Constitutional admissibility of challenge to cassation appeal limitations: refusal to refer as seeking legislative modification rather than constitutional violation.

Deliberând asupra recursului de faţă, în baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 16 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Pentru a dispune astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, în cauză, excepţia a fost invocată de recurentul inculpat A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, are în vedere neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte, însă, legătura normei ce face obiectul excepţiei cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte a reţinut că, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenţei unui interes procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, incidenţa acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanţei şi pertinenţei asupra soluţionării cauzei.

Drept urmare, condiţia legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcţie de incidenţa prevederilor a căror constituţionalitate se contestă asupra soluţionării cauzei.

Astfel, prima instanţă a reţinut că recurentul inculpat A. a apreciat că dispoziţiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) - (3) şi art. 129 din Constituţia României, republicată, art. 6 paragraful (1) teza I, art. 13 şi art. 14 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, art. 21 şi 47 alin. (2) teza I din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene întrucât limitează cazurile de casare în temeiul cărora pot fi îndreptate erorile de drept ale instanţei de apel, încălcându-se prin această limitare principiul egalităţii şi nediscriminării, accesul liber la justiţie, inclusiv în componenta ce vizează dreptul la un proces echitabil, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.

Înalta Curte a constatat că, în realitate, recurentul inculpat A. nu formulează o critică propriu-zisă de neconstituţionalitate a textelor de lege, ci doreşte modificarea/completarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituţională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Legea nr. 47/1992 care statuează, în mod expres, în art. 2 alin. (3) că instanţa de contencios constituţional se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

De altfel, s-a apreciat că şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor prin care s-a tins la învestirea instanţei de contencios constituţional cu un examen ce excede în mod vădit competenţei sale, intrând în sfera de competentă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 176 din 06 martie 2012, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 378 din 26 iunie 2014).

Pe de altă parte, Înalta Curte a reţinut că partea care invocă o excepţie de neconstituţionalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care doreşte să le supună controlului, ci are obligaţia să raporteze aceste dispoziţii la legea fundamentală şi să-şi argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziţia legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituţionale.

Simpla invocare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 nu este adecvată atâta timp cât recurentul inculpat s-a raportat doar formal la prevederile din Constituţie, fără a argumenta în ce constă legătura textelor în discuţie cu prevederile constituţionale şi care este neconcordanţa dintre ele şi textul legii fundamentale.

S-a reţinut că recurentul inculpat A., urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepţiei de neconstituţionalitate, respectiv modificarea textului legislativ prin adăugarea unor noi cazuri de recurs în casaţie, a făcut doar o trimitere generică la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) - (3) şi art. 129 din Constituţie.

În ceea ce priveşte accesul liber la justiţie, Înalta Curte a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, acesta presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, în vederea valorificării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor (a se vedea în acest sens Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). De asemenea, instanţa de contencios constituţional a stabilit prin jurisprudenţa sa că accesul liber la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, a căror stabilire este de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240/22.03.2005).

În concluzie, prima instanţă a reţinut că, în cauza de faţă, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional şi soluţionarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, a formulat recurs recurentul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi, Completul de 5 judecători, la data de 05 noiembrie 2019 sub nr. x/2019, primul termen fiind stabilit aleatoriu la data de 16 decembrie 2019.

Analizând recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că acesta este nefundat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, urmează a supune analizei excepţiile de neconstituţionalitate invocate, prin raportare la dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, potrivit căruia "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază de litigiu şi oricare ar fi obiectul acesteia". Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este chemată să se pronunţe "numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale anterior menţionate, rezultă că sesizarea Curţii Constituţionale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepţia invocată, se solicită constatarea neconstituţionalităţii unei prevederi dintr-o lege, iar nu şi atunci când se tinde la modificarea sau completarea acesteia, aspect care este de competenţa exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţia României.

Aşadar, analizând cererea formulată de recurentul A., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, se observă că Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că aceste texte de lege nu îndeplinesc condiţia prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deoarece nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze. Prin textele de lege criticate pentru neconstituţionalitate se abrogă un text de lege care nu a produs efecte juridice în ceea ce priveşte conţinutul reglementărilor sale, deoarece acestea nu au intrat în vigoare, respectiv prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-a abrogat art. 438 alin. (1), pct. 2 - 6, 9, 10, 13 şi 14.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că nu prezintă relevanţă interpretările pe care le oferă recurentul A. în ceea ce priveşte posibilele soluţii pe care Curtea Constituţională le poate pronunţa dacă va fi sesizată cu această excepţie. Instanţa are obligaţia de a verifica aplicabilitatea directă, nemijlocită a unui text de lege criticat pentru neconstituţionalitate în cauza dedusă judecăţii. Or, prin conţinutul său, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu referire la art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu are un efect direct, nemijlocit, în soluţionarea acestei cauze. Abrogarea unui text de lege este o manifestare de voinţă a legiuitorului ce produce efecte juridice de natură constituţională, însă actul, ca atare, prin care se abrogă dispoziţii normative nu poate avea legătură directă cu soluţionarea unei cauze penale aflate pe rolul instanţei.

În plus, textele legale criticate constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţie.

Se reţine, astfel că, aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive de contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Prin urmare, se constată că prin excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor mai sus menţionate, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, solicitare inadmisibilă în raport de competenţa Curţii Constituţionale care, în jurisprudenţa sa, a reţinut că prin exercitarea controlului de constituţionalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituţionale, (a se vedea în acest sens Decizia nr. 176/2012 publicată în M. Of. nr. 242/10.04.2012; Decizia nr. 187/2012 publicată în M. Of. nr. 242/10.04.2012; Decizia nr. 378/2014 publicată în M. Of. nr. 606/14.08.2014).

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reţine că, deşi pare actual şi legitim, demersul autorului excepţiei la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obţinerea unei modificări legislative, după caz adăugarea prin reglementare a unor noi cazuri de recurs în casaţie, cu consecinţa obţinerii unei intervenţii de natură legislativă asupra textului de către autoritatea de contencios constituţional.

Or, analizând termenii în care excepţia a fost formulată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera şi spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituţionale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituţională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituţionalitate a posteriori orice dispoziţie legală, care să modifice norma criticată, chiar în esenţa acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanţa de contencios constituţional să dispună, pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, modificarea acestor dispoziţii.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, deşi recurentul A. susţine că textele de lege criticate contravin prevederilor constituţionale menţionate, în realitate, acesta tinde la o modificare a dispoziţiilor legale criticate şi nu urmăreşte armonizarea normei de drept criticate cu dispoziţiile legii fundamentale. Aceste aspecte nu intră însă sub incidenţa controlului de constituţionalitate, întrucât, aşa cum s-a arătat, interpretarea şi aplicarea legii reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că nu se impune sesizarea Curţii Constituţionale, deoarece nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepţiei să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, ci de reformare legislativă sau de aplicare în concret a textului de lege (Sentinţa penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală).

În considerarea tuturor argumentelor expuse, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată şi republicată, în sensul că textul de lege criticat pentru neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 decembrie 2019.

GGC - GV