excepţia de neconstituţionalitate invocată, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, în sensul reglementării exprese a unor dispoziţii favorabile acestuia, solicitare inadmisibilă, în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale.

Aşadar, pentru considerentele dezvoltate anterior, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. formulată de contestatorul A.

II. Împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen., cuprinsă în Decizia penală nr. 536 din data de 29 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, în termenul legal, contestatorul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Completului de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Penal 1 - 2020 la data de 07 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, fiind fixat aleatoriu primul termen de judecată la data de 09 martie 2020.

Concluziile apărătorului recurentului contestator şi ale reprezentantului Ministerului Public la termenul din data de 09 martie 2020 au fost consemnate detaliat în partea introductivă a prezentei decizii, motiv pentru care nu vor mai fi reluate.

III. Examinând hotărârea atacată, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea 47/1992, faţă de criticile formulate, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că recursul declarat de contestatorul A. este nefondat.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine, ca prin cererea formulată la data de 28 octombrie 2019, contestatorul, prin apărător ales, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen.

În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) din C. proc. pen. sunt neconstituţionale apreciind că opţiunea legiuitorului de a reglementa un termen pentru introducerea contestaţiei în anulare, în situaţia cazului prevăzut de art. 426 lit. d) din C. proc. pen. nu este rezonabilă din perspectiva relaţiei existente între interesul general şi cel individual, această condiţionare impunând în sarcina individului o condiţie excesivă pentru exercitarea contestaţiei în anulare şi producând un dezechilibru în defavoare justiţiabilului.

În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă atât prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, art. 16 privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 124 (înfăptuirea justiţiei) cât şi dispoziţiile art. 6 (dreptul la un proces echitabil) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Referitor la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că din economia dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că sesizarea instanţei de contencios constituţional în cadrul controlului de constituţionalitate implică examinarea prealabilă a unor exigenţe de admisibilitate expres prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din legea menţionată.

Efectuată întotdeauna de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, această analiză presupune, în concret, verificarea următoarelor cerinţe ce trebuie îndeplinite cumulativ:

- calitatea de parte în proces a autorului excepţiei;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar şi a măsurii în care legea sau ordonanţa în care acestea sunt inserate se află în vigoare la data soluţionării cererii;

- existenţa unei legături dintre norma legală criticată şi soluţia ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului. Fiind expresia cerinţei pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului, "legătura cu soluţionarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităţilor speţei, prin evaluarea atât a "aplicabilităţii textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi a necesităţii invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate"

- verificarea deciziilor pronunţate anterior de către Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea acelei dispoziţii legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituţionalităţii normei criticate printr-o decizie precedentă.

În ceea ce priveşte primele trei condiţii, se constată că acestea sunt îndeplinite: excepţia a fost invocată de contestator în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - secţiei penale având ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei penale Deciziei penale nr. 1705 din data de 21 mai 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală), de către o persoană având calitatea de contestator (A.) şi vizează dispoziţii dintr-o lege aflată în vigoare (428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. ce reglementează termenul de introducere a contestaţiei în anulare şi respectiv cazul de contestaţie în anulare "când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate"), texte în vigoare şi care nu au fost declarate neconstituţionale.

În privinţa ultimei condiţii de admisibilitate, se reţine că pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia criticată pentru neconstituţionalitate trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reţine că obiecţiunile formulate cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) din C. proc. pen., chiar dacă la o examinare formală par că au legătură cu cauza, în concret nu reprezintă adevărate critici de neconstituţionalitate a textului de lege.

În cauză, aşa cum rezultă din motivarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, ceea ce depinde de modul de soluţionare a cauzei este prevederea în lege a posibilităţii ca termenul de 30 de zile, de declarare a contestaţiei în anulare să înceapă să curgă de la data la care decizia de apel, comunicată părţii, cuprinde toate informaţiile necesare pentru ca partea să poată aprecia legalitatea hotărârii din perspectiva condiţiilor de exercitare a căilor extraordinare de atac, contestatorul urmărind o intervenţie de natură legislativă asupra textului supus analizei.

Totodată, dat fiind efectul general obligatoriu al tuturor deciziilor Curţii Constituţionale (inclusiv a celor de respingere), consacrat de art. 147 alin. (4) din legea fundamentală, în examenul admisibilităţii sesizărilor, se reţine că instanţa de judecată trebuie să ia în considerare şi hotărârile Curţii înseşi, atunci când ele sunt expresia unei jurisprudenţe constante şi îndelungate a instanţei constituţionale în materia analizată.

Nu în ultimul rând se reţine că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995, Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, publicată în M. Of. nr. 256/18.04.2012, Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, publicată în M. Of. nr. 71/29.01.2014).

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitatea a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen., Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 206/2019 publicată în Monitorul Oficial al României în vigoare de la 04 iulie 2019 prilej cu care a statuat: "18. (...) stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, acesta presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în M. Of. nr. 69/16.03.1994). Însă legiuitorul este ţinut să o facă orientându-se după principiul est modus in rebus, respectiv legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 39 din 29 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 217/12.03.2004, Decizia nr. 40 din 29 ianuarie 2004, publicată în M. Of. nr. 229/16.03.2004, Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 775/24.10.2014).

19. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căilor de atac, aşadar, în cauza de faţă, a contestaţiei în anulare, pentru motivele reglementate în art. 426 lit. a) şi c) - h) din C. proc. pen., reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie, în condiţiile în care instituirea unei căi de atac drept modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală.

20. Totodată, Curtea constată că formularea, în mod condiţionat, a contestaţiei în anulare - cale extraordinară de atac, de retractare -, prin respectarea unui termen de introducere a acesteia, are ca finalitate buna administrare a justiţiei, ocrotirea, pe de o parte, a garanţiilor procesuale ale părţilor, iar, pe de altă parte, a autorităţii de lucru judecat a hotărârilor definitive, a securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive. Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite retractarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat doar în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură în apel şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426 - 432 din C. proc. pen.. Aşadar, Curtea reţine că instituirea unui termen pentru formularea contestaţiei în anulare este in abstracto o măsură rezonabilă pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale, în vederea soluţionării într-un termen rezonabil a procesului penal, şi o garanţie că această cale de atac nu va deveni o posibilitate a părţilor interesate de a înlătura oricând efectele pe care trebuie să le producă hotărârile judecătoreşti definitive (în acest sens, Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, publicată în M. Of. nr. 733/21.09.2016, parag. 25).

Totodată, se reţine că prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 Curtea Constituţională a statuat că (...) stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, atât art. 129, cât şi art. 126 alin. (2) din Constituţie fac referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată, urmând a fi prevăzute "numai prin lege".

(...) Nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.

Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie prevede că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii."

Ca atare, faţă de argumentaţia ce precede, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale astfel că va respinge ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 536 din data de 29 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. recurentul contestator va fi obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul A. împotriva dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 428 alin. (1) din C. proc. pen. cu referire la art. 426 lit. d) teza I din C. proc. pen. cuprinsă în Decizia penală nr. 536 din data de 29 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 martie 2020.

GGC - NN