Constitutional challenge to criminal cassation grounds for civil liability rejected as request for legislative amendment

Asupra recursului de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 10 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a reţinut că, prin cererea formulată, recurentul A., a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen.

În susţinerea cererii, recurentul A. a menţionat că reglementarea actuală a art. 448 alin. (2) raportat la art. 438 din C. proc. pen., contravine principiului egalităţii de drepturi, reglementat în art. 16 din Constituţia României, principiului dreptului la un proces echitabil, reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituţia României, principiului liberului acces la justiţie, reglementat în art. 21 alin. (1) din Constituţia României, precum şi principiilor clarităţii şi previzibilităţii legii, prevăzute în Legea nr. 24/2000.

Referitor la caracterul discriminatoriu al prevederilor art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., consacrat prin art. 16 din Constituţia României, recurentul A. a menţionat că acesta rezultă din omisiunea legiuitorului de a reglementa cazurile care pot conduce la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu cererea de recurs în casaţie pentru soluţionarea laturii civile a hotărârilor judecătoreşti.

De asemenea, a învederat că potrivit art. 2 din C. proc. civ., acest cod constituie procedura de drept comun în materie civilă şi, totodată, se aplică şi în alte materii, în măsura în care nu conţin dispoziţii contrare.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în materia procedurii civile poate fi formulată calea de atac a recursului, în ipoteza în care "instanţa a dat hotărârea cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", dispoziţie care nu este reglementată în C. proc. pen.

În ipoteza în care, în materia C. proc. pen. a fost pronunţată o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, atât cu privire la latura penală dar mai ales cu privire la latura civilă a cauzei, partea interesată, nu are posibilitatea de a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu recurs în casaţie, aspect care creează un caracter discriminatoriu.

Referitor la principiului dreptului la un proces echitabil, principiu consacrat prin art. 21 alin. (3) din Constituţia României, precum şi la principiului liberului acces la justiţie consacrat prin art. 21 alin. (1) din Constituţia României, a arătat că, în actuala reglementare, dispoziţiile art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen. împiedică liberul acces la justiţie, atât din perspectiva laturii penale a cauzei, dar mai ales din perspectiva acţiunii civile exercitată în procesul penal, în cazul căreia nu sunt reglementate motivele pentru care poate fi formulată cerere de recurs în casaţie.

În acest sens, a precizat că din cele cinci motive de recurs în casaţie cuprinse în art. 438 din C. proc. pen., patru dintre ele privesc exclusiv latura penală a cauzei iar singurul motiv în baza căruia ar putea fi formulată o cerere de recurs în casaţie cu privire la latura civilă a cauzei ar fi cel cu privire la încălcarea regulilor de competenţă după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

De asemenea, a menţionat şi faptul că prin această modalitate de reglementare legislativă, legiuitorul, a restrâns în mod nejustificat cazurile în care o decizie poate fi atacată cu recurs în casaţie, ceea ce creează un impediment pentru principiul liberului acces la justiţie.

A precizat că, deşi, se poate susţine ideea că, cel puţin cu privire la latura civilă, cererea de recurs în casaţie poate fi formulată şi pentru motive de nelegalitate, ca urmare a interpretării prevederilor art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., totuşi, acest aspect nu rezultă în mod clar din modul de reglementare, ceea ce determină ca majoritatea cererilor de recurs în casaţie să nu ajungă în faţa completului de judecată ca urmare a faptului că sunt respinse în procedura de filtru reglementată de art. 440 din C. proc. pen.

Astfel, a evidenţiat că acest aspect contravine normelor prevăzute în Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, potrivit cărora orice text de lege trebuie să fie exprimat de o manieră clară şi previzibilă.

Analizând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul A. privind excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că este inadmisibilă.

În acest sens, instanţa supremă a reţinut că potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

S-a constatat şi faptul că din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, deoarece instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia. Se constată, aşadar, că prin art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost reglementată o formă a controlului de constituţionalitate, în sensul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Cu referire la condiţia de admisibilitate, privind legătura cu soluţionarea cauzei, aceasta priveşte incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată asupra soluţiei ce se va pronunţa în cauza dedusă judecăţii, a obiectului procesului penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti. Textul de lege contestat pentru neconformitate cu legea fundamentală trebuie să fie determinant în judecarea şi soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei de judecată, condiţie care nu poate însă să determine, doar prin ea însăşi, în lipsa întrunirii cumulative a tuturor cerinţelor prevăzute de lege, sesizarea Curţii Constituţionale.

Totodată, art. 29 alin. (6) prevede că, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Verificând cererea formulată de recurentul A., privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a constatat că prin formularea acesteia se urmăreşte completarea legii.

Totodată, instanţa supremă a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen. a fost invocată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de recurs în casaţie, în cuprinsul cererii nefiind menţionat vreun caz de casare expres prevăzut de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cerinţei art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., precum şi faptul că motivele invocate nu se circumscriu vreunui caz de recurs în casaţie.

Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat că autorul excepţiei tinde pe această cale la completarea cazurilor de recurs în casaţie şi nu excluderea unui text de lege ca fiind contrar Constituţiei. Însă aceste aspecte nu pot fi cenzurate pe calea controlului de constituţionalitate exercitat de instanţa de contencios constituţional, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 "se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Or, instanţa nu poate sesiza Curtea Constituţională cu o cerere de tipul acelora care, potrivit legii de organizare şi jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, excedează competenţei acesteia.

Împotriva încheierii din data de 10 octombrie 2019, pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dosarul nr. x/2016, recurentul A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 Judecători sub nr. x/2019, primul termen fiind stabilit aleatoriu pentru data de 14 ianuarie 2020.

În susţinerea recursului, recurentul a considerat că în mod greşit, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen.

Examinând recursul formulat de recurentul A., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru a admite cererea şi a dispune sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile invocate.

Astfel, se constată că excepţia a fost ridicată de o parte din proces (recurentul A.), a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată (în faţa judecătorului de filtru), vizează dispoziţii legale în vigoare, iar acestea nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct de către subiecţii acţiunii penale. Prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită. Calea procedurală reglementată de aceste dispoziţii legală nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii cererii de sesizare.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat faptul că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Din examinarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că prin excepţia invocată se urmăreşte completarea cazurilor de recurs în casaţie.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, neputând modifica sau completa textele legale supuse controlului, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile stabilite în competenţa sa.

Modificarea sau completarea legii este atributul exclusiv al legiuitorului, Curtea Constituţională neavând o astfel de competenţă.

Reglementarea căilor de atac, inclusiv stabilirea cazurilor în care se poate formula recurs în casaţie, reprezintă, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţia României ce fac trimitere la "condiţiile legii", o opţiune de politică legislativă de competenţa exclusivă a Parlamentului, care nu poate fi cenzurată de instanţa de contencios constituţional prin intermediul mijlocului procedural prevăzut de art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Raportat la prevederile art. 146 din Constituţia României şi art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare atunci când este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate a acestora în faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial, şi faţă de faptul că, în speţă, excepţia invocată nu vizează, în realitate, o problemă de neconstituţionalitate, ci de reformare legislativă, remediul procedural al excepţiei de neconstituţionalitate nefiind folosit de recurent în scopul şi finalitatea sa, adică pentru armonizarea prevederilor legale considerate neconstituţionale cu legea fundamentală, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători apreciază că un asemenea demers este inadmisibil.

Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., cuprinse în încheierea din data de 10 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în Dosarul nr. x/2016, iar în baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va oblig recurentul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziţiei de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 438 alin. (1) şi art. 448 alin. (2) teza I din C. proc. pen., cuprinse în încheierea din 10 octombrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. x/2016.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 ianuarie 2020.

GGC - NN